Wednesday, February 27, 2013

Moldova baștina mea







All rights reserved. No part of this publication may be reproduced or transmitted in any form or by any means electronic or mechanical, including photocopy, recording, or any information storage and retrieval system, without permission in writing from both the copyright owner and the publisher.

Requests for permission to make copies of any part of this work should be e-mailed to dlesenco@gmail.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ortografia și punctuația autorului sunt păstrate în text




Despre carte

 

Pe baza analizei situațiilor fatidice ale membrilor familiei, părinților, strămoșilor și rudelor îndepărtate, sunt descrise aspecte puțin cunoscute ale evenimentelor istorice și ale cataclismelor sociale, care au urmat în Moldova.





                                                                     Despre autor:

Dumitru Leșenco, născut în 1947 în satul Dominteni, regiunea Drochia, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În anul 1965 a absolvit cu onoruri liceul  din Gribova, Drochia, apoi a absolvit „Facultatea de Electrofizică la Universitatea Tehnică а Moldovei” (Chișinău) BS 1970, MS 1975 A lucrat 20 de ani în domeniul microelectronicii de la inginer până la inginer principal adjunct al Asociației «Mezon» din Chișinău. În 1989, și-a susținut disertația de doctor în științe tehnice. S-a concentrat în tehnologia de microprocesoare și automatizarea procedurilor de proiectare a circuitelor integrate mari. Atunci când Moldova a devenit independentă, în anii 1990-1991 a fost ministru al Industriei și Energiei în Republica Moldova, apoi a lucrat ca profesor timp de opt ani la Catedra de Microelectronică la Universitatea Tehnică a Moldovei (Chișinău). În 1999, a emigrat în Statele Unite. În 2001 a evaluat masteratul și doctoratul în SUA. Continuă să colaboreze în domeniul proiectării circuitelor integrate cu companiile Cirrus Logic, Intel, Qualcomm, Maxim, IBM, Lattice Semiconductor, Vitesse în diferite state: California, Carolina de Nord, Arizona, Texas, New York, Oregon, Washington, Massachusetts. Aici a început să scrie povestiri în limba rusă și poezii în limba română. Membru complet al Uniunii Internaționale a Scriitorilor «New Contemporary» din 2014 (63 publicații).





PREFAȚĂ

       Prezenta carte a apărut din mai multe motive.

       În primul rând, am retrăiri pentru țara mea, Moldova, care a fost nelegitim fărâmițată de mai multe ori, fără consimțământul și participarea ei. Această tragedie nu poate fi trecută în tăcere!   

       În al doilea rând, îmi pare rău de poporul meu, care a fost folosit ca o sursă ieftină în toate războaiele, care s-au petrecut prin părțile noastre. Oamenii au ajuns victime inocente ale cataclismelor sociale importate. În istoria biruitorilor nu au nimerit, dar istoria sa au pierdut-o... Asta este o mare nedreptate!

      În sfârșit, în al treilea rând, am vrut să aduc un omagiu în memoria părinților, rudelor și strămoșilor mei, care de mult au plecat în altă lume, și care din generație în generație au tot transmis acel conținut al istoriei, pe care l-au retrăit... Este datoria mea, să nu uit despre asta nicicând!

     Vreau să -mi exprim recunoștința sinceră la adresa cititorilor, fără atenția cărora munca mea nu ar avea niciun sens. Dacă cartea va trezi interesul de a reflecta la soarta popoarelor și a țărilor mici, în contextul globalizării economiei și extinderea zonelor de interese vitale ale marilor puteri, obiectivul va fi atins.

      În ciuda faptului că sunt fluent în mai multe limbi, nu mă simt perfect în nici  una, așa ca cer iertare și îndurare de la cititori pentru greșelile stilistice și gramaticale, care se întâlnesc în text. Acest lucru se referă nu numai la versiunea română, dar și la cele rusă și engleză. La drept vorbind, de asemenea neajunsuri suferă toți compatrioții mei, moldovenii, care, pentru a se realiza în viață, sunt nevoiți să fie poligloți nu prea perfecți și să vorbească liber, cel puțin trei limbi. Dar, dacă privim problema mai larg, constatăm, că în astfel de circumstanțe se află și alte națiuni mici, care provin din civilizații mari: evreii, armenii, georgienii, estonienii, serbii și altele. Trebuie să existe cel puțin un moment pozitiv în rezultatul aplicării principiului "împarte și stăpânește", care, după cum se știe, nu lasă motive de deranj pentru interesele popoarelor ocupate/eliberate.    

 

 

   

CUPRINS
                 
I. BAȘTINA

1. Părinții mei ............................................................................ 6
2. La Est.....................................................................................24
3. La West..................................................................................56
4. Cetatea Soroca .....................................................................105
5. Cum m-am născut ............................................................... 117
6. Ţiganii ................................................................................. 135
7. Fără adăpost..........................................................................146
8. Negrii ....................................................................................160
9. Planul ................................................................................... 174
10. Paltonul mamei................................................................... 187
11. Patricienii ........................................................................... 201
12. Ion ...................................................................................... 219
13. Boris ....................................................................................242
14. Liuba ...................................................................................247
15. Sasha ...................................................................................250
16. Programul în acțiune ...........................................................254
17. Lumea animalelor ...............................................................262
18. Oloinița .............................................................................. 267
19. Dragostea cere sacrificii .................................................... 272
20. Cum mama a fost la întâlnire..............................................279
21. Prima întâlnire ....................................................................293
22. Dacii ................................................................................... 310
23. Legenda dacilor .................................................................. 331
24. Limba noastră ....................................................................  336
25. Dor de ţară .......................................................................... 337
26. Globul ................................................................................. 338
27. Frunza .............................................. .................................. 340 
28. Oceanul Pacific.....................................................................341

II. Toporul

1. Prezidentul ............................................................................. 343
2. Colhozul ................................................................................ 349
3. Don Quijote ........................................................................... 352
4. La muncă ............................................................................... 354
5. Autoritățile ............................................................................. 357
6. Casa Albă ............................................................................... 360
7. Beția ....................................................................................... 366
8. Negocierile ............................................................................. 371
9. Strămoșii ................................................................................ 377
10. Cine l-a bătut pe Napoleon? ..................................................381
11. Suvorov .................................................................................384
12. Kutuzov .................................................................................399
13. Armata dunăreană ..................................................................402
14. Ismail ......................................................................................411
15.Deportarea ................................................................................417
16. Reuniunea ................................................................................422
17. Drumul spre Siberia ................................................................ 419
18. Robinzonii ................................................................................432
19. Sonata lunii...............................................................................439
20. Cojocarii ..................................................................................447
21. Și sub gheață râul curge............................................................451
22. Proiectul ....................................................................................457
23. Olarul ...................................................................................... 460
24. Sultan ....................................................................................... 465
25. Abaterea de gheață ...................................................................469
26. Crucile abandonate ...................................................................475
27. Amanda......................................................................................495 
28. Epilog ........................................................................................502




 

 

 

 

       B A Ș T I N A

 

                       Cartea 1

 


 

 

 

 

                                                                            În memoria părinților mei

                                                                           Nicolae şi Maria Leșenco

 

1.     PĂRINȚII MEI

 

        Pentru a explica aici sentimentele mele patriotice, care mă frământă de atâta timp, ar trebui să încep de la o vârstă fragedă.

       M-am născut în satul Dominteni, raionul Drochia, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, la 6 noiembrie 1947, al doilea copil la părinții mei. Erau cinci copii în familia noastră.  Fratele mai mare Ion cu doi ani mai în vârstă, frații Boris și Alexandru cu doi și șase ani mai mici, iar sora Liuba cu patru ani mai tânără decât mine. Tatăl meu, Nicolae Ion Leșenco (1911-1980), a fost paramedic , apoi medic pentru boli tuberculoase, iar mama, Maria Ion Leșenco (1922-1975), toată viața a lucrat mamă și mai ducea o normă întreagă la lucrări în câmp în gospodăria colectivă socialistă din satul Nădușita ("colhoz"), de obicei, începând primăvara devreme până toamna târziu.

       În tinerețea ei, mama a fost o femeie frumoasă.  De multe ori auzeam discuțiile adulților, atunci când se întâlneau pe la sărbători și își aminteau aventurile lor din tinerețe. Din aceste istorii rezulta, că mama a fost o Regină a frumuseții prin meleagurile natale și mulți alții, fără succes, au încercat s-o cucerească, dar ea s-a căsătorit cu tatăl meu, deși părinții mamei și părinții lui tata au fost împotriva acestei căsătorii.

        Aceste două neamuri de mulți ani aveau niște sentimente reciproc neprietenoase și căsătoria a avut loc datorită eforturilor diplomatice ale nașilor, Simion și Ana Aramă, care au trăit în Popești nu departe de satul nostru Nădușita. 

         Prin pârțile noastre nunii sunt personalități importante nu numai în legătură cu nunta, dar și mai târziu. Ei au grijă de noua familie, devin nașii copiilor și se referă la aceste obligațiuni de rudenie foarte serios. După nuntă, de regulă, nașii sunt mai onorați decât părinții tinerilor căsătoriți. Ei se bucură de o mare atenție și respect din partea tuturor membrilor familii. Noi, copiii, îi numeam ca și părinții - Nanu Senea și Nana Ana. 

          Din păcate, eu nu știu, ce legături de rudenie au fost la părinții mei cu familia Aramă şi de ce ei au fost nași, iar apoi m-au botezat pe mine și pe frații mei. Ei au fost învățători. Nu au avut copii. În casa lor era o mulțime de cărți. Vorbeau liber și rusa și româna şi erau întotdeauna foarte prietenoși cu noi. La Popești aveau o casa mare și o grădină minunată, unde vara se coceau cele mai delicioase fructe şi pomușoare din lume. Nanu Senea se mai ocupa cu albinele, iar Nana Ana gătea plăcinte, franzeluțe, prăjituri, covrigi și alte minunății, care erau nu numai gustoase, dar și neobișnuit de frumoase.

        Noi trăiam foarte sărac și aproape, că flămânzeam. Nici nu-mi amintesc vre-un caz, când după masă, să fi rămas vreo fărmătură de pâine sau ceva într-o cratiță. Vara, de multe ori, veneam la ei cu fratele ori cu sora, discutând pe drum cu poftă măiestrea Nanei Ana în pregătirea bucatelor. Ajunși la ei, îl ajutam pe Nanu Senea să facă ordine în bibliotecă. Uneori, el lua o carte cu o deosebită grijă, de parcă era o pâine sfințită și așa cocoțat pe scară, ori jos pe podeală ne povestea despre această lume, cifrată pe pagini, plină de taine și înțelepciune, pe care el a avut fericirea s-o cunoască. Uitam de toate și ne imaginam și noi, că suntem martori la evenimentele descrise. Călătoream în gând departe, departe, apoi ne întorceam în realitate, la bucătărie, unde Nana Ana ne aștepta cu masa întinsă. Serveam, ce ne dorea inima și cât puteam, apoi, după atâta trudă, mergeam cu toții la odihnă. Ne întindeam pe o canapea mare, așternută pe un strat gros de fân în cămară, unde iarna trăiau albinele, și Nanu Senea povestea… Doamne, Dumnezeule! Cum mai povestea!... Despre Sherlock Holmes, cum Suvorov a traversat Alpii, despre Napoleon, cum s-a înecat vaporul Titanic, despre Insula Misterioasă şi Căpitanul Nemo şi cât e de groaznic în junglă, unde mișună șerpi veninoși, pantere şi leoparzi…

     Pe timpul, când am împlinit doisprezece ani, Nanu Senea a murit…  Doi ani mai târziu și Nana Ana ia urmat calea... El a lăsat moștenire pentru noi biblioteca sa şi, cu adevărat, o amintire luminoasă pe toată viața...

      Copilăria mea s-a petrecut într-un timp foarte dificil. După al Doilea Război Mondial Basarabia, adică teritoriul Moldovei dintre Nistru şi Prut, "a trecut” în Uniunea Sovietică ca Republica Sovietica Socialistă Moldovenească.

       Pârțile de nord şi de sud ale Moldovei (Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Bugeacul) "au trecut" în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, ca Chernovitskaia Oblasti şi Belgorod-Dnestrovskaya Oblasti. O altă parte a Moldovei, de pe malul drept al râului Prut, a rămas în componența României.    

        Nu e ușor să găsești cuvintele potrivite pentru aceste transformări teritoriale. Moldovenii spun cu durere "au trecut" și nu mai doresc să comenteze. Ei știu bine de la părinți și bunei, care este prețul acestor comentarii. Observatorii români și o parte din populația locală spun: "Basarabia a fost ocupată de Uniunea Sovietică şi împărțită în bucăți mici pentru a fi asimilată şi rusificată ".  Dar ei nu doresc să comenteze, de ce România Mare a permis asta, în 1940, după 22 de ani de viață împreună, ca un stat unificat. Observatorii sovietici şi o altă parte a populației locale, vorbitoare de limba rusă, spun: "Au fost revizuite granițele, pentru a accelera prosperitatea acestei regiuni înapoiate, după mult așteptata eliberare de către Uniunea Sovietică..."  Ei, de asemenea, nu doresc să comenteze, de ce floarea populației Moldovei a emigrat în România în 1944, cum oamenii din Moldova au servit drept carne de tun în timpul şi după operația militară “Iași – Chișinău” în toamna anului 1944, cum au fost livrările forțate de produse alimentare şi colectivizarea forțată în 1946 -1948, de ce oamenii au fost deportați în Siberia în 1948 și cum populația Moldovei a suferit de foame în anii 1948-1949 ...

       Încă de pe timpurile Ecaterinei a II-a, Imperiului Rus i-a convenit nu numai să păstreze armata sa pe teritoriul nostru, dar și s-o lărgească considerabil cu resurse locale în momente critice. Din 1812 au transformat această bucată a Moldovei într-o provincie a Rusiei - Basarabia. După Revoluția din Octombrie din Rusia, la 24 ianuarie 1918, Republica Democrată Moldova (Basarabia) a câștigat independentă şi după trei luni s-a reunit cu România, unde a căpătat integritatea etnică, teritorială şi statală. Reuniunea a avut loc în mod pașnic şi democratic. Parlamentul din Republica Moldova a votat pentru afiliere cu România, după cum urmează: 86 de voturi pentru, 3- împotrivă şi 36 s-au abținut.  În același timp, s-a unit cu România Transilvania şi Bucovina de Nord. S-a format România Mare.

       După 22 de ani, în 1940, în conformitate cu anexa secretă la Pactul Ribbentrop-Molotov din anul 1939, Basarabia a fost ocupată / eliberată de către Uniunea Sovietică, iar un an mai târziu ocupată / eliberată de România, care a fost aliată cu Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice. 


   În 1944 Basarabia a fost din nou ocupată / eliberată de către Armata Sovietică, pentru a forma Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Astfel s-a întâmplat, că întreaga populație a Basarabiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost sub ocupația română - germană şi, în conformitate cu ordinele lui Stalin, s-a calificat ca un popor fără încredere sovietică, cu toate consecințele.

     "Tătuca tuturor popoarelor, marele Stalin", a dorit ca Moldova să devină instantaneu socialistă. Practic, peste noapte, în 1948, Moldova "voluntar / obligatoriu" a intrat in ferma socialistă ("colhoz").

       Până atunci, în 1944, când frontul s-a mutat de la Est la Vest, țara a fost devastată nemilos, la început de soldați români şi germani, apoi de către Armata Roșie. Populația aptă de muncă a fost mobilizată pentru cucerirea Berlinului. Oamenii fără pregătire, au nimerit în curând pe front pe prima linie. Desigur, nici unul dintre săteni mei nu au ajuns la Berlin, dar au decedat eroic, când au participat la nimicirea grupelor germano-române, care au rămas după operația militară “Iași – Chișinău”.  Asta am aflat mai târziu, atunci când la școala proiectam un bord "Nimeni nu este uitat, nimic nu este uitat." Noi colectam date despre sătenii, care au murit în timpul războiului şi am constatat, că toți cei 126 de săteni au fost uciși în zona dintre Chișinău şi Iași în termen de o săptămână. Îmi amintesc, că eram foarte disperat. S-a conclus, că puțin eroic au adăugat sătenii mei la cea mare victorie. Tatăl meu încerca să mă liniștească. El spunea: "Vezi tu, nu toate au fost așa, cum se arată în filme, se descrie în cărți şi în "glorioasa" istorie a Partidului Comunist. Atunci, când citești istoria trebuie să te gândești și să înțelegi, cum a fost într-adevăr.

        Istoria și politica sunt niște teme foarte lunecoase, unde eroismul și trădarea, adevărul și minciuna adesea se referă la aceleași fapte, care sunt comentate de istorici diferit.

         De regulă, istoria este scrisă la comanda celor, care au obținut victoria, la comanda celor, care au năvălit, au jefuit, au distrus, au ucis pe cei mai slabi, au păcătuit în fața lui Dumnezeu.  

         După atâtea crime săvârșite, nu este greu de a ignora Adevărul, de a ridica Minciuna pe podiumul Victoriei. Winston Churchill (1874-1965) spunea la această temă: "Dreptatea întotdeauna a fugit din tabăra biruitorilor." Aceasta este o aluzie la faptul că, în istoria popoarelor mari sunt multe neadevăruri și motive tendenționale. Numai oamenii pot spune adevărul. Atunci, când oamenii ajung la greutăți mari, cad în impas, sunt răniți ori pe pat de moarte, ei nu mint, ei spun adevărul. Să știi istoria puțin importă, dar să știi adevărul este întotdeauna util".

        Tatăl meu a fost un om înțelept. El citea mule cărți groase şi serioase, avea avizul său şi era întotdeauna drept.

        La noi acasă erau colectate lucrările lui Karl Marx, Friedrich Engels, Vladimir Lenin, Josef Stalin, Fiodor Dostoievski, Nicolai Dobroliubov, Nicolai Cernîșevski, Anton Cehov, Ivan Turgheniev, Lev Tolstoi, Alexandr Pușkin, care au fost întotdeauna în vedere. Tata le studia atent. Eram încântat, atunci când a terminat "Capitalul" lui Karl Marx în patru volume grele şi a început "Istoria literaturii ruse" de Nicolai Dobroliubov. Îmi amintesc, cum o dată l-am rugat să povestească ceva interesant de la Dobroliubov. El a spus, că cel mai interesant moment este personalitatea lui Dobroliubov. Îți dai seama, că a murit la 25 de ani de tuberculoză.

       Aș putea spune, că aproximativ zece ani el a avut mai puțin de jumătate de sănătate normală. Mai avea și o puternică miopie, minus 10.  El era aproape orb. Pentru a scrie atât de original, este nevoie să citești foarte mult, să analizezi şi să compari… Uimitor! Este interesant faptul că, atunci când l-am trecut pe Dobroliubov în școală şi la facultate, despre asta nu a mers vorba.  Dar aceasta este, cu adevărat, uimitor.      

       Am avut și alte cărți, foarte rare și vechi. O parte din ele au venit din biblioteca lui Simion Aramă. Majoritatea fiind în limba română. Printre ele se aflau patru volume ale filozofiei lui E. Kant, două volume din filozofia lui Hegel, "Principele" şi "Arta războiului" de Niccolo Machiavelli, "Genealogia moralei" de Friedrich Nietzsche, "Istoria căderii Imperiului Roman" de E. Gibbon, câteva volume de "Istoria Statului Rus" de N. Carmazin, "Micul Dicționar Enciclopedic" de Brockhaus și Efron în cinci volume, mai multe cărți despre Războiul Ruso-Turc în limba rusă și română, "Descrierea Moldovei " de Dimitrie Cantemir, patru culegeri de Nicolae Iorga și altele.  Aceste cărți îmi inspirau o curiozitate misterioasă, dar eu n-am avut răbdare și timpul pentru a repeta studiul, pe care-l făcea tata. Mă consolam, că voi reveni fundamental atunci, când voi deveni adult. Aceste cărți se păstrau în lăzi la bunica și ea avea grijă, să fie întoarse la loc.

        După absolvirea liceului, tata a servit patru ani în armata română, la Porțile de Fier ale Dunării (Turnu Severin), apoi a absolvit Școala de Medicină din Chișinău şi în anul 1939 a plecat să lucreze la spitalul din Bălți. Un an mai târziu, la 28 iunie 1940 în Moldova s-a început al Doilea Război Mondial. Armata română s-a retras de pe teritoriul Basarabiei fără a trage un foc şi Armata Sovietică a ocupat Basarabia și Bucovina de Nord, fără nici o rezistență.

          Atunci locuitorii nu înțelegeau, ce se întâmplă şi pe cine să creadă. Totul s-a petrecut în tăcere, pe furiș. Dar de la populația locală nu a fost nevoie de o înțelegere specială. Comandamentul sovietic a știut, ce să facă. Tehnologia de război aici a fost testată de pe timpul Ecaterinei a II-a și însemna, în primul rând, mobilizarea populației din Moldova în Armata Roșie, în al doilea rând, represia elementelor pro-române și, în al treilea rând, transformarea teritoriului într-un plațdarm pentru acțiuni militare în Europa de Vest.

          Potrivit concluziilor, pe care le făcea tata și Nanu Senea, în Moldova ocupată atunci au fost mobilizați peste 120 de mii de oameni şi reprimați circa 20 mii locuitori. În planurile strategice pe Nistru trecea "Linia lui Stalin" şi pe râul Prut "Linia lui Molotov". Populația locală mobilizată a fost implicată în consolidarea acestor linii și construcția obiectelor militare pentru acțiuni ofensive, inclusiv depozite și trei aeroporturi militare. În acest moment, generalii sovietici erau orientați de a cuceri noi teritorii în Europa de Vest. Stalin aștepta momentul potrivit pentru o ofensivă totală. Acest moment apărea să vină atunci, când Germania, luptând în Europa, va ajunge la o situație critică, în care se va slăbi de puteri. Uniunea Sovietică se pregătea de un război mare, dar, un an mai târziu, la 22 iunie1941, Germania a atacat Uniunea Sovietică și Basarabia a fost eliberată / ocupată de trupele germane –române.

         Spitalul, unde lucra tata s-a transformat într-un spital militar. Autoritățile spitalului au fost schimbate a treia oară. Tata asista în secția de amputare și căuta de bolnavi. În acest timp, el avea relații cu mama şi se ducea la întâlnire, trecând prin cinci sate, făcând 40 km pe jos într-un capăt, obținând permisiunea pentru mai multe zile și nopți de servicii suplimentare în spital.

        Odată, când tata făcea următoarea campanie eroică spre mama, a fost reținut de către o patrulă germană. Ei au crezut, că el este un evreu fugar (tata purta ochelari și părea inteligent). El a fost arestat şi a doua zi, împreună cu alți evrei arestați, au fost conduși la locul de execuție. Acolo le-au legat mânele, le-au pus câte un juvăț pe gât și i-au înălțat pe o punte. Apoi au așteptat sosirea unui ofițer, care trebuia sa aprobe executarea. În curând a sosit ofițerul german cu o escortă de ofițeri români. Ofițerul german a trecut în fața celor nenorociți de câteva ori, pe urmă s-a oprit în dreptul lui tata și a întrebat: "doctor?"… (Tata avea pe umăr o pungă cu o cruce roșie). El a fost eliberat, iar toți ceilalți au fost spânzurați...

      Tata nicicum nu dorea să comenteze acest caz, dar odată, când a venit rândul nostru să păștem oile sătenilor și toată ziua am fost împreună, eu l-am întrebat:

    - Cum ai retrăit aceste momente groaznice? La ce te gândeai atunci, când ți-au pus juvățul pe gât și atunci, când l-au scos?

      Tata a tăcut mult timp, apoi a spus:

    - Atunci, când mi-au pus bucla, tare am vrut să mai trăiesc, dar când au scos-o, nu mai aveam chef de viață... Erau opt evrei... Două familii... Un băiat mai mare ca tine, o fată, două femei, doi bărbați, un bătrân și o bătrânică... Ei au văzut, cum m-au eliberat pe mine... Eu am văzut, cum ei atârnau...

      Cred că toată viața voi purta această vină, că ei au murit, dar eu am rămas viu și nu am putut să ajut cu nimic... De multe ori am văzut, cum oamenii mureau în timpul războiului și în timp de pace, așa-i lucrul meu... Dar acești evrei, copiii lor permanent nu-mi ies din minte... De ce oare tot timpul evreii sunt persecutați, învinuiți pe nedrept de toate păcatele? Știi, eu am ajuns la concluzia, că această nație are două neajunsuri: evreii sunt prea deștepți și prea bine lucrează...

      În schimb cu ei te poți înțelege, dacă e vorba de soluționat o problemă serioasă...

    - Nu înțeleg, - m-am mirat eu, - păi asta e bine.

    - E bine, când nu ies din comun. Aceste neajunsuri bune stârnesc neajunsuri rele, mai ales la cei, care reprezintă puterea socială: invidia, umilirea demnității personale, dorința de a se răzbuna pentru propriul deficit de inteligența, ura... 

        Odată cu intrarea României în război alături de Germania, situația evreilor a devenit catastrofală. Un număr mare de evrei din România fugeau de naziști în Basarabia, dar, ajunși aici, era imposibil de a se evacua mai departe. Militarii sovietici utilizau toate resursele posibile pentru a se retrage operativ.

        Unitățile Armatei Sovietice, recrutate în grabă din rândurile populației locale, nu au fost în stare să efectueze manevre defensive fără comandanți. Majoritatea refugiaților au nimerit în "oală" şi au fost tragic uciși în primii ani de război. Câți au decedat în acest măcel nu se știe. Se vorbește de niște cifre groaznice de 150 mii evrei refugiați din România și încă 150 mii tineri moldoveni recent încadrați în Armata Roșie și lăsați pe malurile Nistrului pentru a acoperi retragerea celor, care au uitat să-și amintească de ei atunci, când sărbătoreau marea victorie la Moscova...

        O altă parte de populație, care a căzut în dizgrație cu noile autorități, au fost cei, ai căror părinți sau copii au fost mobilizați în Armata Sovietică şi cei, care au ajutat evreii. La începutul războiului germanii se purtau mărinimos și delicat, dar românii se răfuiau crunt cu bătăi și expresii brutale. Atunci, când a venit prima “delegație” la părinții mamei, neamțul era curățel și zâmbăreț, de parcă a venit în ospeție, ba chiar a servit copiii mai mici cu bomboane.

        Bunelul a ascuns caii la Hârtoape într-o văgăună adâncă. Neamțul, însoțit de vreo cinci români, a controlat toată gospodăria, a făcut niște note referitor la cantitatea de cerealele și produsele alimentare, care bunelul va fi obligat să dea și a plecat. Dar nu a dovedit bunelul să se bucure, că a scăpat așa ieftin, că s-au întors doi români militari. Ei au făcut o percheziție adăugătoare și au găsit în șopron niște hamuri. Cu expresii vulgare de tipul «unde-s caii, porc basarabean» ei l-au bătut crunt cu căpăstrul și biciul. Bunelul a revenit peste câteva zile după așa mod de “eliberare”. Tata povestea, că românii se purtau brutal peste tot, fiind motivați de un circular de la Antonescu, sensul căruia era, că românii s-au retras din Basarabia în 1940, cei care au rămas sunt porci basarabeni, o populație stricată, care trebuie să fie puși la muncă.

       În august 1944 tata s-a întors acasă pentru câteva zile să se căsătorească. Nu știu, cum s-a celebrat nunta în timp de război şi dizgrația reciprocă a rudelor din partea mirelui şi a miresei. La noi în familie această temă nu se comenta. Atunci, când tata a revenit la spital, nu mai era nimeni acolo. Nemții şi românii s-au evacuat. Împreună cu ei au plecat în grabă populația locală cu nivelul ridicat de avuție și educație. Părinții mamei și tatălui au vrut și ei să se evacueze, dar lipsa lui tata a împiedicat realizarea planurilor operativ. Mama avea șase surori şi un frate. Tatăl ei Ion se temea, că vor veni rușii și vor face "farfal" din fiicele lui frumoase. Ei aveau numai o căruță şi doi cai. El a decis să ducă până la Prut fetele mai mari Liuba, Vera, Felicia şi Violeta, apoi să se întoarcă și să-i ia pe cei rămași. Era în august 1944. El cu succes a dus fetele mai mari la Prut şi s-a întors înapoi. Dar, în întâmpinarea lui venea un șuvoi teribil de oameni speriați ...

         Așa și nu a ajuns acasă… Probabil, în acea învălmășeală a fost jefuit de cai și căruță și ucis... Cine a făcut-o, nimeni nu știe. De asemenea, nu s-a constatat, dacă a fost înmormântat undeva… Ceva mai târziu, bunica a făcut un mormânt simbolic la cimitirul de la Nădușita alături de alt mormânt simbolic al străbunicului Tihon, care și-a pierdut viața la trecătoarea Șipca în Bulgaria, în timpul Războiului Russo -Turc … Ce să mai faci? Așa au fost vremurile… Tata avea o soră căsătorită, Maria Pelin cu trei copii: Eduard, Silvia și Anatol. Soțul ei, Ion Pelin, a fost dascăl. El știa că rușii distrug bisericile și s-a evacuat cu familia în Slobozia.  Apoi, peste zece ani, s-a relocat la Timișoara. Tata plănuia să facă drumul spre casă noaptea, dar, după amiază, la spital au fost aduși o mulțime de ostași sovietici răniți și el a rămas în spital până la sfârșitul războiului.

   Al doilea proces de eliberare /ocupație a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, s-a început la sfârșitul lunii august 1944 cu mobilizarea totală a populației apte de luptă în armata sovietică şi represiunea celor, care au colaborat cu românii. Cu asta se ocupa unitățile speciale ale NKVD-ului (KGB).

         Este cunoscut faptul că operațiunea militară “Iași Chișinău” s-a petrecut rapid.  În câteva zile Armata a treia Ucrainenă de la sud și Armata a doua Ucraineană de la nord au înconjurat trupele germane - române într-un cerc cu o rază aproximativ 150 km. de la Leușeni. În zonele împădurite din jurul așezărilor Comrat, Leușeni, Chișinău, Iași, Huși, Bacău, Costești au rămas izolați peste 900 mii de fasciști. Cum s-au petrecut luptele pentru distrugerea finală a acestor grupuri, se cunoaște foarte puțin. Linia frontului s-a adâncit în Europa. În acest timp a devenit evident că Germania şi sateliții ei au pierdut războiul.

        Din punct de vedere strategic, tactica "pământului pârjolit" pe teritoriul Moldovei nu a avut nici un sens. Totuși, orașul Chișinău, Bălți şi satele din împrejurime au fost complet distruse. Potrivit datelor istoricilor români, atunci au dispărut circa 200 de mii soldați români. Conform investigațiilor, pe care le făcea tata, cu Nanu Senea în ultimele 9 luni ale războiului și-au pierdut viața 150 mii moldoveni din Basarabia.

       O rudă de a noastră, Dionis, soțul verișoarei lui tata, originar din Leușeni, povestea, că a fost ordinul ofițerilor sovietici să nu fie captivați soldații români (adică să fie împușcați pe loc). Puteau fi captivați soldații germani. În aceste lupte, de regulă, înaintea batalioanelor penale erau mânați moldovenii și din partea sovietică și din partea unităților germano-române. Pentru moldovenii sovietici, recent mobilizați, motivația era de ași elibera Patria. Pentru moldovenii, recrutați de români, motivația era de ași apăra Patria…

       E greu să-ți imaginezi o ticăloșie mai josnică, de cât situația, în care au ajuns moldovenii de a se auto lichida în numele Patriei…

        Într-o zi batalionul, în care a luptat Dionis a poposit la odihnă pe o poiană, nu departe de Leușeni. Comandantul a dat ordin să fie demontate şi curățite armele personale. De asemenea, să fie inventariate şi depozitate cartușele și grenadele. A doua zi se aștepta reînnoirea munițiilor si completarea unităților cu personal proaspăt.  

        Cum s-a lăsat noaptea, Dionis a riscat, să dea o fugă la Leușeni, să se convingă, că mama lui e vie. El nu a văzut-o mai mult de un an. Auzise de mai multe ori, că, după bombardamentele intense ale avioanelor sovietice, Leușenii s-au transformat în ruine.

       Din fericire, casa lor de la marginea satului a supraviețuit, și mama lui era în viață. Înainte de zorii zilei, prin pădure, el se întorcea la unitatea sa. Aceste locuri le cunoștea din copilărie şi el se orienta ușor în întuneric. Nu departe de locul, unde se odihnea unitatea sa, Dionis a văzut un camion rusesc "polutrika". Deodată, el a auzit în apropiere focuri intense de arme. În scurt timp de camion s-a apropiat un grup de soldați germani, care în grabă au scos de pe ei hainele nemțești și s-au îmbrăcat în uniforme sovietice. El a auzit vocea comandantului său şi s-a îngrozit de gândul, că s-a comis o trădare. Dar, nu zăbavă, Dionis s-a liniștit, când a auzit, că toți vorbeau rusește ... Probabil, că la unitate s-au adus deja automate noi și camarazii se antrenează… Straniu, ce mai înseamnă mascarada asta cu haine nemțești?  În curând, camionul a plecat și Dionis a ajuns la unitatea sa... Acolo a văzut cadavrele tovarășilor săi de luptă... El nu a avut nici o îndoială că această crimă a fost comisă de o unitate specială a NKVD-ului… Dionis a revenit la biroul de recrutare din Leușeni şi a spus, că a rămas în urmă de unitatea sa.

        El a fost încadrat în altă unitate. Dionis a terminat războiul în Polonia, iar mai târziu a lucrat învățător în satul Izvoare din raionul Drochia. Soția lui a primit o notificare, că soțul ei, Dionis, a căzut în lupta pentru eliberarea localității Leușeni la 15 septembrie 1944. Asta a fost exact acea zi, care Dionis nu o va uita niciodată… Probabil, fostul lui comandir, de asemenea, a memorizat această zi “eroică” din biografia sa de luptă... Poate a și fost decorat…

        Tata a fost interogat de mai multe ori la NKVD.  Spunea, că el este medic, cu politica nu s-a ocupat, nu a luptat, toată vremea a căutat de bolnavi, răniți și așa mai departe…

      Nu se ajungea personal medical atunci și-l tot mai lăsau să lucreze, până se vor clarifica, ce să facă cu el mai departe…  Era mult de lucru. Numărul de răniți s-a mărit considerabil. Se mai întâmpla, că ostașii, în timpul bătăliilor, să-și rănească singuri un braț ori un picior, să nimerească în spital și, în așa fel, să termine războiul. Tata continua să lucreze în secția de amputare. De obicei amputările se făceau sub anestezii generale. Răniții, când își veneau în fire și descopereau, că au rămas fără un braț ori un picior, sau și mai rău, fără ambele picioare, plângeau amarnic, apoi povesteau, cum s-a întâmplat…  Într-adevăr, populația locală, recent mobilizată, a servit drept carne de tun. Ei mergeau în luptă, după 200 grame de vodcă, pentru curaj. Retragerea nu avea nici un sens, erau împușcați pe loc. De asta aveau grijă unitățile speciale de baraj ale NKVD-ului (загородительные отряды).

     Astfel, poporul complet lipsit de experiență a fost dus la abator, în fața batalioanelor punitive, ca niște vite, în numele victoriei, în numele marelui Stalin. Această discriminare teribilă, apoi, în istoria sovietică se va numi "mișcarea de eliberare națională din Republica Moldova".

       Am studiat bordurile celor căzuți în război și în alte sate, conversam cu handicapații de război, situația era similară.  Aceleași evenimente s-au întâmplat în satele din vestul Ucrainei... Am vizitat cu soția mormintele frățești, unde au fost îngropați buneii ei, în regiunea Hmelnițk. Ambii bunei au fost mobilizați într-o zi, şi au căzut peste două săptămâni tot într-o zi, doar înmormântați în diferite morminte frățești...

        Tata s-a întors acasă după război. Fratele meu s-a născut în Ziua Victoriei la 9 mai 1945. El a fost numit Ion în memoria bunelului, care s-a pierdut fără urmă în timpul războiului.

         Tata a primit loc de muncă în Dominteni, la 7 km. depărtare de satul natal. Avea responsabilitatea de asistență medicală a populației din mai multe sate: Dominteni, Petreni, Hăsnășeni, Moara de Piatra şi Popeștii Noi. De dimineață până seara târziu era pe picioare.

        La nunta, părinții mamei şi părinții lui tata au dăruit tinerilor însurăței câte 10 desetine de pământ arabil, dar părinții mei așa și nu s-au atins de acest teren. Apoi, în timpul colectivizării, terenul a fost alipit la avuția colhozului, fără nici o declarație. Pământul s-a părăginit.  Nu mai era cine să-l lucreze. Oamenii de afaceri, care puteau să organizeze ceva, au emigrat în România. Gospodarii au fost ridicați în Siberia și Kazahstan.  Bărbații apți de muncă au fost uciși în război. Nu mai erau cai şi căruțe. Peste tot în jur erau ruine, o mulțime de vagabonzi, oameni bolnavi și handicapați. Nu se ajungea hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte. Mama se ocupa cu grădinăritul în jurul casei, creștea păsări, ținea o capră. Tata primea un salariu mic, dar în conformitate cu noua ordine, jumătate trebuia să dea înapoi imediat pentru a ajuta țara, primind în schimb obligații, emise de guvernul sovietic.

         Tata știa încă de pe atunci, că aceste obligații nu vor fi niciodată rambursate.  Dar el mai știa, că la KGB, este un dosar pe numele lui… Așa, că mai rezonabil era să tacă și să respecte ordinea, dictată de sus. Uneori, pentru primirea nașterilor și tratarea bolnavilor, mai primea, ca mulțumire, de la oameni bucăți de pâine, produse lactate, legume, fructe.  Astfel, au supraviețuit în anii1945 şi 1946 cu copil mic.  Părinții mei nu aveau casa lor. Au închiriat o cameră în aceeași casă, unde era cabinetul medical la Dominteni.

        La nuntă părinții au adunat mulți bani. Prin părțile noastre, rudele ajută substanțial pe tinerii însurăței, ca ei să treacă cât mai repede în casa lor. Pe banii ridicați la nuntă se putea cumpăra o casă şi o vacă. Mama și nunii aveau o opțiune şi-l așteptau pe tata să se decidă la cumpărarea unei gospodării potrivite. Dar această idee a rămas nerealizată. Atunci, la nuntă nunii au colectat banii de la meseni într-un lighean mare, care a fost înmânat mirelui și miresei, pentru fondarea fericirii lor. Mama a legat banii într-o broboadă mare, apoi, împreună cu tata, au mulțumit rudele pentru ajutor, spunând în glumă, că deja au pus ochii pe o gospodărie bunișoară, unde toți vor fi musafiri doriți… Spre mirarea tuturor, s-a ridicat Soacra cea Mare și a declarat mânioasă, că până se va întoarce Nicolai, banii se vor păstra la dânsa. S-a primit o confuzie foarte nepotrivită. Atunci nunii au spus, că, de oarece Nicolai pleacă mâne, ar fi bine, ca banii să fie lăsați la mama, iar ei, nașii, își asumă toată responsabilitatea s-o ajute pe mama, să facă toate formalitățile de cumpărare a gospodării... De fapt, la moldoveni, cuvântul nașilor la nuntă este hotărâtor în așa cazuri, dar toți așteptau cuvântul ferm al noului gospodar... Tata a spus, că bunica are dreptate și așa va fi mai bine...

          Mama nu era de acord și a propus, ca banii să fie împărțiți în două parți. La urma urmei, rudele din ambele părți au ajutat.  Ea cu nașii vor cumpăra casa, iar vaca va aștepta până se va întoarce soțul... Ce mai vorbă? Cine cântă în casă? Cucoșul ori găina? Bunica a luat legătura cu banii și a plecat de la nuntă. Apoi, a pus banii într-un gavanos, a muruit cu lut capacul și la îngropat în grădină... Asta a fost o greșeală fatală. Tata nu a mai putut să se întoarcă până la sfârșitul războiului. După ocupație / eliberare de către armata sovietică banii s-au transformat în nimic.

      În funcție au întrat banii rusești fără nici o posibilitate de a schimba banii vechi. Părinții mei au rămas fără casă, fără bani și fără vacă în ajunul celei mai teribile perioade în istoria Moldovei. Se apropia Foamea cea Mare ... Mama era însărcinată. Ea a avut de necăjit prin unghere străine zece ani cu patru copii mici. În această perioadă tata era trimis să lucreze în diferite sate, unde nu era nici o asistență medicală, ne mai vorbind de clinici, case de nașteri și ambulatorii. Populația suferea de foame, trahoame, pediculoză, tuberculoză, meningită, hepatită şi alte boli, cauzate de sărăcie. De fiecare dată, la locul nou, tata trebuia să pornească de la zero, pentru a organiza izolatoare de boli infecțioase, case de maternitate, dispensare, puncte de dezinfectare termo și chimic, să monitorizeze starea sanitară din școli şi alte locuri publice. Din punctul de vedere al autorităților locale și raionale, tata era persoană cu viziune politică de neîncredere... Relațiile de serviciu cu superiorii săi erau tensionate...





2.     LA EST

 

         În scopul depistării focarelor de tuberculoză, tata avea obligațiunea să facă raiduri prin sate, să adune date despre starea sănătății şi cauzele deceselor din ultimele trei-patru generații.

         Dacă cândva cineva murise, suspectat de tuberculoză, atunci membrii acestei familii erau luați le evidentă. La apariția simptomelor acestei maladii, pacientul era supus unui program de testări și tratare, inclusiv transferarea la spitalul de ftiziologie din orașul Chișinău. De fapt, asta nu a fost inițiativa lui tata, dar directiva instanțiilor de resort.

           La drept vorbind, nu se prea cunoștea cauza adevărată a decesului unora din rudele îndepărtate, şi, numai la o anchetare minuțioasă a locuitorilor de o vârsta înaintată, se putea cu aproximație de constatat în fiecare caz concret, dacă a murit, fiind bolnav de tuberculoză.

           Datorită discuțiilor avute cu locuitorii satelor, tata colecta paralel și alte date referitor la numărul celor, care au pierit în diferite războaie, care au dispărut fără urmă în anii de emigrație, care au fost deportați, pierzându-şi urmele, care au murit în timpul foamei în anii 1947-1949. Aceste cifre se refereau doar la satele raionului Drochia din Republica Moldova, care intrau în arealul activității de muncă a tatălui meu: Nădușita, Dominteni, Petreni, Baroncea, Chetrosu, Popești, Căinarii, Moară de Piatră, Hăsnășeni, Cubolta. Tata răspândea această statistică locală în aceleași proporții pe toată Basarabia și descoperea niște cifre uluitoare, care nu au fost nici când şi de nimeni afișate. De fapt, asta a şi provocat primul imbold, care m-a îndemnat să scriu o carte.

         Odată Ion a spus, că tata citește ”Sufletele moarte”, făcând aluzie la cunoscuta carte a scriitorului rus Nicolai Gogol. Toți râdeau, dar tata şi-a rupt privirea de la cele scrise şi îngândurat a rostit:

      -  Nu e de haz, dragii mei, e de plâns, şi ar trebui să știți bine, pentru ce anume s-a vărsat sângele strămoșilor noștri.

          Mama terminase doar șapte clase la școala română. Părinții ei au fost în stare să ofere studii doar fiicelor mai mari. Mama a fost al șaselea copil în familie. Nu le prea ajungea bani pentru învățătură. Dar mama era o adolescentă energică, vioaie, doritoare de carte şi se ocupa de sine stătător, citind din manualele surorilor mai mari, care erau destul de inteligente. Desigur, că studiile făcute la extern nu rezultau o adâncime în disciplinele reale, dar în istorie, religie, geografie, literatură şi biologie mama a trecut programul în întregime.

          Mai avea mama harul de a desena bine, îi plăcea să cânte și la dans era prima în sat, dar întotdeauna considera, că cartea este o adevărată avuție. 

          În anii de război, atunci când mulți se evacuau spre apus, mama a hotărât şi ea să se asigure cu câte ceva, ce putea fi de folos, dacă vin zile grele.

          În casa părinților ei rămăsese de pe timpuri vechi multe gavanoase şi oale din lut ars, care erau folosite în gospodărie la covăsitul lactatelor, la pregătirea multor bucate la cuptor, mai ales a sarmalelor. Dea lungul anilor sătenii împrumutau de la ei aceste oalele cu ocazia festivităților de nuntă, cumătrii sau pomeniri. La acest soi de festivități în sat se adunau până la patru sute de persoane şi pregătirea bucatelor pentru săteni era un lucru de mare răspundere. Aceste oale rămăsese de pe timpurile străbunicului Tihon, care era un mare meseriaș în olărit şi construirea stativelor de țesut pânză şi covoare.

          În aceste oale şi gavanoase mama a depozitat toate cărțile, ceva din încălțăminte, îmbrăcăminte, grâu și porumb pentru semănat. Apoi lea închis ermetic cu lut şi le-a îngropat. Poate alții îngropau aur, argint, bani, dar, până la urmă, timpul a arătat, că intuiția mamei a fost cea mai dreaptă. În așa fel au ajuns în casa noastră manualele vechi în limba română. Mama povestea din conținutul cărților și făcea comentări interesante referitor la manualele sovietice.

          Foarte curând am început de sine stătător să studiez aceste cărți. Prin clasa a opta eram captivat de istoria Moldovei. Credeam, că informația adăugătoare din cărțile vechi va fi de laudă atunci, când vom ajunge la tema respectivă în clasă. Ion era în clasa a zecea, așa că în casă erau deja toate manualele sovietice.

        Dar în ele nu era nimic despre istoria Moldovei, despre Ștefan cel Mare, despre cetățile Tighina, Soroca, Hotin, Neamț, Albă, despre războaiele cu participarea moldovenilor. În manualele de literatură același lucru. Aceste teme erau scăpate din vedere.

       La lecțiile de istorie puneam întrebări de tipul, ce se făcea în Moldova pe timpul războiului Ruso-Turc, ce rol a jucat pe atunci Cetatea Alba, unde şi cum au luptat strămoșii noștri, moldovenii, de ce în istorie nu se amintește măcar despre rolul lui Ştefan cel Mare la ridicarea cetății Ismail?

       Răspunsurile erau stranii, superficiale, neîntemeiate. Pedagogul spunea, că manualul nou de istorie este în prelucrare, această temă va fi mai pe urmă, că se va schimba programul etc.

       Pe atunci citeam liber cu caractere latine şi cu multă ardoare înghițeam cărțile salvate cândva de mama. Găseam atâta mister în paginile îngălbenite de vreme, în copertele roase. Studiam minuțios planurile de luptă, descrierea locurilor de importanța istorică și biografiile marilor conducători militari de pe meleagurile noastre. Îl întrebam pe tata, de ce oare sunt omise așa evenimente importante și interesante.

       După moartea lui Stalin, tata își permitea mai des discuiții pe teme politice şi istorice. Odată ne-a lămurit scurt, clar şi cuprinzător, de ce noi nu vom studia istoria noastră, a Moldovei. El spunea:

-         Gândiți-vă atent și pătrunde-ți în înțelesul cuvintelor din imnul comunist „Internaționala”:

Весь мир насилия мы разрушим                 

До основанья, а затем                                 

Мы наш, мы новый мир построим.            

Кто был ничем, тот станет всем.  

 

               (Noi vom sfărâma până la temelie

                Această lume veche, dubioasă.

                Pe urmă vom construi o lume nouă.

                Și cine-a fost nimic va lua puterea toată.)

          Acesta-i răspunsul la întrebarea ta. Ei nu doresc, ca copiii noștri să cunoască istoria poporului său, să cunoască eroii naționali și să se mândrească cu ei. Ei vor să vadă în noua generație o turmă bombată, care la apelul „Pentru cauza Partidului Comunist, fiți gata!” va zbiera fără nici o cugetare „Întotdeauna gata!” Ei nu vor, ca copiii noștri să știe, cum Ştefan cel Mare, după o înfrângere în luptă cu turcii, s-a întors acasă la cetatea Soroca și mama lui a refuzat să deschidă porțile, cuvântând: ” „Tu nu ești fiul meu, fiul meu acum luptă cu turcii şi acasă se va întoarce numai cu victorie!”

         Ei nu admit, ca copii noștri să ia pildă de la Ștefan cel Mare. Ei doresc, ca copiii noștri să fie de felul lui Pavlic Morozov, să ia pildă de la el. Dar, dragii mei, în ce constă eroismul lui Pavlic Morozov? El a văzut, unde a ascuns tatăl sau ceva grâu din gospodărie, pentru a avea cu ce-şi hrăni copiii. Şi Pavlic Morozov, la denunțat pe tata la comuniști.

        Ei l-au arestat şi l-au împușcat, iar Pavlic, pentru această „faptă eroică” a fost decorat. Mama voastră la fel a ascuns în oale grâne şi, datorită acestei rezerve, noi nu am murit de foame. Spune, tu ai fi mers la comuniști, ca s-o trădezi pe mama, să spui, unde este îngropat grâul şi aceste cărți? Ai dori, ca mama să fie arestată şi împușcata?  Nu?  Asta înseamnă, că tu nu ești gata să-i servești pe comuniști! Tu nu poți răspunde la apelul lor „întotdeauna gata!”

      Eu m-am înfiorat la gândul, că pot fi asemenea „fapte eroice” şi am spus:

    - Eu nici când nu voi intra în slujbă la comuniști...

    - Dar ce eroic a făcut Ştefan cel Mare? Până la el Moldova timp de 400 de ani a fost sub jugul turcesc. O jumătate de Europa şi o parte a Rusiei era sub Imperiul Otoman. Şi nimeni nu a fost în stare să-i învingă, înțelegi?  Nimeni! În afară de Ştefan cel Mare. El cu armata sa a învins oarda turcă, eliberând țara de păgâni. Pe atunci Papa de la Roma, Sixtus al IV a scris, că unicul conducător de oști, care este în stare să elibereze Europa de păgâni, este Ştefan cel Mare („Atletul lui Cristos”) în fruntea armatei din țara Moldovei.

     După fiecare victorie, obținută în luptă pentru eliberare, Ştefan cel Mare ridica biserici şi mănăstiri. Alegea locurile unde s-au petrecut cele mai grele bătălii, le canoniza ca locuri sfinte şi ridica lăcașe creștine. Pe timpul domnirii sale au fost ridicate cetăți şi fortificații de-a lungul hotarelor țarii Moldova. Patruzeci și patru de victorii! Patruzeci și patru de biserici și mănăstiri! Douăsprezece cetăți! Și nici un rând în manualele voastre de istorie nu a fost scris despre asta!  Cronicarii turci scriau: „cele mai mari pierderi au suferit turcii de-a lungul întregii epoci musulmane”.

        Puternica oardă a fost distrusă la Lipnic în anul 1470, când a fost luat ostatic şi apoi căznit fiul hanului. În anul 1473, Ştefan cel Mare în fruntea la oastea sa a eliberat Valahia de sub turci, ocupând capitala București. Cu 2 ani mai târziu, în 1475, la Vaslui, Ştefan cel Mare, în fruntea unei oștiri de 40000 de luptători bravi, învinge faimoasa Oardă a lui Suleiman Paşa, care enumera la 100000 de ostași.

    Moldova pe timpul lui Ștefan cel Mare1457-1504.

(Wikpedia-Enciclopedia liberă. Ștefan cel Mare.)

         Cronica Poloniei constata pe atunci: „Moldovenii după natura lor sunt oameni severi, foarte curajoși şi nici un alt popor nu posedă atâta bărbăție în luptă. Ei sunt gata mereu de a lua arma în mână, pentru ași apăra pământul și hotarele țârii” – şi, scriau în continuare aceiași cronicari - „Ei sunt atât de neînfricați, că şi atunci, când au fost atacați în același timp de mai mulți adversari, au ieșit învingători, doar Ştefan, stăpânind Dacia Liberă, aproape doar într-o vară a ieșit învingător în războiul cu

turcul Baiazid, la doborât pe ungurul Mateiaș şi pe polonezul Ioan Albert„ (Orihovius. Cronica 5. Anul 1552).

 Pentru o lume întreagă aceste fapte istorice sunt de însemnătate mare, dar cineva a hotărât, că pentru noi, moldovenii, aceste evenimente, nu prezentă nici un interes... Asta „frații noștri” de la răsărit au hotărât, că noi nu avem nevoie de istoria noastră, pentru că istoria e scrisă de biruitori. Ei ne impun prin mai multe metode să închidem ochii la faptele reale din istoria Patriei noastre, pentru care au vărsat sânge strămoșii noștri.

         Nu uita nici când, că cetățile Chilia, Galați, Tighina, Orhei, Suceava, Alba, Neamț, Soroca, Hotin, Ismail şi mănăstirea de la Putna, unde a fost înmormântat Ştefan cel Mare demarcă hotarele țârii noastre – hotarele Moldovei.

         Nu uita, că ești fiul unui popor mare și drept, fiul unei națiuni cu un trecut glorios şi să rămâi mereu mândru de asta.

         Nu uita, că primii care au obținut victorie asupra turcilor am fost noi, moldovenii. Doar cu două sute de ani mai târziu, țarul Rusiei, Petru cel Mare cu armata sa, numai la încercarea a treia izbutește să-i doboare în luptă pe turci (este vorba de Războiul Ruso-Turc din an 1710-1713, şi de Pactul de la Prut din 1711, care prevede pierderea Azovului şi de compania militară spre Persia (aa 1722 – 1723), când Rusia își recapătă din nou Azovul.


        Atunci, în 1711, armata Moldovei şi diplomația iscusită a lui Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) reușesc să salveze de la nimicirea fizică rămășițele armatei ruse şi pe însuși Petru cel Mare.                   

       Armata rusă era încercuită de turci în împrejurimile Bacăului. Armata Moldovei, în număr de 18000 de ostași, reușește să rupă încercuirea asigurându-i armatei ruse un coridor de retragere spre orașul Luţc.

        Pierderile armatei moldo-ruse au fost colosale şi se egalau cu 37000 de răpuși, pe când armata turcă a pierdut în această operație militară doar 8 000 de ostași. Aceste cifre nu au nevoie de comentarii pentru a înțelege din ce măcel a reușit să se  

salveze Petru cel Mare şi rămășițele armatei sale. În anul 1711 la Luţc a fost semnat un tratat intre Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir care prevedea următoarele: Moldova şi Rusia își unesc forțele militare împotriva turcilor. Moldova își păstrează statutul unui stat independent, suveran, cu legile, regulile şi politica sa interna. Tronul Moldovei rămâne după dinastia Cantemir. Moldova își recapătă pământurile cotropite de păgâni şi este eliberată de birul turcesc.

          Dar, în interpretarea istoricilor ruși, aceste evenimente sânt schimonosite, inversate. Ei afirmă, că între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir s-a încheiat un contract secret, după care Moldova benevol a trecut în componența Rusiei... Dimitrie Cantemir și mulți din apropiații săi au primit cetățenia rusă şi au rămas în Rusia. Cantemir a primit titlul de conte al Imperiului Rus şi a fost onorat cu prefixul „Luminația Voastră”, a fost asigurat cu o pensie solidă (6 000 ruble pe an), a primit în posesie moșii întinse în regiunile Orlov, Harkov, a primit o casă în Moscova... Cele mai însemnate lucrări Dimitrie Cantemir le-a scris în Rusia... Importanța istorică a tratatului Moldo-Rus consta în faptul că în anul 1711 Moldova, pentru prima dată s-a adresat către Rusia după ajutor...Curând acest tratat şi-a pierdut valoarea...

        O asemenea expunere a evenimentelor din partea istoricilor ruși, dă clar de înțeles, că Dimitrie Cantemir a vândut Moldova Rusiei. Această idee sună atât de copleșitor, că mai departe puțin mai contează, de ce Rusia nu şi-a îndeplinit angajamentele, luate de însuși Petru cel Mare, de ce alianța moldo-rusă, călită în lupta şi închegată cu sângele a 37 000 de ostași ruși şi moldoveni s-a transformat într-o farsă, de ce acest tratat, atât de important, a rămas până în prezent „secret” și şi-a pierdut valoarea?

        Însemnătatea tratatului Moldo-Rus, într-adevăr, a fost mare, dar nu pentru că Moldova ar fi cerut ajutor de la Rusia. În realitate, a fost invers. Rusia a cerut ajutor de la Moldova și, la momentul critic, acest ajutor a fost acordat.

           Poate că pierderile aliaților nu ar fi fost atât de mari, dacă oastea lui Brâncoveanu (oastea Valahiei ori României de pe atunci) nu ar fi trecut de partea turcilor la începutul acțiunilor militare, lăsând oștirile Moldovei şi a Rusiei fără proviant. A fost o tactică tipică pentru români, de a căuta profit la un moment critic... Dar, dacă ne amintim, că numai cu 140 de ani în urmă, pe timpul lui Ştefan cel Mare, Moldova a eliberat Valahia de turci, așa, frățește, creștinește, fără a cere careva compensații, atunci, această tactică poate fi calificată, ca o trădare. Şi asta a fost prima trădare a Valahiei (România de pe atunci) față de Moldova, care a costat zeci de mii de vieți omenești.

         Mai pe urmă, sultanul la decapitat pe Brâncoveanu. Așa a fost voia lui Allah! Trădătorul este trădător şi trebuie să piară, ca un șacal. Ce păcat, că la timpul său, Alexandru Ion Cuza Vodă nu sa gândit la asta, când delegația valahă cu viclenie l-a rugat, să-şi răspândească domnirea şi asupra Valahiei.

        Petru cel Mare a prețuit la înalta sa valoare ajutorul pe care-l acordaseră Dimitrie Cantemir şi armata Moldovei. Dar bătălia a fost pierdută, turcii au acaparat pământurile Moldovei pentru mai mulți ani, iar Dimitrie Cantemir și apropiații săi nu au mai avut posibilitatea de a reveni în Patrie.

        Expresia de mai sus „pentru prima dată” nu e la locul cuvenit, pentru că încă în 1483 a fost o încercare de a crea o alianță politica-militară moldo-rusă împotriva turcilor. Pentru a cimenta această alianța, Ştefan cel Mare acceptă căsătoria politică a fiicei sale, Elena (numită în Rusia „Voloşanca”) cu Ivan Ivanovici cel Tânăr (1458-1490) – (fiul lui Ivan al IV cel Teribil).

        Dar, spre regret, alianța s-a destrămat. Ştefan cel Mare a rămas profund dezamăgit de acțiunile Rusiei față de Moldova. Elena Stepanovna a fost izolată într-o mănăstire de pe teritoriul Moscovei apoi în anul 1505 persecutată. Cu o ironie amară scria în limba rusă Alexandru Hașdeu:

„Ввек не забыть Кремля. Он рассказал мне быль

О жизни и судьбе Стефановой Елены…

Опальный гроб её я оросил слезою,

И рассказал моей души мечтою,

Как Русь для счастия Молдовы льёт кровь...„

 

              (Nu voi uita nicicând Kremlinul. El mi-a mărturisit adevărul

              Despre viața și soarta Elenei lui Ștefan...

             Cu lacrimi am udat mormântul ei părăsit,

             Și visul sufletului meu a înțeles,

             Cum Rusia pentru fericirea Moldovei varsă sânge...)

 

       Nu a adus nici la un rezultat misia mitropolitului Ghedon la Moscova în anul 1656. Rusia creștină rămânea indiferentă la problemele Moldovei creștine şi până la pactul de la Luţc, şi aproape încă o sută de ani după el.

       Dimitrie Cantemir a fost Domnitorul Moldovei în anii 1693, 1710 şi 1711. În afară de limbile moldovenească şi rusă, vorbea și scria liber turca, araba, greaca, latina, italiana, engleza şi franceza. Este autorul unui șir de lucrări istorice: „Descrierea istorică, geografică şi politică a Moldovei”, „Istoria înălțării şi decăderii a Imperiului Otoman”, „Cronica străveche a romano-moldo-valahilor”, „Sistema religiei mahomedane”. De sub pana lui Cantemir au ieșit lucrările filozofice: „Metafizica”, „Divanul”, „ Istoria ieroglifică”, „Judecata supremă”. Era competent în arhitectură, muzică, se ocupa de matematică, a fost un diplomat iscusit. Dimitrie Cantemir a fost ales ca membru al Academiei de Științe din Berlin.

         Pe timpul relațiilor de prietenie cu Petru cel Mare, Dimitrie Cantemir era cunoscut, ca un savant renumit. Lucrările fundamentale menționate erau deja scrise. Fără îndoială, Petru cel Mare a fost atât de generos dispus către Cantemir pentru serviciile sale în Rusia şi, mai întâi de toate, pentru descrierea istoriei Rusiei. Cantemir se bucura de încrederea absolută a lui Petru cel Mare. El a fost membru al Senatului, consilier personal, a condus misiuni diplomatice importante, supraveghea arhivele de stat, iar în timpul campaniei militare spre Persia, conducea cancelaria mobilă a țarului.

      Ultimii zece ani ai vieții Cantemir a trăit şi a lucrat în Rusia. Înainte de moartea sa, el a dorit să fie înmormântat în Moldova. El a fost îngropat în 1723 în provincia Orlov. Mulți ani mai târziu, în 1935, rămășițele lui au fost mutate la Iași și reînmormântate în biserica „Trei Ierarhi”. Totuși, arhivele personale ale lui Dimitrie Cantemir au rămas în Rusia... Din motive evidente, o analiză aprofundată a arhivei nu este favorabilă nici pentru Rusia, nici pentru România. 


Se înțelege, că o mare parte din arhive, precum şi tratatul de la Luţc se află în arhivele secrete de stat ale Rusiei. Aceasta este o modalitate simplă şi strictă, de a ascunde adevărul.  Nu există nici o îndoială, că Dimitrie Cantemir a fost un adevărat patriot al Moldovei şi aluziile, că el ar fi transferat Patria, parțial sau integral în Imperiul Rus nu sunt întemeiate din punct de vedere istoric, științific, etic şi moral. Asta nu se coordonează cu „Descrierea Moldovei”, „Cronică romano-moldo-vlahă” şi tratatul de la Luţc. Prin asta se explică de ce până în prezent, originalele acestor documente sunt acoperite de un întuneric misterios, şi publicate în formă prescurtată, de fiecare dată cu o schimbare de harți, sau fără ele. Această minciună nu se lipește nici de interpretarea evenimentelor istorice, descrise în istoria Rusiei mai târziu. De exemplu:

«Чтобы обеспечить взаимодействие с австрийскими войсками, действовавшими в Валахии и Боснии, русский главнокомандующий в начале 1739 развернул наступление в Молдавию и добился перелома в войне. В августе русская армия разгромила турецкие войска в сражении под Ставучанами близ Хотина. Здесь турецкое войско численностью до 90 000 тысяч окружило русскую армию. Но Миних применил военную хитрость, имитируя атаку левым флангом, а затем обрушившись на противника главными силами справа. Турецкая армия в беспорядке отступила за реку Прут, потери русских составили не более 2000 человек убитыми и ранеными. Через два дня капитулировала турецкая крепость Хотин, вскоре была оккупирована большая часть Молдавии. Эта победа была воспета Ломоносовым в его первой оде, которая считается первым поэтическим опытом в русской литературе. Угрожая сжечь столицу Молдовы Яссы, Михин заставил бояр подписать условия «присоединения» Молдовы к России.» (Wikipedia)

("În scopul de a interacționa cu trupele austriece, care activau în Valahia şi Bosnia, comandantul principal rus, la începutul anului 1739 a lansat o ofensivă în Moldova şi a realizat un progres în război. În luna august, armata rusă a învins trupele turcești în lupta de la Stăuceni lângă Hotin.  Aici, armata turcă în număr de până la 90 000 a înconjurat armata rusă. Dar Mihin a folosit o viclenie militară, de a simula un atac pe flangul stâng, iar apoi a lovit forțele inamice principale pe dreapta. Armata turcă s-a retras în confuzie peste Prut. Pierderile ruse au fost nu mai mult de 2.000 de oameni morți şi râniți.

         Două zile mai târziu s-a predat cetatea turcească Hotin și a fost ocupată în curând o mare parte a Moldovei.  Această victorie a fost cântată de Lomonosov, în prima sa odă, care este prima experiență de poezie în literatura rusă. Amenințând, că capitala Moldovei, Iași va fi arsă, Mihin a forțat boieri să semneze condițiile de "aderare" a Moldovei la Rusia. ")

         La faptele „eroice„ ale armatei ruse în Moldova şi viclenia militară vom reveni mai departe. Aici să tragem atenția la ultima frază, care complet dă jos învinuirile la adresa lui Dimitrie Cantemir, că ar fi transferat Moldova Rusiei, pentru un oricare profit personal. E greu de crezut, că așa titan al științei, ca M.V. Lomonosov (1711-1765), nu a știut, că Moldova ar fi fost deja în componența Rusiei, ne mai vorbind de generalul Mihin, care era obligat să știe bine geografia și statutul politic ale țărilor de ocupația cărora era însărcinat...

         Interpretarea mai sus descrisă, referitor la sensul și valoarea Tratatului de la Luţc, este schimonosită și expusă în conformitate cu concepțiile lui Karamzin N.M. (1766-1826) – un conservator devotat monarhiei țariste şi fondatorul teoretic al șovinismului rus. Nucleul principal al concepției este glorioasa destinație a Imperiului Rus, care până în secolul al XVI a prezentat câteva principate fragmentate. Este suficient pentru a uni toate aceste principate după un sistem monarhic rigid (voluntar sau obligatoriu) şi se va primi un stat foarte puternic şi respectabil. Atât! Asta-i toată ideea! Karamzin a fost foarte onorat, şi în Rusia țaristă şi în Rusia Sovietică. Acest marxism-leninism și comunism științific, care voi învățați cu atâta sârguință, de fapt, se folosește pentru a întuneca la oameni mintea.

Niciodată nu ve-ți găsi răspunsuri la întrebările de istorie acolo şi, dacă analizezi atent, prea puțin comun găsiți în marxism şi leninism. Cei care scriu istoria, de fapt, sunt ghidați de concepția lui Karamzin N.M. şi o dezvoltă mai departe.

          Conform acestui concepții, tarile din Balcani, Moldova, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, tarile baltice, Caucaz şi Crimeea aparțin Rusiei, dar, din diverse motive, nu au intrat încă în Rusia. Acesta se motivează prin faptul, că pe acolo trăiesc ruși (nu contează cât de mulți), şi ei trebuie să fie eliberați (de asemenea, nu contează dacă ei doresc asta sau nu). De-a lungul istoriei, hârțile Imperiului Rus sunt prezentate cu numeroase săgeți, linii punctate teritorii variate, umbrite din jur, care la acel moment istoric încă nu au fost ocupate / eliberate. În principiu, în sens larg, rușii trăiesc peste tot, inclusiv America, Australia, Africa, etc. "Deci, vom elibera întreaga lume..." Ceva de genul acesta a sunat în istorie, referitor la o revoluție mondială. Ideea de a motiva expansionismul prin procesul inevitabil de migrație a populației nu este nouă, şi duce la discriminare, rasism, genocid, fascism şi alte catastrofe sociale.

        Dar istoria lui Karamzin e scrisă cu gust. Le place la toți rușii, indiferent de statutul social şi orientația politică. Ce mai vorbă, un sentiment de grandoare este plăcut. Să fii o părticică sau o bucată mare în această piramidă, înseamnă ceva. E plăcut, drăcia dracilor, să privești de sus în jos, cum loc nu-și pot găsi polonezii, lituanienii, armenii, georgienii, moldovenii, evreii, ossetinii, cecenii, ciukcii, kurzii, ţiganii şi alții... Dacă ați citi interpretarea rusă referitor la istoria Moldovei, veți vedea că Moldova nu este un stat, dar un principat, care se numea Rosovlahia (Valahia din Rusia), iar Basarabia - Moldoslavia (Moldova din Rusia).

         Nu poate fi nici o îndoială, că astfel de "invenții" nu veți găsi în manuscrisele lui Dimitrie Cantemir. Dar, cu părere de rău, deja 300 de ani, noi, moldovenii, nu avem acces la arhivele pământeanului nostru, pentru a ne convinge în asta. Noi primim câte o părticică din opera Cantemireană, care cu grijă sunt corectate, așa, ca noi să nu ne îmbolnăvim, Doamne ferește, de un șovinism moldovenesc. Noțiunile cheie în interpretarea rusă a istoriei Moldovei sunt special distorsionate. De exemplu, Domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare, este descris ca un gospodar, conducător, guvernator, adică un fel de interimar pe un teritoriu al Rusiei. În fapt, el a avut un rang regal în Moldova, primul om după Dumnezeu în stat, considerat Sfânt. Asta, poate de aceea, că omologul lui în Rusia Ivan al IV (sau Ivan cel Groaznic, cuscrul lui Ștefan cel Mare), se numea atunci Marele Duce de Moscova... Domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir, este descris ca un prinț, pe teritoriul Rusiei, care avea obligațiunea să lupte de partea Rusiei împotriva turcilor... Umilirea tendențională a personalităților istorice din Moldova este evidentă.

        Revenind la importanța istorică a tratatului de la Luţc din 1711, cu argumentarea celor spuse mai sus, putem conclude, că acest document între Rusia şi Moldova, a fost semnat pe timpurile, când relațiile erau pe orizontală, în condiții de egalitate. Asta înseamnă, că Rusia, în persoana lui Petru cel Mare a recunoscut Moldova, în persoana lui Dimitrie Cantemir, ca stat independent de Rusia. Este vorba de o colaborare pe principii egale, după îndeplinirea cărora, Rusia recunoaște suveranitatea Moldovei și tronul ei se atribuie dinastiei Cantemir... Acest document, precum și arhivele personale ale lui Dimitrie Cantemir, vorbesc despre multe.

         Cu toate acestea, istoricii moderni ruși descriu Moldova, ca un principat, ignorând starea ei statală pe parcurs de 500 de ani, începând cu Bogdan 1 (1358-1367) și până la împărțirea Moldovei, între România şi Rusia (1859). Mă întreb, cine oare a contribuit aici cu acest sac de trucuri? Cât e de convenabil și simplu! Se poate spune, un principat prăpădit... Procesul de eliberare / ocupație își schimba culoarea adevărată... Se poate vorbi de grija Rusiei de o parte de moldoveni... Şi pentru România este, de asemenea, convenabil... Se poate vorbi de grija frățească pentru cealaltă parte de moldoveni... Într-adevăr, cum să mai motivezi? Desigur, principat! Mai ales, ca Valahia, Transilvania şi alte piese, din care România a fost formată, au fost principate de sute de ani. Cu acest fals postulat (principat) nu se acordă documentele istorice ca: „Letopisețul Țării Moldovei de la Dragoș Voda până la Aron Vodă” de Grigorie Ureche (1590-1647), „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă până la Dabija Vodă” de Miron Costin (1633-1691), „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua conducere a lui C. Mavrocordat” de Ion Neculce (1672-1745), „Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir şi alte documente istorice.

           Poate nu toți cei o sută doisprezece domnitori ai Moldovei au fost atât de puternice figuri istorice ca Bogdan 1 (1359-1367), Alexandru cel Bun (1400-1432), Ştefan cel Mare (1433-1504), Petru Rareş (1483-1546) Vasile Lupu (1634-1653), dar nici unul dintre ei nu a crezut, că au fost gospodari ori conducători de principat. Ei se numeau „Domnitori ai Țării Moldovei”. Ei conduceau nu un principat, ci o țară, care avea frontiere, armată, simboluri, legi interne, limbă, credință, monede şi alte atribute de stat.

        Poporul țării se numeau moldoveni și nu ruși ori români. Această țară se numea Moldova și nu Moldavia. Această idee a apărut atunci, când scriau istoria noastră la comanda Moscovei cu comentarii de tipul „Fiți atenți, copii. Să nu încurcați. Moldavia se află în partea dreaptă a Prutului, iar Basarabia istorică, dintre Nistru și Prut a devenit Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, apoi Republica Moldova”.

           Desigur, în Moldova de ambele părți ale Prutului trăiesc și alte naționalități: ruși, români, ucraineni, bulgari, polonezi, găgăuți, evrei, țigani și altele, dar acest   

 fapt nu motivează falsificarea istoriei noastre cu intenții tendenționale în interesul Rusiei sau a României.

           Nu am nici o îndoială, că pionierul falsificărilor a fost N.M. Karamzin (1766-1826), pe care în 1804 Alexandru I la numit în funcție de istoriograf al Rusiei cu un salariu de 2000-ruble pe an.

    Așa desenare sugerează, că Karamzin avea să corecteze, să "armonizeze" niște materiale, care erau gata de a fi publicate. La patruzeci de ani de viață Karamzin nu avea progrese majore. El nu a terminat universități în țară sau în străinătate, cariera militară a dus-o nu prea mult timp, a făcut câteva călătorii scurte în Europa, s-a practicat ca scriitor pentru copii, şi  chiar a luat parte la fondarea unei reviste pentru copii, scria poezii sentimentale şi povești, se ocupa cu organizarea unor logii masoni, a făcut câteva publicații referitor la problema purității limbii ruse - adică se ocupa cu toate, numai nu cu istoria... Brusc,  Karamzin a devenit un istoric, de un colosal calibru! Primele opt volume de „Istoria Statului Rus” au fost publicate simultan, într-un timp fantastic de scurt, având un succes uimitor! Toată lucrarea se compune din douăsprezece volume, şi acoperă perioada de la antichitate până la Petru cel Mare.

         Contemporanii scriau, că Karamzin a deschis larg istoria Rusiei pentru publicul educat, comentariile sale științifice conțin extracte din multe manuscrise vechi, care au fost publicate pentru prima data, multe dintre ele nu mai există.

Interesant, că arhivele personale ale lui Karamzin, cum ar fi și ale lui Dimitrie Cantemir, nu s-au păstrat, sau se țin în arhivele secrete ale Rusiei...

        Astfel, N.M. Karamzin nu a fost un istoric, nu a fost om de știință, nu a avut materiale personale sau de familie în domeniul istoriei, nu a avut o educație corespunzătoare, nu a avut experiență de lucru cu documente istorice şi manuscrise, nu poseda o profundă cunoaștere a limbilor străine, ne mai vorbind de cele antice şi ieroglife vechi, atunci când el a devenit brusc cel mai mare istoric de pe vremea sa.     Astfel de lucruri de la zero, nu pot avea loc. Asta înseamnă, că lucrarea fundamentală a lui Dimitrie Cantemir de descriere a istoriei ruse din antichitate până la Petru cel Mare a fost publicată sub numele lui N.M. Karamzin. Rolul lui de ”autor” a fost să facă modificările de tipul „Moldoslavia” și „Valahoslavia” , care aveau să motiveze relațiile verticale ale Rusiei cu periferia de pe timpul domniei  Ecaterinei a II-a și după ea.

        Asta înțeleg bine istoricienii și personalitățile politice din Rusia, dar tema a fost întotdeauna în afara criticii. Meritele reale ale lui Karamzin N.M. sunt, că el a introdus în Istoria Statului Rus vreo treizeci de pagini, care descriu trei povești importante pentru a sublinia grandoarea Rusiei:(1) Povestea despre faptul, cum Ermak Timofeevici a cucerit Siberia, ce motivează aparținerea Rusiei a teritoriului de la Ural până la Oceanul Pacific și ignorarea drepturilor populației locale; (2). Povestea despre bătălia de la Kulikov, ce motivează aparținerea Rusiei a teritoriilor fostului imperiu Hoarda de Aur; (3). Povestea despre Cnezatul Galiției-Volânia, ce motivează dorința extinderii teritoriale ale Rusiei până la granițele cu Germania, Grecia și Italia.

          Aici vin o mulțime de argumente istorice de la Rusia Kieveană (Ucraina), Lituania, Polonia, Moldova, Valahia, Bulgaria, Serbia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Letonia, Estonia, Finlanda. Dar asta este problema istoricienilor ruși, cum frumos și motivat vor fi aruncate la gunoi aceste argumente și vor fi înlocuite cu alte argumente mărinimoase, cum aceste popoare arendează teritorii, care de veci aparțin Rusiei. Probabil, aceste trei pietre prețioase au fost puse la temelia Istoriei statului Rus de împăratul Alexandru 1. Următorii, cu adevărat mari istorici ruși Soloviov S.M. (1820-1897) și Kliucevskii V.O. (1841-1911) foarte delicat înconjoară aceste trei povești, făcând referință la Karamzin N.M. , foliantele căruia ”au ars întâmplător” atunci când Napoleon a cucerit Moscova… Straniu, dacă aceste arhive într-adevăr ar fi fost, atunci puteau fi depozitate numai la Petersburg, unde Napoleon nu a ajuns… 

         Karamzin N.M. a avut motive oficiale și personale, să ascundă adevărul. Pe de altă parte, poate fi înțeleasă decizia lui Alexandru 1. „Istoria Statului Rus” nu putea să fie scrisă de un moldovean, dar numai de un rus! Interesele Imperiului Rus sunt mai presus decât etica de autor și consecințele morale! Aici se cuvine să amintim câte ceva despre personalitatea lui Alexandru I. Contemporanii l-au considerat ca un om misterios și ciudat, un actor capabil de a juca orice rol, binevoitor şi egoist, aristocrat și liberal, lipsit de sinceritate şi secretos... Se mai comentează, că Karamzin N.M. a avut favor atât de mare la Împăratul rus Alexandru 1 în baza rulaților personale... (ei ambii au fost de orientație sexuală netradițională...)

       Faptul, că Karamzin nu a fost cu mâinile curate, nu este greu de înțeles din relațiile lui cu A.S. Pușkin (1792-1837), M.M. Speranskii (1772-1839), A.S. Shishkov (1754-1841), M.I. Kutuzov (1745 - 1813).

       Perioada Basarabeană (1820-1823) din viață şi activitatea literară a lui A.S. Pușkin are două aspecte contradictorii. Unul bine cunoscut în literatura rusă, în conformitate cu care Moldova a oferit multe momente minunate tânărului poet. El a fost atras de viața, cultura şi tradițiile poporului moldovenesc. Datorită lui Pușkin în literatura rusă a venit tema țigăncilor. Peste 160 de opere a scris Pușkin în Moldova, inclusiv capodopere precum "Șalul", "Ocnașul", "Ovidiu", "Prizonierul din Caucaz", "Fântâna din Bakhchisarai." Aici, el a început să scrie "Evghenii Oneghin" şi "Țiganii". Toate acestea au avut şi continuă să aibă o importantă covârșitoare pentru formarea culturii Moldovei...

         Un alt aspect, opus celui de mai sus, reiese din multe expresii ale marelui poet, în raport cu Moldova şi poporul moldovenesc, de exemplu: "Mă tăvălesc în noroiul Moldovei", "Cu lira nordică, dând glas pustietății, am rătăcit aici", "În Moldova, cea mai mare parte a populației sunt ţiganii", "Chișinău, păcătosule, mi-a obosit limba să te tot blăstăm!", "Acum sunt singur în deșertăciunea asta de Moldova", "Adio, Chișinău-le, nespălat", "Pentru că Dunărea ar trebui să fie adevărata  graniță a Rusiei",   "O chestiune importantă. Ce va face Rusia? Va ocupa Moldova şi Valahia, ca deținători ai păcii, sau va trece Dunărea, ca aliat al Greciei cu dușmanii dușmanilor lor… "

          De aici putem trage concluzia, că șovinismul rusofon al lui A.S. Pușkin a fost demn de atenției lui Karamzin şi, că Moldova a fost o ocnă psihologică pentru marele poet, iubitor de libertate. Încercările de a demonstra impactul extraordinar al lui Pușkin la dezvoltarea culturii moldovenești sunt tendențioase, nefondate, şi, de fapt, degradează demnitatea lui, ca mare poet rus.

        Pușkin nu a scris nimic despre tradițiile poporului moldovenesc, momente interesante din timpurile lui Decebal, Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir. El nici nu a ciugulit pe teme atât de sensibile, cum Ivan cel Groaznic s-a îndrăgostit la nebunie în fiica lui Ștefan cel Mare, Elena (nora sa), atât de mult încât din gelozie, l-a ucis pe fiul său ori, cum Petru cel Mare a căzut în dragoste cu Maria Cantemir (1700-1757), fiica lui Dimitrie Cantemir. Aceste teme par mult mai interesante, decât celea de la Bakhchisarai ... A fost interesat de tema țigăncilor. Foarte bine! Dar, de ce a fost nevoie să se exprime, că țiganii constituie populația principală în Moldova, atunci, când ei au reprezentat întotdeauna mai puțin de 1%, ca și în tarile europene? Ţiganii au și ei probleme, tradiții, cultură, limba şi credință.  Dar, de la pana ușoară a lui A.S. Pușkin, populația Rusiei până la nivelul mediu de educație consideră și azi, că moldovenii sunt ţiganii şi ţiganii provin din Moldova și se miră, de ce oare asta nu le place... A.S. Pușkin știa aceste istorii, dar muza lui a fost pe podium la șovinismul rus. Acolo au fost întotdeauna reguli nescrise: de a ridica în cer spiritul rus și de a hiperboliza figurile istorice ruse, pe fonul jalnic, lipsit de spiritualitate a celor de la periferie...  Atunci se simte diferența...


        Marele scriitor rus Maxim Gorki (1868-1936), de asemenea, a vizitat Moldova (Basarabia), să cunoască oamenii, locurile istorice, să colecteze istorii din folclorul nostru  și a scris povestiri interesante: "Bătrâna Izerghil", "Makar Ciudra", “Inima fierbinte a lui Danco”  pe motivele legendelor țigănești despre Lara, aventurile amoroase ale lui Izerghil în tinerețea ei, despre Danco... De asemenea, din păcate, nu a găsit nimic interesant Gorki la noi, atâta doar, că a descris inutilitatea populației locale (moldoveni, români, huțuli, maghiari, polonezi, evrei, turci), care nu au fost vrednici de dragostea țigăncii Izerghil, ne mai vorbind de fapta eroică a lui Danco… Aici cititorul ar trebui sa-și dea seama, că așa populație întunecată, cum ar fi în Basarabia, niciodată nu va fi vrednică să-l aprecieze pe Danco...

        Tema este dată și în perioada sovietică continuă în același spirit. Marele regizor Moldovan Emil Loteanu (1936-2003) pune acele filme despre Moldova, care sunt aprobate pentru finanțare: "Lăutarii", "Poiana roșie", "Tabăra merge în cer", "Țiganii de aur de la Moscova".

             Actorul Mihai Voluntir, care joacă rolul principal în filmul “Budulai” este numit cel mai bun țigan din Rusia...

           Iar în filmul "Omul, care plânge", turnat de regizorul Sally Potter, în 2000, Susie (Cate Blanchett), în căutarea tatălui său (Oleg Iankovski), trece prin dificultăți teribile în Parisul ocupat, a ajuns să-și dea dragostea unui țigan şi să trăiască un timp cu ţiganii la fundul societății, care vorbesc în film şi cântă... în limba  moldovenească...


           În filmul „Un iepure peste abis” de Tigran Keosyan, turnat în 2006, după scenariul lui Dimitrii Ivanov, însuși Brejnev se coboară de pe piramidă pentru a se relaxa cu poporul din Moldova.  Numai că pe parcursul a doua serii în film nu veți vedea nici un moldovean. În rolul poporului moldovenesc sunt țiganii...

           Recent, un cunoscut satiric rus, scriitor și umorist M.N. Zadornov a declarat public: "Da, noi scuipăm pe opinia Moldovei! Noi ne exprimăm opinia noastră, noi nu le-o impunem lor..."  A fost vesel în sală... Ce mai vorbă, artistul știe, cât este de plăcut să scuipi de sus în jos...

         Pentru omul simplu din Rusia sindromul șovinismului rus se reduce la un sentiment de grandoare destul de primitiv. De exemplu, dacă teritoriul Rusiei este de vreo de 20 de ori mai mare decât teritoriul Franței, atunci rusul, în comparație cu un francez ar veni de 20 de ori mai puternic, mai înțelept, mai nobil, etc.  Ei, dar în comparație cu un Moldovan, ce mai vorbă, de sute de ori mai sus...

         Cu toate acestea, dacă analizezi simplu, pe degete, în ce constă această măreție, cu care timp de sute de ani, liderii de stat tot îndeamnă pe oamenii săi, constatăm, că nu este nimic la mijloc. Oamenii trăiesc sărac, lucrează necalitativ, se odihnesc dubios, luptă cu pierderi omenești mari, nu-și pot păstra resursele naturale, nu-și pot asigura bătrânețea, asigurarea medicală este insuficientă, rău, rău, fără sfârșit.  

       De pe timpul lui Ivan cel Groaznic, până în prezent Imperiul Rus se bazează pe putere și minciună. Mai devreme sau mai târziu, omul simțește în loc de măreție disperare, neîncredere, încătușare. Izbucnește o revoltă psihologică de tipul: „Cum așa? Pentru ce am luptat noi, părinții, buneii noștri? Oare-i vina mea, că am crezut?” Cu așa ocazie sunt răspunsuri gata: „Cei, care au condus până la noi sunt de vină... Jos pe toți, care au mai rămas!”; „S-au obrăznicit cei de la periferie, le curg balele la Vest...Trebuie puși la locul cuvenit!”; „Evreii s-au corcolit pe bani... E timpul să le retezăm pofta! «Бей жидов! Спасай Россию! » („Bateți gidanii, salvați Rusia!”).  Și dacă aceste argumente nu lucrează și nu înțelegi situația, mai primești o explicație frumoasă, în versuri:

Умом Россию не понять,                  

 Аршином общим не измерить,          

У нее особенная стать,                      

Россию можно только верить...         ( Ф.И.Тютчев)  

 

   (Rusia cu mintea nu poate fi înțeleasă,

    Și nu poate fi măsurată cu un arșin comun,

    Ea are un statut deosebit,

    Rusia poate fi numai crezută...)                 (F.I. Tutcev)   

                                

        Ah, nici acum nu înțelegi?... Deci, tu nu crezi?... Noi ne vom ocupa cu problema D-voastră...

        Şi, într-adevăr, se ocupau... KGB-ul, NKVD-ul, Comisia Extraordinară (ЧК), Poliția Secretă, Opritcina știau treaba de a proteja interesele imperiului...

        Ce poți să mai faci, decât să-ți îneci grandoarea în beție? Într-adevăr, beau mult, sistematic și fără socoteală. Astfel statul își aduce poporul la degradare...  

        Poeții şi scriitorii, de asemenea, ar trebui să știe locul lor, de a proteja interesele imperiului. Cum credeți, de ce s-a cerut la Războiul Ruso-Turc Lev Tolstoi, la vârsta de 60 de ani? Dar, nu i-au permis...  I-au amintit versurile, pe care le-a scris în tinerețe la adresa comandamentului Rus pe timpul, când făcea cariera militară în Caucaz, la Sevastopol, şi în Armata Dunăreană... Ce păcat! Contele Lev Tolstoi cunoștea bine aceste locuri, şi cum au luptat caucazieni, cazaci, şi moldovenii sub comanda ofițerilor ruși în timpul războiului din Crimeea (1853-1856). El chiar a fost la Oltenița, unde apoi, la cucerirea Plevnei (1877-1878) au fost duși la Golgota moldovenii... Aceste fapte în istoria rusă şi română sunt învăluite cu mister...

        A.S. Pușkin a fost poetul Imperiului Rus, un imperialist și un șovin convins. Ar fi fost hazliu, ca el să se coboare de pe piramidă la tema Moldovei... El are merite de ajuns şi fără asta. Şi el nu pretindea să fie un erou național al Moldovei.

       Aceste idei au apărut cu mult mai târziu, după al Doilea Război Mondial, atunci, când ideologiile rusificării Moldovei au început să opereze ca Pușkin în așa fel, încât fiecare Moldovan de la mic la mare să înțeleagă, că toate sursele de cultura vin la noi din Rusia. Ca urmare, noi avem astăzi Teatrul de Stat din Moldova în numele lui Pușkin, Parcul Central din capitală în numele lui Pușkin, o stradă centrală din Chișinău în numele lui Pușkin, Aleea Clasicilor moldoveni cu Pușkin în frunte etc.

         La început Pușkin era încântat de „Istoria Statului Rus„ de Karamzin. El scria:

«В его Истории изящность, простота                 

Доказывает нам без всякого пристрастия              

Необходимость самовластия                                   

И  прелести кнута»

                                          (А.С. Пушкин)

 

                  ("În istoria lui elegant și simplu

                     Se dovedește fără nici o pasiune

                     Necesitatea monarhiei

                     Și farmecul biciului")                                             

          Desigur, Karamzin a observat asta, şi fiind pe picior scurt, cu Alexandru 1-i, a pus cuvânt, că ar fi mai sigur de al ține pe Pușkin aproape, sub control. Țarul a fost de acord. După toamna de la Boldino Pușkin s-a stabilit pe str. Moika din St. Petersburg. Este cunoscut faptul, că Ecaterina Andreevna Karamzina (1780-1854), a doua soție a lui Karamzin a fost în vizită la el de mai multe ori. În acest timp, familia Karamzin prietenia cu familia regală. Există o versiune, că Ecaterina Andreevna ar fi fost pentru Pușkin o dragoste secretă. Este puțin probabil, având în vedere, că ea era mai în vârstă cu 19 ani şi că la acel moment Pușkin o avea pe Natali.

         Mult mai probabil vine, că această damă, finisată în literatură şi filozofie, putea îndeplini cu ușurință misiuni diplomatice delicate, în numele soțului ei, şi chiar în interesul Țarului. Să ne amintim, că în anul 1811, Karamzin a scris o notă "Cu privire la Rusia veche şi nouă, în relațiile sale politice şi civile", care reflecta punctele de vedere ale partidelor conservatiste, nemulțumite de reformele liberale ale Țarului. În esență, nota nu a fost nimic mai mult, decât un plagiat a lucrării lui Niccolo Machiavelli "Prințul", cu un specific rusesc. În această notă Karamzin dovedea, că nu este nevoie să fie efectuate în țară schimbări. Nota a jucat un rol important în soarta lui Mihail Speransky – mare om de stat şi ideologul reformelor. La un an după această notă Țarul la exilat pe Speransky la Permi pe nouă ani şi Karamzin a ocupat locul lui. Reputația, meritele şi realizările lui Speransky au fost impecabile. Acest lucru a dus la multe conversații neplăcute la adresa lui Karamzin. Există versiuni că Kutuzov M.I. deschis l-a acuzat pe Karamzin în neonestie. Era nevoie de o reabilitare, fină și specifică... Așa, ori în alt fel, în presă a apărut ultimul compliment la adresa lui Karamzin, semnat de Pușkin "Istoria Statului Rus este o realizare a unui om cinstit"... Pușkin s-a răsplătit cu Karamzin pentru eliberarea din exilul basarabean. Între ei s-a stabilit o ostilitate vădită pe tot restul vieții.

     În anul 1925 Alexandru I a răcit și a murit misterios în Taganrog. Puşkin a scris:

 «Всю жизнь свою провел в дороге,  

  Простыл и умер в Таганроге».  (А.С. Пушкин)

               (O viață întreagă pe drum a tot umblat,

                A răcit și-n Taganrog a decedat.)   

       Există mai multe versiuni, că Alexandru I a înscenat propria sa moarte. În locul lui a fost îngropat altcineva. Luând parte la asasinarea tatălui său, el știa ce-l așteaptă. Dacă-i așa, atunci Țarul putea comite un astfel de act, numai cu ajutorul unei persoane cointeresate și de mare încredere. Această persoană putea fi numai Karamzin... Alexandru I a lăsat afacerile regale, şi a trăit mult timp în Siberia, sub numele pastorului Fiodor Cuzmin, care a murit în 1864, în Tomsk. Înainte de moarte, el a bolborosit ceva despre arhive și a arătat spre icoană, unde e cifrată o mare taină. După icoană s-a găsit o sacoșă cu două note criptate, care nu sunt încă rezolvate...

        După șase luni de la moartea misterioasă a lui Alexandru I, în luna iunie 1926 Karamzin moare, tot de răceală, la 59 de ani... Poate, că el a organizat, de asemenea, propria sa moarte... Atunci, arhivele lui Dimitrie Cantemir trebuie să fie căutate la Tomsk...

        Noul Țar, Nicolai I, îl întoarce pe M.M. Speransky la serviciul de stat, şi, în 1831, îl desenează pe A.S. Pușkin în funcție de istoriograf al Rusiei cu misiunea, ca el să descrie Istoria Statului Rus de la Petru cel Mare până la mărirea sa. Pușkin primește acces la arhivele secrete de stat... În anul 1833 A.S. Pușkin a devenit academician al Academiei de Științe Ruse. Astfel, marele Pușkin a fost înlănțuit și legat strâns la gură. El trebuia să scrie la comanda și sub controlul Țarului. El trebuia s-o facă cu o umilință de sclav, așa, cum a făcut-o N.M. Karamzin. Pușkin avea deja   patru copii, o soție adorată (Natali), şi jurământul de a nu divulga secretele de stat. El nu mai era publicat, nu mai avea, cu ce să întreține familia, o depresie totală. La curtea regală deja râd de el, având în vedere poeziile de felul:

«Товарищ, верь! Взойдет она                

Звезда пленительного счастия,             

Россия вспрянет ото сна                       

И на обломках самовластия                  

Напишут наши имена...»  (А.С. Пушкин)

 

              (Camarade, să crezi! Va răsări

               Steaua fericirii fascinate,

               Rusia se va trezi din somn

               Și pe ruinele monarhiei

               Se vor scrie numele noastre...)  

          

         Pușkin îl urăște pe Karamzin, pentru că el știe deja secretul și modul, în care el a devenit "un mare istoric, lingvist şi savant." Karamzin la copiat pe Dimitrie Cantemir din scoarță în scoarță, inclusiv propunerile pentru sistematizare  şi îmbogățirea limbii ruse, iar acum, el trebuie să facă același lucru și să fie legat de aceeași crimă morală. El a pierdut, dar asta încă nu este un motiv pentru adversari să însceneze un duel și să-l ucidă. Călăii așteptau îngenuncherea lui... Pușkin a înțeles, că a venit sfârșitul. El scrie:

 

 «Я памятник себе воздвиг нерукотворный,     

   К нему не зарастет народная тропа,              

   Вознесся выше он главою непокорной               

   Александрийского столпа...»        (А.С. Пушкин)   

 

                         (Eu mi-am ridicat un monument spiritual

                          Spre el calea poporului nu se va în buruieni

                          El s-a ridicat cu capul neplecat

                          Mai sus de stâlpul lui Alexandru)

 

       Asta la adresa Țarului. Pușkin a făcut decizia, el a spus "Nu!"...

       Ca răspuns, el a fost eliberat de postul de istoriograf al Rusiei şi de accesul la arhivele secrete. Nimeni nu va mai ocupa această poziție... Ce a fost apoi, e descris în poemul lui M.I. Lermontov "Moartea poetului", care i-a urmat soarta...

        A.S. Pușkin a fost ucis, pentru că el știa taina arhivei lui Dimitrie Cantemir. Altceva nu putea fi la mijloc. Arhivele personale ale marelui poet au fost percheziționate minuțios de agenții secreți de stat. Pentru a atenua cumva acest păcat înaintea lui Dumnezeu, Nicolai I plătește toate datoriile poetului și asigură văduva şi copiii cu o pensie generoasă. În ultimii ani, A.S. Pușkin ceva dăunător pentru monarhie, nu a scris, iar pentru păcatele din trecut, a fost pedepsit cu Basarabia...

        Această destăinuire nu putea avea loc nici în Rusia țaristă nici în cea socialistă, pentru că aruncă o umbră dubioasă asupra măreției Rusiei...

         Sunt convins, că opera lui Alexandru Pușkin a fost, este și va fi apreciată cu drag de poporul Moldovei. Numai pentru asta ar fi de ajuns să învățăm și să știm bine limba rusă. Așa a fost ironia soartei lui, ca să ajungă prin părțile noastre. Se poate înțelege, de ce el s-a exprimat nu prea frumos la adresa noastră. Dacă el ar fi fost la noi din propria inițiativă, ar fi căutat, ce-i frumos și interesant. Dar el a fost pedepsit cu Basarabia. Oare poate fi încântat osânditul de toporul călăului? Pentru un geniu, cum a fost A.S. Pușkin, asta nu poate fi un păcat.

         Noi suntem bucuroși, că el a fost prin meleagurile noastre și că noroiul din Basarabia a fost mai fertil pentru creația lui de cât murdărirea din jurul tronului Imperiului Rus.

        Toate acestea se referă la "frații noștri" de la est, sub ocupația cărora ne aflăm acum. – A încheiat tata. – Vrei, nu vrei, vă place sau nu, dar trebuie să trăim cu ei şi să construim relații. În linii generale, îmi place poporul rus, limba rusă, literatura, cultura, natura, tradițiile. Oameni frumoși și deschiși! Dar eu urăsc statul rus, cu aparatul său de constrângere, umilire şi minciuni. Este, într-adevăr, un parazit pe spatele societății, insidios, periculos și bolnav. Problema este, că acest parazit a fost întotdeauna arogant, se identifică cu poporul şi toate actele criminale le face din numele poporului. Nici o țară din lume nu are un spațiu teritorial atât de mare, cum ar fi Rusia. Şi nici într-o țară în lume oamenii nu sunt atât de mult dornici de libertate... De ce? Oamenii doresc să se elibereze de acest aparat de violență, care de la Ivan cel Groaznic, şi până azi nu și-a schimbat sensul...



3. LA VEST

  – Referitor la "frații" de la apus – românii, care au vrut şi ei să ne elibereze cu mâini străine, lucrurile sunt cu mult mai complicate, – a continut tata. – Pe atunci, când Moldova era un stat puternic şi mare, România încă nu exista ca țară. România s-a format ca stat atunci, când au apărut condiții favorabile, create la moment de Napoleon Bonaparte. După un șir de victorii în Europa, Napoleon începe pregătirea unui marș militar spre Rusia. Dar în calea armatei sale era un obstacol – marea Austria, care intra în componența Sfântului Imperiu Roman. În această coaliție erau la o sută de state şi principate, inclusiv Italia, Germania şi Austria în frunte cu împăratul Francisc al II-lea.

         Fiind o figură istorică slabă, Francisc al II-lea s-a arătat inapt de a cârmui Imperiul. Față de Napoleon avea o ostilitate vădită, dar acțiunile sale se limitau doar la o supraveghere pasivă la cele ce se petreceau în Europa. Dar, se petreceau multe. Numai în doi ani Napoleon a cucerit Badenul, Bavaria şi Viutenbergul, a întrat în capitala Austriei – Viena (1804), a câștigat bătălia de la Austerlitz (1805). Asta însemna deja căderea Imperiului Sfânt Roman. Pentru ași consolida succesul, Napoleon se căsătorește cu fiica lui Francisc al II-lea (Maria-Luiza), oferindu-i tăticului titlul de rege al Austriei. În așa mod, ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman Francisc al II-lea, devine primul împărat al Austriei Francisc I şi socrul lui Napoleon. Totuși, e mai bine mai puțin, decât nimic.


         După asemenea rocadă Ungaria, Transilvania şi Valahia au devenit principate aproape independente. Pentru Napoleon lucrurile se aranjaseră destul de bine. Forțele militare din Bavaria, Baden și Viutenberg erau deja de partea lui.  În saloanele aristocratice de acolo se discutau deschis căile de alipire a principatelor fragmentate la teritoriul Germanii, ca un regat unic – Romania, adică acea parte a Daciei, care pe timpuri străvechi a fost ocupată de Imperiul Roman, sau Dacia Romană.

         Ideea de a crea regatul Român s-a născut în Germania ca răspuns la politica externă a Rusiei referitor la peninsula Balcani. Să ne amintim lecțiile marelui istoric rus V.O. Kliucevskii (1841-1911) pe această temă:

       «Готовясь ко второй войне с Турцией, в 1782 г. Россия заключила союз с Австрией на таких условиях: из Молдавии, Валахии и Бессарабии образуется независимое государство Дакийское (термин, вычитанный из средневековых летописцев) ... Нельзя себе представить большего хаоса в политических понятиях и большего дурачества в международных комбинациях: восстановляется несуществовавшее государство (Дакия какая-то) ...  В 1800 г. Ростопчин предложил императору Павлу план, согласно которому Россия берет себе Молдавию, Болгарию и Румынию, отдает Австрии Валахию, Сербию и Боснию, а Франции - Египет; Морея с архипелажскими островами становится независимой республикой. В этом плане есть все - и раздел Турции, и политическая реставрация с границами...»

(Pregătindu-se de al doilea război cu Turcia, în a.1782, Rusia a încheiat o convenție cu Austria pe următoarele condiții: Din Moldova, Valahia și Basarabia se formează un stat independent Dacia (termenul vine din letopisețele medievale)… E greu să-ți imaginezi mai mare haos în noțiunile politice și mai mare prostie în combinațiile internaționale, cum ar fi restabilirea unui stat, care nu mai există (o oricare Dacie)… În a.1800 Rastopcin a propus împăratului Pavel un alt plan, conform căruia Rusia își ia Moldova, Bulgaria și România, dă Austriei Serbia, Transilvania și Bosnia, iar Franța primește Egiptul. Marea cu arhipelagul de insule compun o republică independentă. În acest plan totul e logic – împărțirea Turciei și restaurații concrete cu granițe…)

          Este interesant de menționat, că până la formarea României, în Rusia se vorbea la un nivel destul de înalt despre unirea principatelor și formarea Daciei în componența Rusiei. După formarea României, mai ales după revoluția comunistă, despre români se vorbește, ca de un popor venetic fără istorie și trecut, care din mila lui Dumnezeu trăiește pe meleagurile Moldoslaviei și Valahoslaviei, îi obijduiesc pe ruși, care sunt băștinașii acestor locuri de prin secolul al X-lea, adică cu mult înainte până la descompunerea Cnezatului Galiției-Volânia…

         În anul 1839 s-a născut viitorul rege al României Carol I-i (principe de Hohenzollern-Sigmaringen).  În timp ce el își făcea studiile și cariera, ca ofițer al Prusiei, saloanele politice din Germania grăbeau unirea principatelor şi crearea regatului Român.

         Această misiune istorică a fost începută de Alexandru Ion Cuza Vodă, care, destul de straniu, devenise în a.1859 domnitorul unei bucăți a Moldovei (Moldova de pe malul drept al Prutului, fără Bucovina) şi a pârții de sud a Basarabiei – Bugeacul. Peste câteva zile, o grupă de politicieni din Valahia (țara Românească), unde intra şi o parte din Muntenia, care pe timpul lui Ştefan cel Mare era în componența Moldovei, au venit cu închinăciune la Alexandru Ion Cuza Vodă, ca el să-și extindă domnia și asupra Valahiei. Alexandru Ion Cuza Vodă și-a dat consimțământul și, în două săptămâni, tot destul de straniu, a devenit Domnitorul Moldovei şi al Valahiei.

         Din punctul de vedere al istoricilor români, acest pas a fost un eveniment foarte însemnat la formarea României... Interesant, de ce România şi nu Dacia, sau restabilirea hotarelor Moldovei de pe timpurile lui Ștefan cel Mare, unde acum dorea să intre Valahia? Straniu, însuși Alexandru Ion Cuza Vodă, ajutorii săi Mihai Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo erau moldoveni. Cred că de aceia s-au desfășurat evenimentele anume așa, pentru că programul politic a fost dirijat şi finanțat nu de Moldova, ci de saloanele mai sus pomenite. Cu alte cuvinte, la moment a fost nevoie temporar de niște marionete de origine moldovenească. Scenariul politic apărea să fie, că mișcarea progresistă din Moldova a ajuns la ideea de a unifica principatele cu orice preț. Un oricare alt scenariu venea inevitabil la concluzia, că Moldova a fost distrusă, fărâmițată, ocupată parțial de Rusia, parțial de Valahia (Țara Românească). Şi asta s-a făcut în interesul marilor puteri (Germania și Rusia).

         Imediat, cum au fost depistate persoanele necesare, procesul a început. Pentru a motiva această absurditate istoricii români au bătut şi mai bat şi azi apa în piuă cu povestiri pentru copii de tipul: mișcarea revoluționară din Moldova, voturile populare, adunările "ad-hoc", unirea personală a lui Cuza şi alte argumente neîntemeiate.

        În anul 1862, fără nici un plebiscit, Alexandru Ion Cuza Vodă a declarat oficial nașterea unui nou stat - România, cu capitala București, cu limba de stat- română, în baza unirii "voluntare" a două principate - Moldova şi Valahia. De-facto Alexandru Ion Cuza Voda, a anunțat, că Moldova şi Valahia nu mai există. La acel moment, jumătate din Moldova de pe timpul lui Ştefan cel Mare era ocupată de Rusia. Această problemă, de asemenea, nu mai exista... 

 


        Rusia şi Germania s-au grăbit să recunoască oficial România, pur şi simplu pentru că a fost profitabil pentru ei. Referitor la Valahia (Țara Românească de pe atunci), lucrurile s-au aranjat destul de bine. Valahia a întrat în întregime în noul stat -   România şi şi-a mărit considerabil spațiul teritorial, la care mulți ani în urmă au pretins strămoșii lor pe linia masculină - legionarii romani. Pentru Rusia recunoașterea României însemna dispariția Moldovei şi legitimarea Basarabiei și Bucovinei ocupate în componența Rusiei. Pentru Germania recunoașterea României însemna un mare succes în noua politică colonială.  Dar, pentru Moldova, încercarea lui Alexandru Ion Cuza Vodă de a sta concomitent pe două tronuri, a adus la o pierdere catastrofală. Alexandru Ion Cuza Vodă benevol a dat o jumătate din Moldova, României, iar cealaltă jumătate a cedat-o Rusiei.

         În anul 1865 pe teritoriul Moldovei s-au început mișcările separatiste sub devizele: „Cuza Vodă a trădat pe strămoșii noștri – dacii”, „Cuza Vodă a trădat cauza lui Ștefan cel Mare”, „Cuza Vodă a vândut Moldova”.

        Despre aceste evenimente istoricii rușii şi români nu prea scriu. Aceasta a fost o perioada, când Rusia și România se înțelegeau de minune.

       Alexandru Ion Cuza Vodă voluntar a abdicat domnia în folosul unui domnitor străin, căpătând o moșie bunișoară la Sudul Germaniei, nu departe de Baden- Baden. Cred, cu această ocazie Otto von Bismarck a spus: "Аlех kan een klootzak zijn, maar hij is onze klootzak" ("Poate Alex e fiu de căția, dar el este al nostru fiu de căția").

       La această etapă a scenariului creării României s-a terminat rolul lui Alexandru Ion Cuza Vodă. Puterea a trecut în mâinile dictaturii militare, "Monstruoasa Coaliție".  Pentru restabilirea şi menținerea ordinii în țară, a fost declarată mobilizarea totală. Revolta separatistă de la Iași (fosta capitală a Moldovei) a fost înecată în sânge. Moldovenii români au fost trimiși la ocnă în detașamentele disciplinare la construirea podului de la Cernavoda și a canalului în delta Dunării. Mai apoi "au prins bine" în Războiul Ruso-Turc la asaltul Plevnei şi la eliberarea Bulgariei de turci sub comanda lui Carol I (1877-1878).

          Ceva mai târziu, mobilizarea totală la Războiul Ruso-Turc a fost declarată şi pe teritoriul Moldovei, ocupată de Rusia (Basarabia şi Bucovina de Nord), unde au nimerit bunelul mamei, Tihon şi bunelul tatei, Filip. Ei au luptat sub comanda ofițerilor ruși la Trecătoarea Șipca. Din satul nostru la acest război au fost recrutați peste 100 de bărbați (circa 20% din populația satului) şi s-au întors acasă doar patru oameni, printre care şi străbunele Filip, cu brațul rănit. Bunelul mamei, Tihon, a căzut pe câmpul de luptă, lăsându-și osemintele la Șipca.

           Răspândind această statistică pe toată Basarabia şi Bucovina de Nord, unde mobilizarea a fost făcută după aceleași reguli, concludem, că la eliberarea Bulgariei de turci au participat circa 200 mii de moldoveni din Moldova ocupată de ruși. Ținând cont, că atunci Transilvania nu era în componența României, se face cerută concluzia, că la asaltul Plevnei au participat nu mai puțin de 150 mii de moldoveni, mobilizați din Moldova, ocupată de români.

            Interesant, cum s-ar fi simțit Alexandru Ion Cuza Vodă, la palatul său din Baden, știind, că în Războiul Ruso-Turc, participanții principali în lupte erau compatrioții săi, moldovenii, care, din mila lui și-au pierdut Patria și acum sunt nevoiți să lupte pentru a acoperi cu glorie pe ruși şi români în fața turcilor şi a opiniei europene. El nu a ajuns să vadă rezultatul trist al activității sale politice... Poate că asta lămurește, de ce fiul său s-a spânzurat?  Poate, dar în acel moment nu era nevoie de explicații şi de emoții negative în România.  De acest lucru au avut grijă cei, care au dirijat jocul politic. Alexandru Ion Cuza Vodă şi-a jucat rolul şi pentru istorie puțin importă, de ce așa om, cu o sănătate bună de ofițer, moare la 53 ani, după ce a servit o cafea în hotelul "Europa" (Heidelberg, Germania) ... Cu atât mai mult, nu este interesant de a rezolva enigma, cum ar fi putut să se sinucidă fiul său, doar atunci când cadavrul lui a fost scos din buclă, mâinile erau legate la spate...

            În toate războaiele, pe care le-a dus Rusia pe teritoriul nostru, moldovenii au fost implicați să ducă povara principală şi ca forță fizică pe linia frontului şi ca furnizor de proviant. Dar Războiul Ruso-Turc din anii 1876-1878 a fost pentru poporul nostru o adevărată Golgota. Atunci două șuvoaie de oameni curgeau neîntrerupt de la nord spre sud şi au curs până la istovirea totală a Moldovei dezmembrate...

          Un șuvoi venea la Oltenița, unde se formau detașamente de osândiți așa numitele detașamente de șoc, înarmați doar cu arme albe, care plecau la asaltul Plevnei sub comanda ofițerilor ruși şi supravegheați de trupele punitivele ale armatei ruse.

         Tactica asaltului a fost cizelată încă de Suvorov A.V. la cucerirea fortăreței Ismail şi era compusă din patru etape: 1). Marșul forțat; 2). Masacrul de noapte, înfăptuit de detașamentele numeroase de condamnați, înarmați numai cu baionete; 3). Focuri intensive de artilerie asupra fortăreței în zori, nimicindu-i şi pe cei râmași din detașamentul de condamnați şi restul de turci; 4). Focuri de artificii, care semnaliza victoria şi era finalizată de obicei de armata regulată a Rusiei.

         Dar, de data aceasta, etapa a patra nu reușea. Poate din cauza că Suvorov lipsea la momentul oportun, ori curajul şi eroismul a părăsit armata rusă, sau poate că Osman-Pașa știa secretul tacticei ruse de luptă, ori toate pricinile împreună au jucat festa, doar în două asalturi rușii au suferit înfrângere. Au pierdut deja la o sută de mii de moldoveni din detașamentele de condamnați, şi nimic rezultativ.

          Oltenița s-a transformat într-un coșmar de cadavre. Osândiții își dădeau seama, că râurile curg numai de la Nord spre Sud și nici de cum altfel. Ei înțelegeau că drumul de întoarcere este închis, necăutând la victorie sau la înfrângere. Când oamenii se știu condamnați, fără a înțelege de ce și pentru ce luptă, știind că clipa fatală este aproape, ei devin indiferenți şi nu le mai pasă în ce mod va veni moartea... Ei se gândesc în asemenea minute la Dumnezeu şi la cei apropiați, care au rămas departe, în Moldova, care nu mai este...



        În aceste condiții comanda acțiunilor militare a luat-o Carol I. După înfrângerea rușinoasă, rușii s-au retras la Trecătoarea Șipca... E de recunoscut, că Carol I a găsit ieșire din situația critică, care s-a creat.  El a schimbat tactica de lupta, a ridicat o idee nouă, că noi luptăm pentru renașterea națională, pentru statornicia şi recunoașterea României, care este aceeași Moldova, dar mai mare, a lichidat discriminația în rândurile ostașilor.

        Era de neconceput situația pentru un ostaș de rând, atunci când ordinul la luptă sună în limba rusă, iar apelul de a lupta pentru recunoașterea României – sună în limba germană, dar, luând în vedere calitățile personale ale lui Carol I, curajul în luptă, educația şi instruirea rafinată, corectitudinea şi onestia (toate au avut o influență pozitivă în rândurile ostașilor) şi, până la urmă, scopul a fost atins.

         Plevna a fost încercuită şi după 6 atacuri înverșunate, armata moldovenească, care a devenit "cea română", a obținut victoria. Ce e drept, Carol I, după biruință, a uitat să spună câteva cuvinte de recunoștință la adresa moldovenilor, care au vărsat atâta sânge pentru independentă şi recunoașterea României. În plus la toate, Carol I sacrifică o bucată din Moldova (Bugeacul), pentru a-şi apăra interesele de bază. Dar, vorba aia: biruitori nu sunt acuzați. Cu mare regret, dar în acest război, moldovenii nu au fost biruitori. Ei au fost doar o sursă ieftină pentru a cuceri victoria.

         Cel de-al doilea șuvoi de moldoveni basarabeni șerpuia spre Ismail. De aici detașamentele de atac plecau spre Trecătoarea Șipca. Despre acțiunile militare groaznice, care s-au desfășurat acolo, putem afla din Istoria Bulgariei. Trebuie să menționăm, că în armata rusă, moldovenii purtau forma militară a cazacilor şi erau socotiți ca ostași ruși din Basarabia şi din Bucovina de Nord. Din interpretarea istoriei ruse, aflăm momente fantastice. De exemplu, că la Trecătoarea Șipca au luptat regimente din Irkutsk, de pe Enisei şi din Crasnoiarsc, adică ostași căliți la frig... Interesant, cine crede în aceste povești, doar construcția căii ferate în Siberia a fost începută abia peste zece ani după Războiul Ruso-Turc. În istorie au întrat comentariile de tipul: "armata rusă a respins de mai multe ori atacurile oștirii lui Osman-Paşa, care era de câteva ori mai numeroasă decât armata rusă, şi pierderile turcilor au fost de cinci ori mai mari..." (asta pentru a ne da sama, că eroismul şi curajul ostașilor ruși a fost de zeci de ori mai mare decât al turcilor). "Voluntarii bulgari (bratuşci) cu drag le-au oferit cazare pe iarnă la Trecătoarea Șipca..." (asta pentru a înțelege, că rușii nu-şi vor lasă frații la nevoie niciodată).  "La Trecătoarea Șipca totul e în regulă..."



       Despre cazacii moldoveni, zaporojeni şi caucazienii, precum şi despre asigurările, cu proviant în spatele frontului – istoricii ruși nu au scris nimic. Rusia preferă să se scalde în razele victoriilor fără a se împărți cu gloria cu acei, care au luptat cu adevărat... Istoria acestor evenimente a fost scrisă mai târziu, cu proiecție spre viitor. Numai că din așa descriere nu este clar, de ce în Chișinău, pe sectorul Râșcani a fost ridicat monumentul în memoria moldovenilor căzuți în luptele de la Șipca?

         Carol I-i a apărut pe arena istorică în anul 1866 cu ideea de a alipi la România, Transilvania, Dobrogea, Banat, Serbia, Ardeal, Maramureș şi încă câteva principate apusene, finalizând în acest mod formarea regatului român, care mai apoi urma să între în confederație cu Germania.

          În acest timp Otto von Bismarck se lupta pentru unificarea Germaniei. Fiind un politician înțelept, el foarte flexibil dirija agenții săi în așa mod, ca toate schimbările politice din vecinătate să favorizeze Germaniei la momentul actual şi în perspectivă. Asta pentru ca fiecare, de la mic la mare înțeleagă, că a fost cândva Marele Imperiu Roman-stăpânul lumii. Acum, şi mai departe, acest stăpân – Romania, nu mai este stâpânul lumii, dar o parte a Germaniei!

Această idee vine de la Otto von Bismarck, care se lupta pentru unificarea Germaniei. Fiind un politician înțelept, el foarte flexibil dirija agenții săi în așa mod, ca toate schimbările politice din vecinătate să favorizeze Germaniei la momentul actual şi în perspectivă.

        Pe de altă parte Rusia avea planuri mari de a ocupa țările balcanice, dar după războiul cu Napoleon Bonaparte forțele armate ale Rusiei lăsau de dorit față de cele ale noii Germanii. Apariția lui Carol I-i, era binevenită pentru Rusia. Inteligent, sincer, temeinic... se părea că totul vine în mână cu formarea României ca un fenomen temporar. Nu prea era timp pentru a finisa detaliile noului regat, la care poporul de obicei face mofturi. La bază a fost pusă concepția germană de unificare...

          În așa fel România ca stat nu are şi nu poate avea istorie, este vorba de istoria românilor, adică istoria popoarelor din arealul României vorbitoare de limba româna. Ei bine, Winston Churchill (1874-1965) tot a scris istoria popoarelor vorbitoare de limba engleză în cinci volume („A History of the English-speaking peoples”). Această lucrare fundamentală trezește stimă şi admirație, dar asta nu înseamnă deloc că istoriile S.U.A., Canadei, Marii Britanii şi a Australiei şi-au pierdut originalitatea.

       România a fost creată artificial prin saloane şi cabinete asemenea unei afaceri comerciale. Această afacere convine tuturor, dar aceasta nu ne aranjează pe noi, moldovenii, pentru că Moldova noastră a fost nelegitim fărâmițată, strămoșii noștri, dacii, au fost profanați, populația măcelărită în războaiele, pe care le-a purtat Rusia şi România. Ca urmare, avuția noastră spirituală, culturală, istorică şi literară a fost însușită de Rusia şi România în baza "dreptului" de ocupanți. În așa fel Mihai Eminescu este considerat poetul principal al României, iar Dimitrie Cantemir un mare istoric al Rusiei...

       Aici se cuvine să ne amintim de cuvintele lui Mihai Eminescu, care au fost publicate doar o singură data la 21 decembrie 1877, în "Abecedarul Nostru economic" ... "Poporul nostru a trăit aproape 2000 de ani și a supraviețuit tuturor încercărilor vremii, iar sub acest stat croit el nu va supraviețui nici 200 de ani"

        Nu există nici o îndoială că principalii actori politici ai Rusiei și Germaniei erau interesați în formarea României din piese, ca o noțiune temporară. Diferența este, că Rusia a vrut să obțină România cu biciul, iar Germania – cu zăhărelul...

        Pentru încoronarea lui Carol era necesară recunoașterea Regatului Român în primul rând de către Imperiul Rus, care la acel moment dorea teritoriul Basarabiei și Bucovinei, adică o bucată din Moldova lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

        Carol şi-a exprimat consimțământul. Alexandru al II-lea, îl mulțumește cu titlul onorific de general-feldmareșal al Rusiei.  Carol devine regele României. În schimbul Bugeacului (sudul Basarabiei), primește Dobrogea.

         De fapt, Carol I-i nu a avut nici o obiecție, pentru a ceda  Rusiei Basarabia și Bucovina, cu condiția ca rușii să nu interfereze la procesul de aderare a Transilvaniei la România. Delegația Rusiei nu numai că nu a obiectat, dar chiar a promis, că va acorda asistență în procesul de aderare. E de menționat, că rușii și-au ținut cuvântul. Știu exact, că bunicul meu Ion Filip (din partea lui tata) și bunicul Ion Tihon (din partea mamei) au fost mobilizați la război (1915-1917) și au luptat cu maghiarii, în unitățile de cazaci ale armatei ruse.

        Mulți bătrâni din satul nostru în tinerețea lor au participat la acest război straniu. Noi, copiii din sat, găseam prin lăzile vechi uniforme militare de cazaci, mantale, centuri, caschete, rechizite militare, rămase de la bunei și străbunei... Pentru noi era un mister. Ce război a mai fost cu ungurii, la care au participat basarabenii, despre care nu era scris nimic în manualele de istorie din școală? Cum, și pentru ce au luptat?... Curând părinții ne-au lămurit… Venea, că nu toate s-au petrecut lin și pașnic în procesul de aderare și, până la festivitățile pompoase de la Alba Iulie a fost o presiune militară rusească, s-au găsit surse ieftine de luptă în Basarabia, a fost un interes special al Rusiei în formarea României...

         Așa, Carol I a sacrifăt Basarabia pentru a obține regatul României. Cu alte cuvinte, România a trădat Moldova pentru a doua oară. Această fărădelege  față de poporul Moldovei a fost formalizată prin Tratatul de la Berlin în 1878, unde interesele Moldovei nu le-a reprezentat nimeni. Apoi, primul cancelar al Imperiului German Otto von Bismarck a spus în glumă că „românii nu sunt o naționalitate, ci o profesie“... Cancelarul de Fier al Reichului 2 știa ce spune... Atunci niște străini au săvârșit o crimă, au împărțit Moldova, fără participarea ei, între România și Rusia. Mai târziu, pe patul de moarte, Bismarck se va pocăi, referitor la acest moment, măcar că nu a fost credincios.

          Să notăm, că noua Germanei în persoana lui Bismarck, aparent nu se amesteca în procesul formarii României. Otto von Bismarck se uita vesel peste ochelari, la jocul lui Carol I  cu Rusia. Vei spune atunci, care-i diferența pentru Germania și Carol I-i, cum se va numi piesa, care glisează spre ei: Moldova, Dacia, Valahia sau România?

          Diferența-i mare! Formarea României este un joc delicat, care a fost inițiat de un politician mare și înțelept. Sunt convins, că numele lui este Otto von Bismarck. Care este diferența dintre un mic jucător de rangul lui Alexandru Ion Cuza Voda și unul mare, cum ar fi Alexandru Macedonski ori Napoleon? Faptul că primul începe jocul fără pregătire, fără idee și strategie, aruncă cărțile, fără habar de rezultatul jocului. Al doilea – vede câștigul la începutul jocului, planifică următoarea fază a strategiei și  simte foarte bine, atunci când posesorul unei piese mari și gustoase se fâstâcește la punctul de a pierde.

          Sirius al II-lea cel Mare a cucerit și a creat un mare imperiu, deoarece studia atent conflictele în următoarea țara victimă. Apoi amplifica aceste contradicții cu tot felul de provocări, și venea cu armata sa nu ca un cuceritor, ci ca un eliberator, ca un prieten. După biruință, armata sa era completată cu o nouă legiune, formată din cei mai buni adepți din țara "eliberată", care înaintau pe prima linie în lupta următoare. Dar îndată ce a murit Sirius cel Mare, în cadrul imperiului său a început intermitență și dezintegrarea.

        Alexandru Macedon a cucerit Imperiul Persian pe bucăți, pentru că aceste piese se contrau între ele. Ca o recompensă a luat de soție pe fiica regelui persian. Probabil, există ceva picant în acest sens, pentru un motiv înțeles că și Napoleon a făcut același lucru.

         În esență, Prusia cânta prima vioară, în Sfântul Imperiu Roman, dar ea era fragmentată. Iată ce a folosit Napoleon! A fost de ajuns pe rând să doboare cei trei stâlpi, pe care se sprijinea națiunea germană (Bavaria, Baden, Württemberg), să câștige bătălia de la Austerlitz, ca să ineleze fiica împăratului Sfântului Imperiu Roman Francisc al II-lea.

        El nu prea avea nevoie de Maria Luisa, dar este un fel de triumf pe ruinele unui mare imperiu, pe care Prusia considera, că deja îl are... A fost o lecție dură pentru noua Germanie, dar după ce Napoleon a părăsit scena istoriei, nu mai era nici un motiv pentru a amâna punerea în aplicare a visului roz. Bismarck a fost un politician de succes, pentru că el cunoștea esența acestui vis, care se reducea la trei etape: (1) unificarea Germaniei și asigurarea păcii depline în jurul ei; (2) extinderea Germaniei la nivelul Sfântului Imperiu Roman de ieri, dar de data aceasta bazat pe superioritatea rasei germane, unde Italia, cu toate atributele culturale și sacre să vină pe locul doi; (3) în conformitate cu teoria filozofică, că voință face lumea și ideea de ciclicitate, care a predicat Arthur Schopenhauer (1788-1860) Germania trebuie să se extindă la dimensiunea vechiului Imperiu Roman.

          Desigur, Bismarck a avut multe merite pentru poporul său și pentru istoria lumii. Dar, așa cum se întâmplă de obicei cu oameni mari, deciziile cruciale sunt adesea făcute în afara biroului, de exemplu, în timpul jocului de golf, masa de prânz sau la plimbarea de dimineață. El conducea pas cu pas partida politică, în care erau implicate multe figuri. Deși în mod oficial, pe timpul domniei sale, Bismarck  declara că Germania nu are nici o politică colonială, faptele arată că această politică a fost și se realiza foarte fin. Aceasta se referă la Togo, Camerun, Noua Guinee, Insulele Solomon, Insulele Marshall, Insulele Bismarck și rotunjirea României cu viteza unui bulgăre de zăpadă, ce se rostogolea de sus. Aceasta a fost o nouă politică colonială, care oficial nu se declara, dar se efectua pe secret... E mai simplu și mai fiabil! Oficial, Bismarck spunea, că Germania nu se va angaja în colonii, cu ele vin multe probleme și cheltuieli. Germania caută să aibă prieteni buni printre totalitatea popoarelor, cu care are legături etnice strânse și directe.   

   Această idee delicată a fost extinsă și adâncită profund de Frederick Nietzsche (1844-1900) în filozofia sa de super națiune, relativitatea moralei și super om... Devenea clară concepția că, din cele mai vechi timpuri au fost și sunt popoare nobile și plebeei, sau țări de rata a treia. Cei nobili, arienii, au misiunea să creeze și să conducă lumea! De la arieni se trage națiunea germană și reprezentanții de elită Sirius al II-lea cel Mare, Alexandru Macedonski, personalitățile faimoase ale Imperiului Roman... În lupta sa pentru putere Hitler nu a derulată de la zero. Bismarck și Nietzsche au pus bazele ideologice, politice și filozofice. Faptul că în coaliție cu Hitler a fost Iranul, Turcia, Italia și România nu este întâmplător, ci o consecință a politicii fructuoase promovată de Otto von Bismarck. Aceste idei au fost absorbite în psihologia politicienilor și personalităților culturale ale Germaniei noi și a României, care, în esență, a fost o colonie de model nou pentru Germania, să spunem așa, nu prin constrângere, ci din prietenie, în mod voluntar!

       Legenda originii națiunii române de la romani s-a născut ca rezultat al acestui mariaj. Romanii sunt mai nobili decât dacii, sunt mai aproape de vița ariană. Germania a dorit să creeze o colonie de un model nou, în care cetățenii nu vor avea prejudicii morale față de strămoșii lor, fără a fi legați de pământul lor natal. Ei nu ar trebui să fie jenați, că s-au declarat descendenți dușmanilor dacilor... Normele moralei sunt relative! În schimb au un rege, Carol I, un adevărat german! Asta ceva înseamnă. Multe țări plebeei doresc să aibă un rege de sânge nobil... Mai jos sunt observațiile referitoare la protocolul diplomatic al acelor vremuri, în care putem vedea cu ce zel Bismarck a apărat noul său descendent: «...Сложность положения усугублялась тем, что с 1883 г. существовал австро-румынский союз, в силу которого Австрия должна была оказать военную помощь Румынии в случае нападения на неё России. К этому договору немедленно после его подписания примкнула и Германия. Таким образом, она была обязана и в случае войны России против Румынии объявить России войну. Между тем по новому русско-германскому договору Германия обязывалась перед Россией соблюдать в подобном случае нейтралитет. Положение было таково, что могло поставить в тупик и самого искушённого дипломата. Но Бисмарка оно не смущало. Он быстро вышел из положения, мимоходом бросив замечание, что для Румынии у Германии всё равно не нашлось бы большого количества войск. В 1888 г. Бисмарк возобновил договор с Румынией, нимало не смущаясь тем, что у него уже имелось противоречащее ему соглашение с Россией.» (Википедия)

("... Complexitatea situației a fost agravată de faptul, că din 1883 a existat o convenție austru-românească, în virtutea căreia Austria a trebuit să ofere asistență militară României în cazul unui atac din partea Rusiei. Germania a aderat la acest tratat imediat după semnarea acestuia. Astfel, Germania se obligă, în cazul unui război al Rusiei cu România să declare război Rusiei. Între timp, în temeiul unui nou tratat ruso-german, Germania a promis Rusiei să respecte neutralitatea într-un astfel de caz. Situația era de așa natură încât ar fi putut confunda cel mai experimentat diplomat. Dar Bismarck nu s-a deranjat. A ieșit repede din situație, remarcând ocazional că, pentru România, Germania nu vor avea un număr suficient de trupe. În 1888, Bismarck a reînnoit tratatul cu România, deloc jenat de faptul că a avut deja un acord inconsecvent cu Rusia."(Wikipedia)

         Deoarece cea mai civilizată parte din România a fost bucata ocupată a Moldovei, ei au luat-o la bază, ca nucleu. Limba vorbită de moldoveni a fost numită limba română.

          Scriitorii și poeți noștri moldoveni Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Alexandru Donici, Alecu Russo, Constantin Stamati, Petriceicu Bogdan Hașdeu, care s-au născut înainte de a apărea pe lume România, au devenit clasici români. Din acest motiv, în Moldova se vorbește limba română. Copiii nu înțeleg, iar învățătorilor nu li se permite să explice, de ce românii consideră clasicii noștri moldoveni ca români. Profesorii nu pot înșela copiii, chiar dacă acționează cu două concepții false: cea română și cea rusofonă. Copilul are o viziune simplificată despre viață. El spune simplu: "Asta este mama mea, dar aceasta nu este". După logica unui copil, dacă limba și bogăția literară a Moldovei a fost folosită pentru a crea o fundație culturală în România, atunci în Moldova și în România, oamenii vor vorbi  în limba moldovenească. Pe de altă parte, dacă limba română a venit de la Roma , atunci fundația culturală a României se va baza pe tezaurul clasicilor italieni. După Revoluția din octombrie din Rusia, în ianuarie 1918, Basarabia a devenit Republica Democrată Moldovenească, independentă de Rusia și, în mod voluntar, împreună cu Transilvania și Bucovina s-a alăturat României. Astfel, a fost formată România Mare. 


                                                                            România Mare

         Atunci a fost un moment oportun pentru a redenumi România în Dacia. Aceasta ar fi motivat aspectele etnice și istorice ale tuturor popoarelor, care trăiesc în arealul Daciei străbune.  Împreună s-ar fi putut continua tradițiile glorioase ale strămoșilor noștri comuni, dacii. Am avut destul potențial natural pentru a transforma  Dacia într-un stat puternic în centrul Europei, pe care toți l-ar fi considerat serios. Dar, acest lucru nu s-a întâmplat. Dumnezeu a făcut totul pentru renașterea Daciei, iar noi în 22 de ani nu ne-am dat seama cine suntem cu adevărat. Se pare, ca potențialul nostru spiritual și intelectual nu s-a maturizat...

        În așa fel gândeau moldovenii. Din păcate, judecând după acțiuni concrete, autoritățile române nu credeau așa. Imediat după declarația de reunire, Basarabia și Bucovina de Nord au fost ocupate de trupele militare române, în număr de zeci de ori mai mult decât era necesar. Atunci în Rusia era un dezastru cu revoluția, că palatul Țarului nu avea cine să-l apere, așa că în Basarabia nu era nici o rezistență militară.

       Armata română, pur și simplu era înfometată. România avea prea multe datorii în fața Germaniei, după domnia lui Carol I. Numai costul ceremoniei de încoronare a lui Carol la București depășea bugetul anual al noului regat. Practic nu mai aveau nimic pentru a întreține armata. S-a început ocupația propriu zisă.

         Nanu Senea povestea, că tatăl său, Vasile Aramă, pe atunci servea în garnizoană la Chișinău. Procesul de unire a trupelor moldo-române s-a început cu aceea că moldovenii aveau să facă marșa ziua întreagă, strigând ca papagalii "Noi suntem români! Trăiască România Mare!"  După o săptămână de așa "manevre", moldovenii s-au revoltat, spunând: "Ajunge, nu vă mai bateți joc, noi am jurat Moldovei, dar nu României şi noi suntem moldoveni". Atunci, comandantul român a ordonat, ca toți să fie bătuți, până vor uita jurământul şi vor striga:  "Noi suntem români! Trăiască România Mare! "  Băteau crunt, cu expresii brutale, dar deodată, un ofițer moldovean a zis: «Eu am spus, ajunge! Noi suntem acasă! » Comandantul român a ordonat să fie bătuți toți ofițerii moldoveni, în fața subordonaților, începând cu autorul expresiei «Noi suntem acasă!»  Dar, atunci când trei soldați români s-au apropiat de el cu niște bucle pentru a îndeplini ordinul, el i-a doborât la pământ  şi i-a legat buștean cap la cap, folosind aceste bucle...  Aici moldovenii, înaripați de  sintagma «Noi suntem acasă!», au sărit în ajutor şi s-a început încăierarea. Nu zăbavă, toți românii au fost dezarmați, legați și aruncați în grajd. Apoi, comandantul moldovean a scris un raport referitor la abuzul de putere a "fraților de arme" și insultarea onoarei de ofițer. Liderul român a scris, de asemenea, un raport. Instanțele  de resort s-au lămurit repede...

             În a treia zi a fost tribunalul  militar și zece ofițeri moldoveni au fost împușcați sub pereții grajduri, în apropiere de clădirea seminarului (unde acum se află blocul 2 al Universității Tehnice din Chișinău)...  E nevoie pentru a scrie o carte întreagă despre modul, în care trupele române au eliberat populația din Basarabia și Bucovina de animale și produse alimentare...

            În 1940, conform pactului secret Ribbentrop-Molotov (Stalin-Hitler),dintre Uniunea Sovietică şi Germania fascistă, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia şi Bucovina, fără nici o rezistență din partea României. Mai pe urmă istoricii români, vor lămuri, că așa au hotărât marile puteri şi nu avea sens de a opune rezistență. Cu alte cuvinte, România Mare se simțea cu răspunderi mici...

            România Mare ne-a trădat pentru a treia oară, acceptând politica de vasal  față de Germania și Italia. Lașitatea ei a costat mult omenirea. România Mare ar fi putut schimba cursul celui de al Doilea Război Mondial. Trebuia doar să ridice vocea și să opună rezistență, cum a insistat  Nicolae Iorga (1871-1940). Acest titan al rațiunii de rangul lui Dimitrie Cantemir şi Voltaire, originar din Basarabia, cu  renume mondial în știință, istorie, politică,  membru de onoare al celor mai prestigioase academii de știință din Europa, fost  ministru al educației și prim-ministru al României a fost asasinat pentru așa idei... Armata României a fost mai bine organizată și echipată decât armata Finlandei. Rușii știau, cum au luptat moldovenii pentru eliberarea Bulgariei de sub turci. Kremlinul repede avea să-și dea seama, cine au fost dacii şi Ştefan cel Mare. Ar fi fost un război sfânt pentru România. Această rezistență ar fi fost susținută de Marea Britanie, Franța și America.

           Urmând exemplul României, s-ar fi putut opune Lituania, Polonia, Letonia, Estonia, ar fi reînviat spiritul în Finlanda, care unica a opus rezistență agresiunii sovietice şi a ținut eroic toată iarna Linia Mannerheim pe 140 km. Stalin s-ar fi întors la politica lui Lenin, că nu poate fi exportată revoluția și împotriva Germaniei fasciste ar fi fost întreaga lume. Acest lucru putea fi, dacă românii ar fi fost daci... dacă ei, pur și simplu își apărau Patria...

            Lașitatea României nu se motivează nici cu obligațiunile ei de vasal față de Germania. Îndată, cum Armata Sovietica a ocupat Basarabia şi Bucovina, flotila militară de pe Nipru a fost mutată în delta Dunării. Forțele militare sovietice pe linia strategică Molotov s-a mărit de patru ori. Totul era gata de o ofensivă totală în Europa din partea Uniunii Sovietice. Hitler a hotărât în grabă să elaboreze planul Barbarossa şi să înceapă războiul pe două fronturi, aruncând forțele militare principale contra Uniunii Sovietice, de alt fel pierdea România și rezervele de naftă, localizate în regiunea Ploiești...

             În timpul războiului, românii au luptat de partea  Germaniei pentru a elibera Basarabia şi Bucovina şi a alipi aceste teritorii la România, la Patria-mamă. Apoi, a venit Armata Roșie să ne elibereze de invadatorii români şi să ne atașeze la altă Patria-mamă, adică la Uniunea Sovietică. Nici una din aceste "mame", pe noi nu ne aranjează, noi nu am cerut să ne elibereze ori să ne ocupe. Cu atât mai mult, că aceste "mame", atunci când au descris faptele lor ”eroice” în Războiul Ruso-Turc, şi-au uitat "feciorii" moldoveni, care le-au asigurat victoria... Ele nici nu au comentat, ce urmări au adus poporului nostru aplicând de patru ori la rând a procedurilor militare de ocupare, recrutare, evacuarea şi eliberarea din anii 1919, 1940, 1941 şi 1945.


           Devierea Moldovei după cel de al Doilea Război Mondial  (Wikipedia)

     După cel de al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a venit cu un program concret, de a distruge Patria noastră până la temelie şi apoi să facă ceva nou în loc. Dacă Uniunea Sovietică, într-adevăr, ar fi dorit să ne ajute frățește, atunci, după cucerirea Berlinului, trebuiau să fie întoarse teritoriile, așa cum a fost pe timpul lui Ştefan cel Mare. Dar Uniunii Sovietice nu i-a fost convenabil, ca Moldova să-şi restabilească hotarele vechi, i-a fost convenabil, ca Moldova  să fie fărâmițată şi slabă.

        Asta nu este o politică de colaborare, ori de un ajutor frățesc, dar o politică de ocupație.  Asta înseamnă că compatrioții noștri şi-au lăsat viețile pe câmpul de luptă, fără nici un sens patriotic, în zadar. Doar nici un om normal nu va lupta pentru a-și vedea țara bucățită după biruință. După principiul de bază al teoriei ocupației -"Împarte şi stăpânește", аşa numiții "eliberatori", au desenat niște hotare noi pentru țara noastră. Regiunile Cernăuți, Ismail şi Cetatea Albă au fost alipite la Ucraina, iar Moldova de pe malul drept al Prutului a rămas în componența României. În așa fel, țara noastră, micșorată de patru ori, a devenit Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În așa fel, cinci surori ale mamei, sora mea şi opt verișori ai voștri au nimerit în spatele Cortinei de Fier, în România. Geniul poeziei moldovenești, Mihai Eminescu, acum este de origină ucraineană, doar el s-a născut în Bucovina, a învățata la Cernăuți, acolo şi-a petrecut copilăria, acolo a început să scrie poezii. În literatura mondială, Eminescu este cunoscut ca poet român, doar Moldova, ca țară, după Congresul de la Berlin, nu mai exista! Din fericire, la nordul Moldovei, inclusiv regiunea Cernăuți, moldovenii, ca grup etnic compact s-a păstrat. Aici nu au fost atât de frecvente cataclismele sociale, ca la sudul Moldovei, unde după aventurile militare "eroice" ale lui Potemkin, Rumeanțev şi Suvorov, a fost distrusă populația locală. Procesul de rusificare a Patriei noastre, deja rebotezată în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, nu se prea deosebea de cel din timpul Rusiei țariste. După război, oamenii gospodăroși, care nu au emigrat în România,  au fost repatriați forțat în Siberia, iar cei care au rămas, au suferit de cea mai teribilă foame, care a existat cândva pe meleagurile noastre şi care a fost rezultatul trist al procesului de ocupare/eliberare.

        Dar mai mult ca orice, provoacă protestul şi dezgustul modul, cum ei mint. După versiunea lor, atunci când ei ne-au eliberat, poporul nostru era înapoiat, incult, necărturar, iar oamenii foarte-foarte prosti. Apoi, ei ne-au hrănit, ne-au arătat alt mod de viață şi acum, vedeți cum progresează... Ei uită să amintească, cum au distrus țara până la temelie. Dar cea mai mare crimă, care au făcut rușii şi românii  a fost fărâmițarea Moldovei, nimicirea istoriei şi însușirea avuției noastre culturale. Acesta este un exemplu clasic al teoriei ocupației „Împarte şi stăpânește”.

        Istoria este scrisă de biruitori! Ei o scriu, pentru a înlocui adevărata istorie cu povești despre „mult-așteptata eliberare”. Spre regret se întâlnesc şi savanți-trădători, care pe baza unor argumente dubioase, încearcă să dovedească, că învingătorii şi cei învinși, încă până la nașterea lui Isus Hristos au creat un singur stat prosper. La fel se găsesc scriitori-trădători, care proslăvesc aceste minciuni. În așa mod, pe teritoriile ocupate apare o promoție nouă de mancurţi, care se mândresc,  că au provenit de la o națiune mare, care a procedat drept, că i-a profanat pe strămoși, au nimicit istoria şi credința lor. Așa se mândresc  românii, că au provenit de la Imperiul Roman, care i-au cucerit şi de atunci s-a început istoria românilor. Ei au dat uitării pe strămoșii noștri, dacii. În istoria românilor dacii sunt descriși ca niște triburi înapoiate, care nu se știe de unde au provenit -  poate de la traci sau de la schiţi, erau nomazi, vorbeau în una din limbile induse (un fel de ţigănească) şi nu putea fi vorba de nici un progres, până când, în sfârșit, marele Trăian a cucerit Dacia. Iată atunci au venit coloniștii din Italia, la fel cum au venit europenii în America, i-au hrănit pe acești ”indieni sălbatici” (pe daci)  şi s-a pornit roata civilizației moderne...

         În cărțile vechi de „Istoria Românilor” se întâlnesc și așa expresii, că Dacia a fost o provincie în România, unde, asemenea rezervațiilor  minorităților naționale în alte tari, trăiesc dacii, care s-au asimilat deja şi au devenit români. Dar, în vremurile străvechi, când persienii au atacat Dacia în frunte cu Darius I,  dacii se ascundeau şi nu doreau să lupte... Armata persiană,  în număr de șase sute mii de ostași s-a obosit în căutarea dacilor, pentru a se lupta în mod normal, ei chiar scrisori le trimiteau cu chemări de a ieși la luptă dreaptă. Dar dacii au preferat tactica barbară a pământului pârjolit ... Armata persiană a pierit de foame, iar Darius abia s-a salvat...

        Mai greu a fost de găsit o explicație științifică, de ce Imperiul Roman a pierdut atâtea războaie Daciei, inclusiv prima companie a lui Traian, dacă dacii erau atât de lași şi aveau teamă de luptă... Aha, iată  găsim şi explicația cuvenită în istoria românilor. Trăian  nu a pierdut prima companie în Dacia, dar a câștigat războiul, personal la numit pe Decebal rege al Daciei, i-a dat mulți bani, pentru a dezvolta infrastructura țârii, dar el, nerușinatul, a folosit banii pentru ai înarma pe daci împotriva Imperiului Roman...

După această logica, reiese că în precedentele trei campanii militare, conduse de  Sabinus, Fuscus şi Domițian, Imperiul Roman tot a ieșit învingător...  Dar, deoarece acești conducători au adus putini bani, dacii "învinși" i-au decapitat şi în semn de "supunere dulce" trimiteau la Roma în vase cu miere frumos conservate capul lor şi mâna dreaptă...  Cu alte cuvinte, dacii erau  primitivi, inculți, sălbatici şi până la conștiința lor nu ajungea intențiile mărinimoase ale Imperiului Roman...

        Bineînțeles, istoricii nu sunt vinovați, că au scris așa prostii. Lor li se spunea, ce să scrie şi ei scriau. În toate țările istoria se scrie la comanda celor de sus, dar aici s-a întrecut măsura. Este straniu, ei nu găsesc motive de a admira faptul, că marele Imperiu Roman a avut nevoie de 123 de ani pentru a cuceri mai puțin de jumătate din Dacia, să distrugă capitala Daciei, Sarmizegetusa şi să-l decapiteze pe regele Decebal. Ei au uitat, că şi strămoșii noștri şi strămoșii lor au existat cu 1500 de ani înainte de Hristos.  


                                 Traian                                                    Decebal

       Dacia a fost un stat puternic cu o civilizație înaltă.  Românii își învață copii după acea istorie, care a fost impusă de ocupanții romani. Acolo nu este scris, că regina Daciei, Tomiris, în anii 500 până la era noastră, a învins armata regelui Persiei, Sirius cel Mare, care a încercat să cucerească Dacia. Regina Tomiris a pus temelia orașului Constantă în memoria fiului său Spargatis, căzut în luptă. De asemenea, nu e scris nimic, cum mai târziu, regele Persiei,  Darius I, a suferit a doua înfrângere la tentativa de a cuceri Dacia. Armata lui în număr de 600 mii de ostași a fost nimicită total. Nu se amintește nici de faptul că regele dac Antirus la învins pe Xerxes la tentatul al treilea al Persiei de a cuceri Dacia. Nu se comentează  faptul, de ce Alexandru Macedonschi nu a încercat să cucerească Dacia, de ce marele Cezar nu s-a hotărât la o companie militară împotriva Daciei (sunt versiuni, că acesta a fost motivul, pentru care el a fost ucis în senat). Dacii nu jertfeau teritorii, cum a făcut România, cedând Basarabia, pentru o liniște temporară. Iar atunci, când Macedonia a ocupat pentru câteva decenii Dobrogea, dacii au dus lupte înverșunate, pentru eliberarea fraților şi a pământurilor sale. Asta a făcut-o regele Gudila în anul 341 până la era noastră. El a învins armata lui Filip al II-lea. Dacii nici când nu au pretins la teritorii străine, dacii își  apărau Patria.  Românii au căutat ceva în tranșeele Stalingradului și în loc să se mândrească cu  eroismul dacilor la eliberarea Dobrogei în anticitate, ei rămân amuzanți de rămășițele coloanei de marmură a lui Traian, ridicată în Dobrogea, ca amintire, cum Imperiul Roman a biruit pe daci. Ce mai vorbă, strămoșii noștri, au lăsat urme glorioase şi pe acolo. Cu așa ocazie românii spun cu mândrie: „De la Roma noi venit-am!”... Așa gândesc mancurţii...

        În general motivația mâncaților este de așa natură, că în momentul critic ei se vor retrage acolo unde-şi simt rădăcinile. Nu prea mult importă, de unde se trag aceste rădăcini, de la Roma, de la Moscova sau de la Ierusalim, acolo de mult nu-i mai așteaptă nimeni. Aici mancurtul trăiește, cât se mai trăiește bine, dar viitorul şi-l contură în țara, în care cu sute de ani în urmă au locuit străbunii, iar destinația lor patriotică o simt ca eliberatori, misionari ale unor civilizații străine, dar eroice şi remarcabile, se asociază cu rolul de martir şi alte funcții complicate de acest gen, care, de fapt, se reduc la rolul neplăcut de colonist, ori ocupant.

       Postulatul cheie în istoria românilor şi nucleul ideii naționale este limba română, care, chipurile a fost adusă în România de coloniștii din Italia după cucerirea Daciei de către Traian. Datorită acestor coloniștii, România a început să progreseze şi a fost în stare să se încadreze în standardele civilizației europene.

       Istoria încă nu a cunoscut ceva asemănător. Acest fenomen este un fenomen pur românesc... Să te dezici de strămoși, să ignori acele valori, pentru care strămoșii noștri  şi-au vărsat sângele, apărându-și pământul natal, care ne asigură şi azi  cu pâinea noastră ce-a de toate zilele? Să declari, că limba maternă nu este ce-a maternă... De ce oare? Pentru care favoruri?  Numai de aceea, că mai puțin de un secol o jumătate din Dacia s-a aflat sub ocupația Imperiului Roman?  Oare puține popoare au fost sub ocupație? Însuși  Isus Hristos prin moarte sa a depășit Moartea în prezența acelorași legionari romani... De ce mai trecem pragul bisericii dacă lucrurile simple şi vădite trec pe alături de sufletele noastre? Au fost imperiile lui Sirius cel Mare, a lui Alexandru Macedonski , a lui Traian, au fost şi mai târziu imperii, dar s-au destrămat.

       Numai pământul natal, limba, credința, înțelepciunea strămoșilor, istoria și cultura moștenită au rămas!

       Încercați să propuneți reprezentantului oricărui popor, care la fel a fost supus nimicirii, de exemplu, unui evreu sau armean, că e timpul să schimbe denumirea națiunii sale, limba, scrisul şi credința demodată, sa dea anafeme strămoșii... Oricare evreu sau armean, dacă ne mărginim numai cu acest exemplu, indiferent de nivelul de cultură şi de starea socială va răspunde „Nu!”  Şi dacă va mai dori să continue discuția, va întreba: „Totuși, de unde s-au luat şi cine sunt românii? Ce mai limbă este româna, care provoacă atâtea întrebări şi probleme?”

       Veți avea de lămurit mult şi bine, că moldoveneasca, valaha și româna este aceeași limbă, care  undeva la 50% se asemănă cu latina şi undeva la 3 % cu cea italiana. Dar, deoarece limba latină este o limbă moartă, se presupune, că limba a fost adusă de coloniștii de la Roma şi de aceea se numește română... şi ,totuși, nu veți fi înțeleși...  Nu este logic! Deoarece o jumătate din Dacia nu a fost cucerită de Imperiul Roman. Acolo, în Dacia Liberă, populația nu putea comunica în limba, pe care coloniștii încă nu au adus-o. Asta înseamnă, că aceste popoare vorbeau şi vorbesc şi azi limba dacă, adică limba strămoșilor noștri comuni. Vine mai logic presupunerea, că după cucerirea capitalei Daciei, Traian şi-a asumat nu numai argintul, aurul, oamenii  în sclavie, dar şi toate realizările – inclusiv scrisul şi limba. Tot ce era legat de limba dacilor a fost transmis în posesia unei mănăstiri din Latium în Italia. Cărturarii au găsit mult rațional în limba dacă, au numit această limbă "latină" (de la Latium). Această limbă a îmbogățit alte limbi, inclusiv italiana, franceza, engleza, germana, spaniola, portugheza, a devenit limba științifică.

          Nu este logic de a considera  limba latină (lingua latīna) o limbă moartă. În această limbă comunicau şi comunică oameni vii, dar nu morți.  Din toate limbile lumii cea mai aproape de limba latină este limba dacă, în care au vorbit şi vorbesc moldovenii, valahii, românii. Cum s-ar putea afirmă că limba latină a apărut din nimic?  Doar nu e o limbă de programare. Oare nu se simte, că limba latină a devenit limba  religiei romano-catolice după întoarcerea lui Traian din Dacia? Interesant, de ce? Mulți savanți, cercetând baraliefele de pe Coloana lui Trăian, ajung la concluzia, că civilizația dacilor era mai înaintată decât civilizația romanilor cu aproximativ 500 ani. Asta înseamnă, că limba dacă era pe atunci sistematizată cu mult mai bine decât alte limbi. Conform mărturiilor lui Platon și Socrate, Pitagora, şi-a completat studiile la școala zamoloxiană Androniconul în Tracia nord-Dunăreană,  care a funcționat din 1400 î.Hr. şi unde se predau toate disciplinele, începând cu teologia - cultul Zeului Soare și al celor 12 constelații. Tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului. Acest lucru înseamnă, că dacii aveau pe acele timpuri Biblia şi alte cărți  valoroase, scrise în limba dacă, relicve religioase bogat decorate şi atribute de cult. Dacia a fost o țară puternică din cauza unității poporului în credință. În timp, ce Imperiul Roman nu avea religie. Cu alte cuvinte, romanii erau barbari pe atunci, când dacii erau credincioși. Să ne amintim faptul, că numai prin anii 100- 250 după era noastră au apărut Iudaismul, Creștinismul și Islamul. În ceea ce privește Biblia, se pare, că nu există manuscrise biblice înainte de secolul al zecelea, cu excepția celui mai vechi manuscris ebraic "Cinci Cărți ale lui Moise" (British Museum), care a fost atribuit la secolul IX.

       Mulți sunt convinși, că biblioteca Vaticanului deține documente antice și medievale latine, inclusiv cele mai vechi exemplare ale Bibliei în latină, care au apărut în secolul al IV e.n. Această Biblie se mai numește Vulgata, este o copie latină, care a fost supusă unor corecții și editări. Adică, se poate înțelege, că există şi originalul... Cu această ocazie, directorul bibliotecii, Leonard Boyle, a scris: "Primele manuscrise au apărut în primii 150 ani, pe urmă, până în secolul XVII, aproape că nu s-a adăugat nimic" ... Aici se simte o relație ascunsă între simboluri și viziunea dirijării  lumii, care în formă mai simplă se reduce la faptul că limba dacă, Biblia, relicvele religioase, precum și atributele de cult au fost puse la fundamentul Creștinismului după inițiativa Bisericii Romano-Catolice în baza dreptului de biruitori. Astăzi acest tezaur reprezintă cea mai prețioasă relicvie secretă a Vaticanului... 

         Cu concluzii asemănătoare te alegi, după vizionarea Catedralei din Köln (Germania). Aici putem vedea cele mai vechi relicve ale creștinismului „Altarul celor trei Regi” și  „Crucea Gero”, care au apărut în Germania, din Italia, pe timpul domniei lui Otto cel Mare - Regele Germaniei (936-973) și împărat al Sfântului Imperiu Roman (962-973). Adică, aceste relicvii sunt mai vechi decât cea mai veche biblie. 

         Altarul, confecționat din cele mai prețioase materiale, conține moaștele celor trei magi într-o raclă cu demisiunile de 1,53m înălțime, 1,1m lățime și 2,2m lungime. Dar mai important este sensul teologic al lucrării. Pe laturile longitudinale sunt reprezentați în partea de jos regi din Vechiul Testament și profeții, iar în partea de sus – apostolii. Asta demonstrează, că Noul Testament este bazat pe Vechiul Testament. 

    Catedrala din Köln              Altarul celor trei Regi                      Crucea Gero 

          Scenele cu răstignirea lui Hristos și binecuvântarea cu trei virtuți creștinești – Credință, Speranță și Dragoste, sunt reliefate din foiță de aur, împodobite cu frize, decorate cu mai multe plăci de email, placate cu aur. Deosebit de impresionante

sunt coloanele de pe margini cu decoruri în continuă schimbare, în formă de plante cățărătoare, pietre scumpe, mărgăritare și cameie.

     Crucea Ghero are dimensiunea de 2 metri lungime, de asemenea este confecționată din materiale prețioase. Trupul neînsuflețit al lui Isus arată neobișnuit de real. Capul aplecat în față, cu ochii închiși. Destul de clar se văd în detalii mușchi, tendoanele, oasele. Hristos este reprezentat în momentul morții, momentul, care va aduce mântuire omenirii… Fabricarea acestor relicve în Italia, cu 500 de ani înainte de Epoca Renașterii, este îndoielnică. Se presupune, că este opera unui abil aurar Nikolaus Verdunsky, dar nu există nici o dovadă că, în Italia, a existat un nivel atât de ridicat în tehnologia prelucrării, aurului, pietrelor prețioase, perlelor, aplicațiilor cu email și cameei, ne mai vorbind de perfecțiunea compoziției şi a numeroaselor idei teologice materializate în ele.

                          Podoabe din aur, perle şi pietre scumpe făurite de daci 

        Pe de altă parte, podoabe asemănătoare au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice, care dovedesc, că dacii puteau făuri așa minunății, ca "Altarul celor trei Regi" şi "Crucea Gero".  

        Dar să vedem, care sunt concepțiile specialiștilor în privința provinenţei limbii române. Lingvistul Academiei de Științe Române, Dimitrie Macria (1907-1988) în dicționarul său de limbă română, constată, că din 49642 de cuvinte din limba româna 59.86% își au proveniența din limba latină; 38,42% din limba franceză şi numai 1,72% de cuvinte provin din italiană. Analiza sa lingvistică la structura poeziei eminesciene arată, că din 1908 de „cuvinte-text” 1688 sunt de origine latină şi conținutul total al elementelor latine este 48 %.

      Un alt savant cu renume mondial academicianul Marius Sala (n.1932) a reuşit să facă o analiză mai profundă folosindu-se de metode științifice contemporane. El a constatat, că 45.6 % de cuvinte în limba daco-română provin din limba latină, 22,12% provin din limba franceză, şi 3,91 % provin din limba italiană.

                 Аcademicianul Dimitrie Macria                  Аcademicianul Marius Sala

  

        De aici se pot face două concluzii. Prima - științifică, că limba latină este limba dacă.  În această limbă au vorbit dacii, care au locuit compact pe teritoriul Daciei străbune şi în această limbă continuă să vorbească azi popoarele din arealul României, fragmentate de mai multe ori: moldovenii, valahii, transilvănenii, dobrogenii, ardelenii, bănățeni, oltenii .

           A doua concluzie – este cea politică, că limba română provine de la limba italiană, dacă admitem axioma, că limba latină a provenit din satul Latium, care se găsește în Italia... Mai adăugăm încă o axiomă, că italienii, care se pregăteau de a coloniza Dacia ocupată de Trăian, înainte de plecare, au trecut un curs intensiv de limbă latină, care nu era vorbită în Italia. Axioma a treia este, că coloniștii au înfruntat eroic multe greutăți, până au ajuns la noi cu înalta misiune de a ne civiliza. Pe parcurs au pierdut temperamentul italian, conspectele şi cărțile latine şi au născocit o limbă nouă, cea română, o limbă minunată, în care a rămas tot ce a fost mai dulce şi mai bun din italiană, franceză şi latină. Iată aici vine bine şi axioma a patra, că populația Daciei Libere (Moldova şi Bucovina) avea o mare pasiune de a studia limbi străine, şi riscându-şi viața, treceau Carpații la frații români, pentru a învăța această limba plină de farmec... Postulatul cinci va fi referitor la aceea, că limba  însușită cu atâtea greutăți se implantă foarte strâns în memorie, din ce rezultă, că aproape toți clasicii poeziei şi literaturii române sunt originari din Moldova... Apropo, în România tema "Dacii şi limba latină" a fost întotdeauna o temă închisă, deoarece afectează interesele statale. Oamenii de știință români spun, că sunt o mulțime de dovezi, găsite în timpul săpăturilor de cercetări arheologice a civilizației antice dace, cum ar fi plăcile de plumb cu inscripții latine, plăcile de lut ars de la Tătărai, un ulcior cu inscripția latină "Decebal Perscorilo"... Dar, din păcate, conducătorii științifici al acestor teme nu sunt oamenii de știință, ci liderii de stat...

          Dar, poate a venit vremea să primim realitatea așa cum este, cu atât mai mult, că Germania nu s-a mai transformat în Arie și ideea de a deveni forțat o supra națiune aleasă nu mai este actuală ... Nu mai are sens să continuăm de a mai crede în această poveste ridicolă, că națiunea română provine de la coloniștii nobili de tipul lui Leonardo da Vinci, iar dacii au fost un exemplu nu prea reușit la teoria evoluției darwiniste...

       Da, a fost timpul când militarii şi conducătorii de stat cu viziunea limitată cereau anume așa şi nu altfel să fie formulată idea națională română... În fața lor erau nevoiți să îngenuncheze savanții, poeții, scriitorii şi alte personalități ilustre! Asta se poate

înțelege. Așa s-a procedat şi cu Pușkin în Rusia. El a spus „Nu”. Într-adevăr, e de admirat fermitatea cu care a spus, știind ce-l așteaptă. Şi dacă clasicii moldoveni (români) ar fi urmat exemplul lui Pușkin, s-ar putea spune, că a influențat. Dar, din păcate, nu găsim nimic la clasicii noștri despre Pușkin, nu găsim exemple de opunere absurdității și minciunii.

         Se prea poate, că Vasile Alecsandri nu a rezistat presiunii puterilor guvernatoare. Noi nu cunoaștem amănunte din jocul din culoare la perioada formării României. A fi un dramaturg şi un poet splendid, încă nu înseamnă a fi şi un politician şi un diplomat de talie, așa cum l-au descris pe Alecsandri. De exemplu, în poezia lui „Venitam nouă la Vaslui” această presiune se simte destul de bine.

Venitam nouă la Vaslui

Şi cu sergentul zece 

Şi nu era, zău, nimănui

În piept inima rece.

          Iar cel sergent fără mustăți

          Striga: „Sa n-aveți teamă,

          Românul, are șapte vieți

          În pieptul de aramă.

         Să ne amintim, că marea bătălie de la Vaslui a avut loc în anul 1475, cu 400 de ani mai înainte de a se forma România ca stat.

         Atunci armata lui Ştefan cel Mare în număr de 40 mii de ostași a învins oastea lui Suleiman Paşa, care avea 100 mii de soldați. Atunci Valahia (Țara Românească) era ocupată de turci. Armata turcă a trecut liber prin Valahia. Între Moldova şi Valahia nu exista vreo convenție militară sau pact cu anumite obligațiuni. Această victorie însemna pentru Moldova începutul unei noi etape în întărirea statului şi creșterea influenței Moldovei între statele vecine şi pe arena mondială. Poezia de mai sus a lui Vasile Alexandrii, naivă la prima vedere este scrisă pentru noua generație de români. Poezia sună în așa fel, de parcă Moldova na a avut nici o atitudine la această victorie... Se subînțelege, că românii sunt aceeași moldoveni atunci, când e vorba de fapte eroice... Dar pasajele tragice şi rușinoase din istoria Moldovei de pe timpul aventurilor  lui Potemkin, Suvorov, Mihin, Kutuzov, Rumeanțev în foliantele României lipsesc... Se subînțelege, că aceste evenimente istorice s-au petrecut cu mult înainte de a se forma România şi nu au atribuție la Istoria Românilor. Atunci pământenii noștri erau spânzurați pe garduri, dacă nu cedau ultima bucățică de pâine armatei ruse, iar la asalturi pe prima linie a frontului, înarmați doar cu arme albe erau trimiși moldovenii.

        România închide ochii la aceste evenimente. Oare are sens să strici relațiile cu Rusia? Dar dacă la asemenea concluzii va trebui de ținut răspundere?

        Vine cam trist, desigur, că au căzut în lupte câteva sute de mii de moldovenii... Probabil, că ei au provenit, totuși, de la daci şi nicidecum de la coloniștii italieni... De altfel, cum să mai explici, de ce nu au ajuns în „Istoria Românilor” Nu există nici o îndoială, că așa oameni educați, ca Vasile Alecsandri și Alecu Russo înțelegeau profund tema.

         De exemplu, cu 12 ani înainte de formarea  României, în 1847, în lucrarea „Decebal şi Ștefan cel Mare”, Alecu Russo a scris: «După unsprezece secole, Ștefan a ridicat spada sângeroasă, care căzuse din mâna lui Decebal. Cine oare va fi chemat a ridica spada purtată cu atâta glorie de Ştefan cel Mare? Și când?».

       După 12 ani de la formarea României, în 1871, Vasile Alecsandri scrie pe această temă deja "așa, cum trebuie". De exemplu, în poeziei "Imn lui Ștefan cel Mare»:   

În Timpul vitejiilor,

Cuprins de-un sacru dor,

Visai Unirea Daciei

Cu-o turma ş-un păstor.

"Un gând s-avem în numele

Românului popor,

Aprinși de-amorul gloriei

Ș-al patriei amor! "

          S-a primit frumos! Cel mai important, fără forțări şi vărsări de sânge...  Ce mai diferență pentru oi și berbeci - Dacia sau România, principalul, sub un singur păstor să fie, dar cine-i ciobanul, - Trăian, Carol, Bismarck, Hitler, - nu importă... Doar oițele de ce au nevoie? Să fie hrănite, adăpate, tunse, mulse...  Interesant, oare nu s-a întors  Ștefan cel Mare în mormânt atunci, când Vasile Alecsandri, din numele lui, din numele supușilor săi (morți, vii și acelora, care încă nu s-au născut) a depus jurământ  României?

          Doar, Ștefan cel Mare știa altă Tara Românească - Valahia, cu care a luptat de mai multe ori. Pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, în Țâra Românească domnea - Radu cel Frumos (1462 - 1475), spre care Ștefan avea o ostilitate mortală. Aceasta nu se motiva cu faptul, că Radu era fiul lui Dracula, nici cu faptul, că Radu l-a ucis pe fratele său - Vlad Țepeș, și nici cu orientația lui sexuală netradițională (Radu  a fost homosexual și avea intimități cu fiul sultanului Mahmed), ci pentru că a trădat creștinismul, s-a convertit la islam și a venit la putere cu ajutorul dușmanilor lui Ştefan, cu intenția de a se răfui cu Moldova. De patru ori acest trădător a fost scos din scaunul de domnie, cu participarea directă a lui Ștefan și înlocuit cu un creștin adevărat- Laiotă Basarab cel Bătrân (1420 - 1480). Apropo, personalitatea lui Radu cel Frumos reprezintă un mare interes științific, doar el a murit în 1475 de sifilis, deși se crede, că sifilisul a fost adus in Europa de marinarii lui Columb, după anul 1492. În așa fel este posibil, că sifilisul a pătruns în Statele Unite ale Americii din Europa și nu invers... Totuși,  asta nu motivează careva merite, pentru care Ştefan cel Mare ar fi depus un jurământ atât de important...

          Vasile Alecsandri știa despre asta, dar "era foarte necesar" să scrie în așa fel.  Partida politică inițiată de Otto von Bismarck a început... Alexandru Ion Cuza Vodă și Alecu Russo au plecat din țară pentru totdeauna... Vasile Alecsandri, după  lovitura de stat militară a căpătat un favor nemaipomenit la Monstruoasa Coaliție și la Carol I. A apărut persoana, prin care statul dirija mass-media. Acest cardinal” a fost Vasile Alecsandri, care a declarat: „Suntem români și punctam!, „De la Roma noi venit-am!”...  Deci, nu prea importă, cum și cât de onest se acționează-importă rezultatul, care presupune crearea coloniei de tip nou pentru Germania, așa zisa Românei și nu altfel! Asta se referă la toate ramurile sociale, culturale, știință, artă, literatură! Asta se referă la toți scriitorii și poeții, care “au făcut această revoluție”, care sunt spuma societății și în primul rând la Mihai Eminescu, care este „conștiința națiunii românești, expresia integrată a patriotismului român!”...

       La această temă  Mihai Eminescu a spus:  „Totul trebuie dacizat!”... Ca și când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, și trebuia să i se aducă toate cele dea gata din cea mai renumită fabrică”.

       Din aceste declarații devine clar, că pozițiile lui Eminescu și Alecsandri referitor la crearea României ori Daciei sunt diametral opuse. A devenit clar și pentru Alecsandri și pentru Carol I, că rădăcinile poporului român nu pot veni din Dacia, din aer ori din Germania. Deci, provin din Valahia...  Cu alte cuvinte, interesele statale cer de a umili meritele istorice ale lui Ştefan cel Mare, care 47 de ani a luptat în numele renașterii Daciei şi creștinismului, inclusiv pentru eliberarea Valahiei și a Transilvaniei de păgâni. Ar fi suficient pentru a adăuga la ceea ce a fost spuse mai sus, referitor la eliberarea Valahiei de turci, cum  în a.1462 armata Moldovei a făcut un marș militar în Transilvania, unde au susținut răscoala antimaghiară  și în luptele de la Baia, în anul 1467, împreună au învins armata regelui Ungariei, Matthias Corvinus în număr de o sută mii de soldați.

Cu toate acestea, vremurile noi cereau alte valori - de a ridica meritele istorice ale lui Mihai Viteazul (1558-1601).

         Originea lui Mihai Viteazul, modul de dobândire a averii şi devenirea persoanei de încredere la sultan, precum și obținerea tronului Valahiei în 1593, apar să fie destul de stranii şi dubioase. În esență, Mihai nu a avut un oricare sprijin în Țâra Românească, Transilvania și cu atât mai mult, în Moldova. Armata lui, compusă din câteva mii de  mercenari şi elemente criminale prădau şi jefuiau nu numai în Muntenia, dar şi în Serbia, Transilvania, Oltenia, Bulgaria, Moldova. Mihai a obținut audiență sultanului şi a cerut tronul Valahiei, depunând o  răscumpărare substanțială. Bineînțeles, a promis să promoveze interesele sultanului în Valahia, Transilvania şi Moldova. Sultanul a fost de acord.

          După domnia lui Radu cel Frumos, care s-a convertit la Islam,  în Europa Valahia era considerată otomană. Domnitorii Țării Românești erau devotați sultanului cu trup și suflet. Înainte de încoronare pretendenții câțiva ani trăiau în haremul bărbătesc a sultanului la Istanbul. Apoi se converteau la Islam, depunând jurământul de vasal şi, după circumcizie și ungere, însoțiți de trupele turcești erau aduși pe tron  în Țara Românească. Viața sexuală este un domeniu foarte sensibil. Pentru unii pretendenți  această procedură era umilitoare. De exemplu, Vlad Țepeș a fost violat de mai multe ori la Istanbul, ce l-au adus la tulburări mintale pe toată viață. În timpul domniei sale (1455-1462), vinovații erau puși la țeapă chiar pentru  infracțiuni minore. Erau puși la țeapă  și turci, pentru ce sultanul a ordonat, ca capul lui Vlad, de asemenea, să fie pus la țeapă...

       Pentru alți pretendenți procedura încoronării era plăcută, ba chiar foarte mult. De exemplu, Petru Cherchel (domnie 1583-1585) la depășit pe Radu cel Frumos în subtilitățile de dragoste homosexuală și a fost, de asemenea, foarte frumos. El avea succes nu numai la sultan, dar şi la regele Franței Henric al III-lea. Ei, dar Mihnea Turcitul (porecla "Turcitul" a venit după ce s-a convertit la Islam) a fost atât de încântat, că a trecut de două ori procedura încoronării (1577 şi 1585 ). El  mai mult timp petrecea la  Istanbul și prin posesiunile turcești în Africa de Nord, decât se ocupa cu afacerile de stat în Valahia...

         Mai pe scurt, pentru istoricii români nu a fost atât de ușor de a alege un candidat demn la rolul de erou național al României de rangul lui Ștefan cel Mare, care ar fi privit din Valahia străbună atât de departe, ca să vadă România Mare de azi şi de mâine... Desigur, Ștefan cel Mare are mai multe merite pentru acest rol, dar el are un dezavantaj - este  Moldovan... În rolul de erou național al României este nevoie de un valah, adică de un român!  Deci, el se creează...

          Deja în manualele școlare de istorie a românilor constatăm, că Moldova apare pe lume prin anul 1358, după descălicarea lui Dragoș Vodă , care a fost român, s-a deosebit în Transilvania la apărarea localității Maramureș de turci, apoi a venit pe meleagurile noastre pustii cu cățeaua sa Molda... I-a plăcut locurile şi a dorit, ca această parte a României să se numească Moldova. A rămas aici, ca să construiască fortificații împotriva turcilor și iată de la el se trag toți românii din Moldova... Aici copiii trebuie să-și dea singuri sama, că Dragoș vodă a fost nemaipomenit de prolific, doar numai peste o sută de ani, pe timpul lui Ștefan cel Mare, populația  Moldovei ajunge la zece milioane! În ceea ce privește  însuși Ștefan cel Mare, după istoria  românilor, el ar fi venit la putere cu ajutorul Țării Românești... Dacă în manualele vechi găsim, că Mihai Viteazul a făcut o scurtă excelare la sudul Moldovei, a ajuns până la mijlocul  Bugeacului şi a distrus zeci de  turme de oi, acum, în manualele noi, vedem, că "a cucerit cu ușurință toată  Moldova și s-a declarat el însuși domn al Valahiei, Transilvaniei și al Moldovei ". Cred, că atunci, când a venit să cucerească Moldova, el a zis: "De la Roma noi Venit-am, din Dacia traiană, din Valahia otomană " și a spus atât de convingător, încât sultanul primul la recunoscut pe Mihai în acest rol... Asta este prima dovadă, că Mihai Viteazul a acționat în interesele Imperiului Otoman... A doua dovadă este,  că sultanul Mahmed al VIII-lea în 1597 a anunțat scutirea Valahiei de tribut la jumătate, iar tronul ei revine lui Mihai Viteazul pe toată viața.  De aici se poate conclude, că companiile militare majore ale lui Mihai Viteazul din anii 1595-1597, inclusiv Bătălia de la Călugăreni, predarea turcilor a orașelor București si Târgoviște, s-au petrecut după scenariul sugerat de sultan. Turcii au ocupat fără pierderi Țara Românească, și au răspândit în Europa zvonul despre eroismul nemaipomenit a lui Mihai Viteazul, care a fugit în Transilvania, pentru a cere ajutor împotriva turcilor... Se poate înțelege de ce sultanul a jucat în așa fel partida. Adevărul  este că, în vara anului 1593 a început războiul Austro-Turc, care a durat 15 ani. Sub sloganul de a apăra Europa de păgâni s-a creat Uniunea Europeană Creștină  împotriva Imperiului Otoman, care era substanțial finanțată de Biserica Romano-Catolică. În această Uniune a întrat Imperiul Austriac, Spania, Anglia, Franța, Italia, Polonia, Transilvania și Moldova. Numărul total a forțelor aliate era de 350 mii împotriva la 160 mii de turci. Totul era gata să se pună capăt Imperiului Otoman, dar cineva a trebuit să înceapă lupta... Sultanul a calculat cu exactitate, că încordarea se va rupe în Moldova și Transilvania, pentru că aceste țări sunt în poziția de o vasalitate dublă. Ele continuau să plătească tribut Imperiului Otoman și acum mai plătesc tribut Sfântului Imperiu Roman, împăratului Rudolf al II-lea. Ele nu au primit nici un ajutor de la Biserica Romano-Catolică, deoarece nu au devenit încă catolici. Pentru a pune în aplicare acest plan, sultanul avea nevoie de un bătăuș, un tâlhar de drumul mare, care pentru bani era gata la orice aventură. Pe timpurile celea erau o mulțime de bande în Valahia şi Transilvania: hoți, haiduci, cazaci, ţiganii, dar cea mai autoritară  era gașca lui Mihai și Baba Novac. Sultanul l-a ales pe Mihai. Probabil, că originea de ţigan furniza invulnerabilitate lui Mihai nu numai în Țara Românească, dar şi în Transilvania și Moldova. Mihai a depus jurământul, a fost poreclit "Viteazul", și a devenit domnitor al Valahiei. Aceasta este a treia dovadă că Mihai a acționat în numele sultanului...

       Pentru  Moldova și Transilvania planul apărea atractiv, deoarece sugera perspectiva de a reduce tributul total de trei ori, devenind aproape independente. În plus domnitorii din Moldova și Transilvania își păstrau tronul pe toată viața lor, asemenea Valahiei... Dar militarii, conduși de generalul austriac G. Basta, l-au depistat  rapid pe Mihai. În câteva săptămâni, el a fost expulzat din Moldova, iar o lună mai târziu, în Transilvania a fost decapitat. Capul lui Mihai Viteazul a fost trimis la palatul de Habsburg, oastea s-a împrăştiаt, corpul a dispărut... Mihai Viteazul nu a fost înmormântat...

       Istoricii români au avut de inventat un scenariu, în care Mihai este eroul național al  României, iar rezultatele mișcării forțelor unificate ale Europei creștine împotriva Imperiului Otoman sunt meritele lui Mihai Viteazul. Pe de altă parte, a fost necesar de a ascunde faptele rușinoase din istoria românilor și din biografia lui  Mihai, dar despre asta au scris mult deja N. Densușianu, N. Iorga, cronicarii turci și polonezi.  Este interesant de observat faptul, căci cu 12 ani înainte de formarea României, Alecu Russo nu a văzut nimic eroic in persoana lui Mihai Viteazul și pune întrebarea: "... Cine oare va fi chemat să ridice spada purtată cu atâta glorie de Ștefan cel Mare? Și când?»... Acest tendenționism mai continuă și astăzi... Biserica Ortodoxă din România a descoperit "întâmplător" un  schelet fără cap, care "fără îndoială", aparține lui Mihai Viteazul. S-a început procesul de canonizare, ridicarea lui Mihai Viteazul la nivelul de sfânt... Se discută activ peste tot tema construirii lăcașelor sfinte cu "participarea personală" a lui Mihai Viteazul. Pentru istorici, scriitori, sculptori, pictori, ciuniști, Mihai Viteazul este o sursă inepuizabilă de inspirație... În filmul "Mihai Viteazul" (regia Sergiu Nicolaescu, 1970) se vede cum, dorința comandată se transformă în realitate. În film Mihai apare, ca o personalitate nobilă, curajoasă, educată, fiul lateral al domnitorului muntean, Pătrașcu Vodă, (1554-1557) și Teodorei Cantacuzino... Aceasta nu ar putea fi, pentru că Mihai s-a născut la un an şi jumătate de la moartea lui "tata", care a murit după o suferință îndelungată de podagră... Cu atât mai mult, nu are nici o atribuție la biografia lui Mihai, Teodora Cantacuzino, care se trăgea dintr-o viță nobilă din Moldova şi nu putea avea relații întâmplătoare cu un ţigan... (Nicolae Iorga, Histoire des Roumains et de la romanité Orientale:. Epoque des Braves (Probleme de la Transilvania au XVIe siècle), vol. 5 DIN "Histoire des Roumains et de la romanité Orientale", 1940) ...

Dar, primul, care  "întâmplător a găsit" în folclorul popular românesc un cântec despre Mihai Viteazul a fost Vasile Alecsandri... Apoi, a mai căutat un pic şi a mai "descoperit" un alt cântec despre Constantin Brâncoveanu... Da, folclorul național român este, "cu adevărat"  inepuizabil... Este regretabil faptul că despre Dimitrie Cantemir nu "a găsit" nimic Vasile Alecsandri, ne mai vorbind de alte evenimente proaspete legate de Oltenița, Plevna, Șipca, fărâmițarea Moldovei...  Probabil nu era  necesar să scrie despre asta, deci, nu a avut rost să caute...

Dar, să-i lăsăm în pacea Domnului pe principalii "revoluționari", care sunt responsabili pentru faptul, că Moldova a fost ilegal sacrificată pentru a se forma România: Alexandru Ion Cuza (1820 - 1876), Vasile Alecsandri (1821 - 1890), Alecu Russo (1819-1859), Mihai Kogălniceanu (1817 - 1891), Costache Negri (1804-1873), Gheorghe Bibescu (1804-1873). 


Vom încearcă să înțelegem, care a fost atitudinea poporului Moldovei cu privire la acest eveniment.

Ne vom referi la balada "Miorița", care a apărut pe atunci:

  Alexandru Ioan Cuza         Vasile Alecsandri            Alecu Russo                   Mihai Kogălniceanu

"Pe-un picior de plai,                               
Pe-o gură de rai,                                    
Iată vin în cale,                                      
Se cobor la vale                                        
Trei turme de miei,                                   
Cu trei ciobănei.                                     
Unu-i Moldovan,                                     
Unu-i ungurean                                      
Și unu-i vrâncean.                                 
Iar cel ungurean                                     
Și cu cel vrâncean,                                 
Mări, se vorbiră,                                   
Ei se sfătuiră                                         
Pe l-apus de soare,                               
Ca să mi-l omoare                                
Pe cel Moldovan,                                
Că-i mai ortoman                                  
Ș-are oi mai multe,                               
Mândre și cornute                                
Și cai învățați                                                                
Și câni mai bărbați. " 
  
                                                 

Balada a fost descoperită de scriitorul moldovean Alecu Russo la mănăstirea Sobeja (Moldova) în 1846 și trimisă lui Vasile Alecsandri, care a modificat-o, chipurile, sub influența unei alte versiuni, auzite de el în regiunea muntelui Ceahlău  (Moldova). Poate că a avut dreptul s-o facă, doar “România Literară” a fost revista lui… Balada a fost publicată pentru prima dată în anul 1850 sub numele lui Vasile Alecsandri, care pe urmă a mai șlefuit-o şi a publicat-o din nou în culegerea sa "Balade", în 1852. Adică balada a fost plagiată și publicată cu 11 ani înainte de a se forma România şi este un fenomen pur moldovenesc. Aceasta a avut loc, ca urmare a frământărilor sociale teribile, care le-a retrăit poporul Moldovei şi despre care parțial s-a spus mai sus. În acel timp, Alecu Russo și Vasile Alecsandri visau la renașterea Daciei. Faptul că Alecsandri a publicat versiunea, auzită la Ceahlău nu este întâmplător. Conform legendei, pe acest munte s-a ascuns fiica lui Decebal - Dochia, atunci când legionarii romani o urmăreau. Ca să nu cadă în mâniile lui Traian, Dochia s-a aruncat de pe munte şi s-a transformat într-o mioară... Asta în  mod indirect reamintește faptul că

descendenții dacilor sunt moldovenii...

      Apoi, după formarea României, a apărut o necesitate acută de a transforma balada moldovenească într-o temelie a folclorului român. Acest subiect a fost dictat de interesul de stat al României în persoana lui Vasile Alecsandri.  Deci, acest lucru se cerea făcut în așa fel, ca să fie ocolit specificul moldovenesc al baladei şi nimic să nu amintească despre daci și...valahi... Cu alte cuvinte, la moment a fost necesar, ca cu o minciună mică să  fie acoperită o minciună mare... Se mai întâmplă...

       Astăzi sunt cunoscute  peste 1.500 de versiuni ale baladei "Miorița", cu excepția versiunii originale, pe care a descoperit-o Alecu Russo... De motivul baladei sunt inspirați scriitorii români, poeții, compozitorii și artiștii. Zeci de mii de articole științifice, în mai mult de 20 de limbi, sunt consacrate acestui "fenomen român", dar nu este atât de ușor de a ascunde adevărul și de a nu vedea identitatea moldovenească

a  baladei  și rădăcinile, care duc spre strămoșii noștri îndepărtați-dacii. Potrivit mai multor lucrări științifice, balada a existat în antichitate, înainte de apariția creștinismului, iar unii savanți găsesc şi comentează surse populare de pe timpurile îndepărtate, înainte de era noastră. Aceasta  nu dovedește nimic la esența baladei, dar, în mod indirect dezgolește mitul originii limbii române de la coloniștii romani.

        După cum este evident din primele rânduri ale baladei, "trei ciobănei -unul Moldovan, altul ungurean şi altul vrâncean" pasc turmele lor "pe un picior de plai, pe o gură de rai". Oița năzdrăvană - Miorița avertizează stăpânul său, că cel ungurean și cu cel vrâncean s-au înțeles să-l omoare... Ce face Moldovanul, care în toate baladele, legendele, basmele şi cântecele populare a ieșit biruitor în lupta cu  dragonii, viforii negri, turcii și alți dușmani? El pleacă îngândurat, capul este de acord să accepte moartea și spune să transmită ucigașilor ultima dorință: să fie înmormântat alături de stâna sa, iar la căpătâi să fie puse fluierele celor trei ciobănei. La toți ceilalți să spună, că s-a însurat cu o mândră crăiasă... De ce el nu se opune?

Acesta este un mare mister ... Un mister de felul, cum ar fi zâmbetul lui Mona Lisa  („La Gioconda”, Leonardo da Vinci) sau a doua parte din "Sonata lunii" (Moonlight Sonata, Ludwig van Beethoven)...

       Mai departe savanții fac competiții, cine oare va lămuri această enigmă? Şi iată ajung la concluzia, că dragostea  de moarte  este unul dintre cele mai importante caracteristici ale spiritualității române... E greu să-ți închipui o blasfemie  mai ticăloasă...  De aici vine logic, că cea mai importantă caracteristică a spiritualității române este dragostea de moartea moldovenilor... Acest genocid s-a întâmplat în Războiul Ruso-Turc, unde la Șipca și-au lăsat viețile 200 mii moldoveni din Moldova ocupată de Rusia și 150 mii moldoveni la asaltul Plevnei sub conducerea lui Carol-I din Moldova, ocupată de Rumânia ... (despre asta a spus pe patul de moarte Otto von Bismarck, că va avea probleme cu Dumnezeu, pentru că a nimicit o țară cu poporul ei...)

       De fapt, geniul înțelepciunii populare constă în simplicitate. Totul se aranjează la locul cuvenit, dacă vom da atenție la faptul, că un cuvânt în lucrare este străin.  Acest cuvânt este  "vrâncean" , el nu are sens.  Așa naționalitate nu există. Aici se cere cuvântul «valahean». Atunci, totul devine clar, logic si real. La urma urmei, așa şi s-a întâmplat. Țara Românească (Mihai), s-a înțeles cu Transilvania (Zsigmond)  s-o ucidă pe Moldova (Aron) din motive de invidie şi lăcomie. Moldova s-a sacrificat în numele  unificării, pentru renașterea Daciei. Moldovanul a vrut, ca trei fluiere ale celor trei ciobănei să fie puse  la căpătâi în mormântul său, pentru a cânta împreună atunci, când vor sufla vânturi puternice...  Și pentru toți ceilalți să se spună, că s-a căsătorit cu o frumoasa crăiasă... Într-adevăr, pentru Moldova, crearea României este o căsătorie inegală, un mariaj, în rezultatul căruia a  pierdut  tot. Pentru a înțelege marele mister al lucrării e de ajuns să ai suflet de dac, dar nu de român...

  Domnul l-a făcut pe om liber. El va ajunge cu mintea şi inima sa, prin suferinţe la adevăr...  Va veni o vreme, când noi toți ne vom dă seama, că  principala și generala noastră idee națională, puterea si demnitatea - este faptul, că noi suntem daci... Atunci, toate rătăcirile, păcatele și greșelile noastre, se vor spăla, ca după o ploaie de primăvară. Atunci, toate frontierele, lanțurile, și minciunile, care ne despart vor exploda şi se vor duce la gunoiul  istoriei! Eu cred în renașterea Daciei! Acesta este cel mai puternic și mai drept popor, care a existat vreodată pe acest pământ! Pentru asta are sens de a lupta până la ultima picătură de sânge!

Dar, să ne întoarcem la  Moldova. După ironia soartei, astăzi, avem ceea ce avem - o mică bucată independentă a Moldovei, care s-a desprins de la Imperiul Sovietic. Românii încă nu s-au copt, ca să fie daci şi se tem să facă ceva în interesul Moldovei. Ei se prefac, că nu înțeleg, de ce Moldovanul şi-a dat viața, pentru ca cele trei fluiere să cânte împreună.

Rusia nu are de gând să renunțe la ambițiile sale imperiale și, cu răbdare,

așteaptă ca Moldova să îngenuncheze. Periodic organizează provocări, pentru a incita conflicte inter-etnice în Moldova. Populația este polarizată la nivelul critic. Pentru Rusia totul e bine. Asta motivează prezența în Moldova a Armatei 14,  ca un "garant al stabilității", chipurile pentru a proteja interesele celor, care vorbesc rusa și locuiesc în Republica Moldova. Printre altele, Rusia dă cetățenie pentru toți locuitorii Moldovei,  care doresc să aibă o cetățenie dublă și mai cumpăra prin intermediul persoanelor fizice ruse la un preț de nimic obiectele industriale, energetice şi bancare din Moldova... Oamenii sunt nevoiți să accepte, deoarece le oferă oportunitatea să iasă din oala, în care au nimerit, după destrămarea Uniunii Sovietice. Cetățenia dublă dă posibilitatea de a lucra și de a studia în Rusia, iar la

bătrânețe de a obține o pensie din Rusia, care este mai mare decât pensia din Republica Moldova...   

Liderii de Stat din Moldova, se prefac, că nu sunt deranjați de faptul, că Moldova este vândută deja parțial Rusiei și cred, că mai devreme sau mai târziu totul se va limpezi de la sine şi, la fel cum vița de vie, măslinii, cactușii, mestecenii cresc cel mai bine în acele părți ale lumii, unde a dorit Dumnezeu, așa și oamenii de diferite origini etnice vor reveni la vatra lor, unde, timp de milenii s-a format cultura lor națională, credință şi țara. Dar, dacă străinii doresc să trăiască cu noi, atunci asta înseamnă , că lor le place cultura noastră, limba, credința, obiceiurile, istoria, ordinea internă şi altele. Toate acestea străinul sincer acceptă, protejează și la fel ca toți cetățenii țării, își aduce contribuția la dezvoltarea societății...

Poate că această poziție e corectă... Dar, atâta timp, cât asta nu se întâmplă, vom avea două interpretări opuse ale istoriei noastre, și a problemelor, care decurg din aspectele politice-sociale: pro-ruse și pro-române. Fiecare interpretare dulce dovedește, cât de mult au dat la prosperitatea poporului moldovenesc, ce legături

frățeștii ne-au tot unit de sute de ani și cât ar fi de bine să urâm a doua interpretare, care este responsabila pentru toate lucrurile negative din societatea noastră. Fiecare interpretare nu dorește să comenteze  păcatele lor și crimele săvârșite dea lungul istoriei în dezmembrarea Moldovei și distrugerea poporului moldovenesc, ne mai vorbind de responsabilități și compensați. Fiecare interpretare nu permite, că moldovenii tot au dreptul la o idee națională liberă, care este simplă și nu are nevoie de amendamente străine. Această idee poate fi formulată de un copil nevinovat, și se numește "Casa noastră". Nici o politică, nici o forța militară, nici un fel de argumente științifice nu sunt în stare să dovedească faptul, că dezmembrarea familiei și interferențe străine în casă aduc la beneficiul și fericirea familiei...

Totuși, ce-i de făcut?  Va fi Moldova liberă și independentă , sau  nu va fi ? Cât timp ar putea exista  într-un spațiu închis pe 25 % din teritoriul său? Astăzi, aproape 30 la sută  din populație este nevoită  să lucreze în afara țării parțial ilegal . Conducerea republicii nu poate colecta impozitele pe remunerarea muncii  cetățenilor săi. Rămâne să se  permită vânzarea pământului... Asta și așteaptă oligarhii din Rusia... E clar, că atâta timp cât  armata Rusiei 14 este prezentă  pe teritoriul Republicii Moldova, nimeni nu va fi interesat să facă investiții în dezvoltarea economiei noastre. În acest scop politicienii din Rusia operează cu trei pârghii de șantaj: ridicarea prețurilor la resursele energetice, închiderea pieței din Rusia pentru preducele din Moldova și fragmentarea Moldovei în autonomii, care urmează să treacă sub jurisdicția Rusiei după o serie de referendume bine modelate, finanțate și apărate... 

La drept vorbind, cetățenii din Republica Moldova  trebuie să aibă privilegii în Rusia, cel puțin 70 ani, pentru că atâta timp poporul nostru a participat la crearea și apărarea bunăstării economice a Uniunii Sovietice. De asemenea, cetățenii Moldovei trebuie să aibă dreptul de a circula liber, să lucreze și să-și facă studiile în Europa la fel ca și cetățenii din Germania , România , Bulgaria și Turcia. Strămoșii noștri au luptat pentru interesele acestor țări, au vărsat sânge pentru acest drept, sute de mii de compatrioți și-au lăsat osemintele pentru ambițiile și interesele acestor țări.

Viitorul Republicii Moldova nu poate fi separat de trecut. Cei care atâta timp ne-au tot ocupant/eliberat, au avut grijă să fie vânturată identitatea noastră națională

s-au stăruit să șteargă istoria noastră. Noi 70 ani am învățat "Istoria Partidului

Comunist al Uniunii Sovietice" și 40 ani "Istoria românilor". Acolo nu a fost loc pentru Istoria Moldovei. Dar asta încă nu înseamnă, ca noi am uitat părinții, strămoșii, neamul nostru. Astăzi se mai întâlnesc cazuri, când cetățenii noștri fac polemică înverșunată pe teme politice, împărțindu-se în două tabere: pro-ruse și pro-române. Această luptă politică nu are nici un sens constructiv. Mult mai util ar fi să căutăm de nevoile noastre, să adunăm puțin câte puțin valorile noastre istorice, spirituale, culturale și științifice, să ne stimăm neamul, vecinii, ideea noastră națională, credința și țara, să ținem calea neclintit spre libertate și independență în toate aspectele. Onestia, răbdarea, stima și sârguința, cu care cândva s-au proslăvit strămoșii noștri – dacii nu și-au pierdut valoarea. Aceasta este unica cale, care ne va deschide ușile în relații oneste cu alte popoare. Cu timpul se vor găsi solide argumente istorice și economice pentru a duce tratative cu Rusia și Germania, care poartă responsabilitatea pentru fărâmițarea Moldovei, cu atât mai mult cu Ucraina și România, care au primit bucăți teritoriale bune în rezultatul acestor greșeli politice. Va veni vremea, când problemele noastre cardinale vor fi soluționate în folosul nostru la nivel internațional pe drept și cu respect.

Dar, pentru a construi un viitor politic, cultural, economic, social și ecologic ar trebui să știm, ce vrem noi, moldovenii, și cum dorința noastră se asociază cu vecinii noștri Ucraina și România la nivel local pe de o parte, și care vor fi relațiile noastre cu țările dezvoltate la nivel global. Este evident, că noi vrem reîntregirea Moldovei lui Ștefan cel Mare și Sfânt în hotarele preistorice, care au fost documentate mai bine de 600 ani de cronicarii Moldovei, Dimitrie Cantemir și

statutul teritorial din 1940 în componența României Mari. Noi nu recunoaștem Tratatul de la Berlin din 1878 și, așa zisa revoluție a scriitorilor, inițiată de Vasile Alecsandri cu  agentura germană, care se dovedește prin domnia lui Carol I, Monstruoasa Coaliție și Războiul Ruso-Turc, care a dus la genocidul moldovenesc.

Noi cerem contribuții: 

               1)    de la Rusia, referitor la:

а) aventurile lui Potemkin, Suvorov, Kutuzov, Rumeanțev, Mihin, Primul Război Mondial, Revoluția din Octombrie cu urmările ei și al Doilea Război Mondial, care s-au petrecut pe teritoriul Moldovei și pentru oamenii nevinovați, care au fost forțat implicați și uciși în aceste războaie inițiate de ei;

b) pentru oamenii noștri ridicați în Siberia, rechizițiile alimentare forțate, care au rezultat Foamea cea Mare și reducerea populației în Basarabia la 43% în 1946-1949;

c) compensații directe la adresa familiilor, care au pierdut copii în războaiele petrecute în Afganistan, Transnistria și Cecenia în valoare nu mai puțin de 1 milion de dolari pentru fiecare soldat ucis din Moldova;

d) cota Moldovei din fondul monetar și rezervele de aur ale Uniunii Sovietice la momentul destrămării ei, proporțional, în raport cu populația RSSM față de Uniunea Sovietică, fiind transmis direct în fondul social al Moldovei.;

e) distribuția produselor petroliere pe aceleași prețuri ca în Rusia pe o perioadă de 70 ani, din motivul, că poporul nostru a participat atâta timp la dezvoltarea acestei ramuri;

f) deschiderea arhivelor secrete cu privire la evenimentele istorice, sociale și culturale ale Moldovei și a cetățenilor ei (în primul rând referitor la Armata Dunăreană, și a personalităților: Cantemir, Frunze, Buharin, Kotovskii, Iakir, Lazo, Lipkovskaia, Marinescu;

2) de la Germania, referitor la:          

a) consecințele, care au adus la fărâmițarea Moldovei, distrugerea poporului nostru în rezultatul Tratatului de la Berlin din 1878, acțiunile militare de pe timpul domniei lui Carol I, Primului Război Mondial și cel de al Doilea Război Mondial;

b) deschiderea arhivelor secrete cu privire la evenimentele istorice, sociale și culturale ale Moldovei și a cetățenilor ei;

3) de la România, referitor la:

a) cedarea teritoriilor Moldovei în conformitate cu harta politică atașată;

b) deschiderea arhivelor secrete cu privire la evenimentele istorice, sociale și culturale ale Moldovei și a cetățenilor ei (în primul rând referitor la activitate politică și literară ale lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Ion Creangă, Nicolae Iorga, Nicolae Densușianu, Alexandru Ioan Cuza, Alexandru Averescu, E.

Grigorescu, D. Șcerbaciov, Carol I, Ferdinand I).

c) Accesul deschis la materialele științifice referitor la Dacia Preistorică.

                          România, Moldova și Ucraina.  Harta politică de azi 

 

           4) de la Ucraina, referitor la cedarea teritoriilor Moldovei în conformitate cu Harta politică atașată (1940)

5) de la Turcia, referitor la deschiderea arhivelor cu privire la evenimentele istorice, sociale și culturale ale Moldovei și a cetățenilor ei.

6) de la Vatican, referitor la accesul reprezentanților Moldovei la arhivele secrete, ce au provenit din Dacia preistorică.

La ziua de azi, cu probleme asemănătoare se confruntă nu numai Moldova, dar și vecinii - Ucraina cu România. Este evident, că trasarea unui viitor pașnic și prosper ar putea fi numai sub protectoratul și asistența unui stat neutru, onest și puternic, cum ar fi SUA. Să ne amintim, că SUA a dovedit prin activitatea sa interesul de a stabiliza situația geopolitică atunci, când izbucneau catastrofe sociale

în Europa și Uniunea Sovietică. Asta se referă nu numai la rolul SUA în eliberarea Europei de fascism… Să ne amintim, că SUA a construit (cu participarea la circa 200 mii specialiști americani și aproape 1 milion de osândiți din închisorile GULAG) cele mai mari fabrici din Europa (peste 1500 întreprinderi industriale) pentru producția de mașini, stații electrice, tractoare, motoare, avioane și alte produse în URSS, dacă vom analiza atent activitatea filantropică, inițiată și condusă de Herbert Hoover în Uniunea Sovietică, și activitatea organizațiilor filantropice, create de el după război, ne-am putea da seama, că americanii sunt oameni de afaceri! Ei, dacă și-au luat angajamentul, îl termină cu succes, chiar și în condiții fors-majore! Americanii își dau bine seama, de unde provin banii stopați de ei, care au fost furați din fondurile mai sus menționate (prin intermediul oligarhilor ruși), dar care au fost extrași din sudoarea poporului URSS, inclusiv moldovenii și ucrainenii, inclusiv din contribuțiile și reparațiile primite de la Germania după război. Ei își dau bine seama, că Ucraina și Moldova nu au primit nimic și nu ar fi nici un păcat de a pune aceste resurse în mișcare, măcar în calitate de cauțiune.      

             Ar trebui, ca politicienii români, moldoveni și ucraineni să înțeleagă aceste lucruri și să facă pași concreți. Americanii nu vor da credite, atâta timp, cât in Moldova și Ucraina sistemul bancar este corupt. Este necesar de a introduce sistemul bancar american. Dacă se cere asistența militară pentru protecția investițiilor, e necesar să aderăm la NATO. Dacă se cere asistența locală a bazelor americane militare, pot fi oferite localitățile din jurul cetăților Ismail și Cetatea Albă. Ele au fost construite de poporul nostru, după inițiativa lui Ștefan cel Mare și Sfânt, nu pentru a fi dărâmate și cedate, dar pentru a apăra Țara Moldovei. Politicienii din Ucraina și România de azi ar trebui să înțeleagă, cine suntem noi împreună.

               Încă din anticitate popoarele noastre formau un centru puternic în Europa – Uniunea Traco-Dacă, locul unde a început cu adevărat civilizația umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari națiuni, cu aspirații înalte la titlul de popor ales. Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârșită, toate convențiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfințenie. Traco-dacii erau singura civilizație din lume, care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa. Ei

purtau războaie numai de apărare.  Aceste locuri erau considerate din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogățiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), pășuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorității dezastrelor naturale...etc.         

            A venit timpul să ne amintim de strămoșii noștri și să ne unim din nou! Să formăm Statele Unite ale Traco-Daciei.

           Dacă ne-am imagina o privire din cer în jos 2075 de ani în urmă, am vedea locul de unde s-a pornit civilizația în lume, care se numea “Dacia”, care în ziua de azi s-a transformat într-o mulțime de țari mici, unde Ucraina, România, Bulgaria, Ungaria și Serbia apar mai corpolente, dar cu o mulțime de probleme teritoriale, interetnice, economice, ecologice, interurbane, energetice, politice, culturale  etc.

 Pe de altă parte - o altă mulțime de țărișoare (Slovenia, Croația, Muntenegru, Albania, Macedonia, Moldova, Kosovo, Bosnia, Herțegovina), care în afară de problemele susmenționate se simt mereu neapărate, închise, mușcate, mulse, obijduite de cei mari, seduse și abandonate. Aceste teritorii au reprezentat sute de ani obiectivul marilor puteri de a fi deviate și asimilate, inclusiv în Primul Război Mondial si în al Doilea Război Mondial. Forțele armate ale țărilor menționate, fiind separate, nu reprezintă ceva serios din punct de vedere strategic și defensiv. Aparatul de guvernare este prea costisitor, neefectiv si corupt.


Ca urmare, în aceste țări programele de dezvoltare în industrie, agricultură, energetică, transport, construcție, ecologie, sfera socială, educativă, culturală și științifică sunt slab finanțate, necoordonate și neefective.  Asistența militară a forțelor NATO vine costisitoare și pentru SUA si pentru țările gazdă. 

Reorganizarea guvernării acestor țări după o modalitate federală, statală, regională, zonală, rurală și locativă, de exemplu ca în SUA, ar da o prosperitate substanțială.  Statele Unite ale Daciei sub protectoratul Statelor Unite ale Americii cu granițele interne deschise, cu o comună rețea rurală, energetică și ecologică, cu un sistem social, politic, legislativ, militar și bancar unic, cu un comun sistem științific, educativ și cultural, cu o politică internă și externă unică.

Acest pas ar fi un răspuns la chemarea strămoșilor noștri-dacii și ar deschide orizontul pentru urmașii noștri pe viitor.  

         Aici este vorba de strămoșii noștri dacii, care au trăit și au prosperat în arealul României cu Moldova, Bucovina, Ucraina la vest, Bulgaria, Serbia, Ungaria de azi. De aici a început civilizația lumii. Ar fi mai corect să spunem, că o populație de 80.000.000 de oameni se bazează pe limba dacă, inclusiv  limba tracă. Acest adevăr este greu de asimilat de români, care mai bine de 100 de ani au fost forțați să se considere un popor fără trecut... fărâmițat... cu aspirații mizere în comparație cu europenii din vest, dar care sunt cei mai apropiați de limba dacă. Pe de altă parte ucrainenii, bulgarii, serbii sunt cei mai apropiați de limba tracă.  Dar, la fel, cum o căsătorie forțată ori aparent benevolă între doi cu un nivel social foarte diferit nu aduce la prosperare și fericire așa și mariajul zis Comunitatea Europeană nu are la bază nimic prosper, spiritual și optimist. Mult mai motivată ar fi Comunitatea Traco-Dacă ori Statele Unite ale Traco-Daciei, unde ar intra țările menționate...

                                             Statele Unite ale Traco-Daciei

Noi suntem daci!

Țara dacilor a fost și va fi cea mai frumoasă, cea mai dreaptă, și cea mai prosperă țară pe Pământ.

 Pentru început, ar fi bine să avem prieteni apropiați pe cei, care la vremea lor au avut aspirații similare, cum noi avem acum. De exemplu SUA și Israel...



4.     CETATEA SOROCA

Despre faptul, cum am apărut și eu pe lumea asta am aflat întâmplător, atunci când aveam vreo cincisprezece ani, în legătură cu niște circumstanțe destul de ciudate. Din anumite motive, părinții mei nu au vrut să-mi spună despre asta mai înainte.

Am venit la Soroca, situat la 40 km de satul natal. La această vârstă, eu  singur îmi organizam excursii spre locurile istorice ale Moldovei din partea stângă a Prutului. Aveam o temă pentru vacanța de vară referitor la un studiu a mormintelor frățești a celor căzuți în război. Dar, de data asta, am dorit mult să vizitez cetatea Sorocii, care a fost construită aproximativ 500 de ani în urmă, pe vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504).

Am petrecut vreo patru ore la un studiu detaliat al cetății. Era o zi dulce, însorită de vară. Panorame de o frumusețe fabuloasă se deschideau de la înălțimea bastioanelor: spre est, unde râul Nistru ținea hotarul Moldovei de atâtea secole; spre sud, unde  se începea pădurea cu stejarii legendari, care, cu siguranță, au fost martori ai unor lupte eroice; spre nord și vest, unde, înecându-se în verdeață, se află vechiul oraș Soroca, protejat de vânturi și dușmani de un munte înalt care  ajungea în cer departe ia orizont .

 Autobuzul meu avea să fie la ora 3 după-amiaza... M-am plimbat prin parcul din jurul fortăreței, apoi m-am așezat pe o bancă să mă relaxez. Eram copleșit de scenele istorice, care mi le imaginam și le comentam în gând:

„Sa-ți dai seama! Ștefan cel Mare a călcat pe aici! "

„ Interesant, dacă El ar fi fost cu armata Sa în timpul războiului, s-ar fi băgat peste noi germanii și rușii să gospodărească aici, fără să fie poftiți? ...

Nu! ... Le-ar fi fost frică!...

Așa, dar Ștefan cel Mare nu mai este și nimeni nu a fost curajos și deștept pentru a ridica poporul și a organiza apărarea...

Prin urmare, tot felul de Stalin, Hitler, Ribbentrop, Molotov s-au grăbit să-și exprime ”grija” de soarta Moldovei... Stăpânul nu era acasă... Așa că au fărâmițat-o în bucăți mici, astfel încât să fie mai ușor s-o înghită și să distrugă oamenii..."

Am scos pâinea din ghiozdan și am început să mestec în sec.

Nu departe de mine, pe o bancă, sta o țigancă cu un copil în brațe, iar altul de vreo șase ani, vorbea ceva foarte repede în limba țigănească. Se pare că țiganca era însărcinată, avea o burtă mare. Țigănașul s-a apropiat de mine și a început cerutul la o bucata de pâine în limba rusă. Vorbea repede și convingător,  că le este foame, că nu au casă și tată, că sora lui tot este flămândă etc.

M-am gândit, că și mama mea, în timpul foametei,  rătăcea cu un copil în brațe, altul din urmă și un al treilea în stomac... Am rupt pâinea în jumătate,  i-am dat o parte și l-am întrebat:

-         Vorbești și moldovenește?

S-a dovedit, că vorbește limba destul de fluent.

- La ce școală vei merge, - rusă sau moldovenească?

- Nu știu, a răspuns el, - dacă vom locui sus, pe deal, mă voi duce la cea rusă, dar dacă vom locui jos, la Nistru, - la cea moldovenească.

Apoi a fugit la mama. Am fost surprins, că este atât de mic și vorbește bine trei limbi.

După un timp, toți s-au apropiat și s-au așezat lângă mine.

- Tu ai dat pâine copilului meu. Ești bun,- a spus țiganca.

- Nu mai sunt prea bun, - am răspuns eu, -dar copilul tău este foarte bun! Încă nu merge la școală, dar vorbește deja trei limbi. Bravo!

- Vrei să-ți ghicesc? – a întrebat țiganca.

- Nu, nu-i nevoie, e timpul să plec. Am autobuz la ora 3, - i-am spus. – Vă donez 3 ruble. Cumpără o înghețată pentru copil.

- Îți place înghețata? - l-am întrebat pe băiat.  - Cum te cheamă?

- Ștefan, - a răspuns el. - O, da, îmi place foarte mult înghețata!

- Nu mai spune! – sincer m-am bucurat eu. – Știi tu , toată ziua Ștefan cel Mare nu-mi iese din minte! Ei, fii sănătos! "

- Așteaptă, - a spus țiganca, - dar tu nu mai ai bani pentru autobuz.

- Da, adevărat, - m-am mirat eu. - Dar de unde știi tu, ce este în buzunarul meu?

- Eu știu totul despre tine, ce ai avut, ce ai și ce se va întâmpla, - a spus ea foarte serios.

- Interesant, și ce știi tu despre mine?

- Tot ce-i rău este în spatele tău, a trecut, - a răspuns țiganca. - Atunci când te-ai născut, Moartea a vrut cu adevărat să te ia. Dar tu ești un Scorpion puternic și ai fost protejat de Sfânta Treime. Dumnezeu iubește Treimea și Moartea împotriva ei nu poate face nimic. Mult s-a vârcolit  în jurul tău cu coasa ei ascuțită. Trei femei s-au luptat pentru viața ta, s-au rugat pentru tine și nu te-au lăsat să mori. Mama ta te-a născut, dar nu a mai putut face nimic. Moartea a vrut să vă ia pe amândoi, dar sora mamei va salvat. Atunci Moartea a decis să te ia doar pe tine. A treia femeie, țigancă, te-a scos din ghearele Morții și acum ești în viață, sănătos și frumos. Deci, de fapt, tu ai trei mame, trei frați și îți place foarte mult sărbătoarea Sfintei Treimi. Adevărat?

- Adevărat, - am fost eu de acord, uluit de asemenea ghicit.

- Sfânta Treime, - a continuat țiganca, - toată viața te va proteja, te va iubi și te va ajuta. Vei avea trei copii, trei case, vei vorbi trei limbi și vei fi cetățean în trei țări. În timpul vieții tale, te vei ridica de trei ori foarte sus, dar și vei cădea dureros. Vei fi tulburat mereu de trei probleme în același timp și, atunci când va trebui să ții răspundere - trei răspunsuri se vor dovedi cu siguranță corecte. Sfânta Treime va decide pentru tine. În viața ta vor fi o mulțime de triunghiuri și o mulțime de hârtii. Vei avea trei educații și trei profesii. Atunci când te vei simți foarte bine sau foarte rău...

Ea a mai spus ceva, dar eu m-am ridicat copleșit și am plecat spre autobuz, fără să-mi iau rămas bun.

- Ține minte! - A strigat ea în urmă, - Dumnezeu iubește pe Sfânta Treime!

De la o vârstă fragedă, moartea oamenilor a acționat deprimant asupra mea, dar scena, cum eu cu mama atârnăm pe un fir subțire în fălcile Morții, m-a șocat atât de mult încât mi-a apărut o transpirație rece pe frunte. Nu eram foarte îngrijorat, că nu mai am bani pentru a călători și nu regretam. Șoferul autobuzului îl cunoștea pe tatăl meu. Când făceam cursă încoace, am avut loc pe bancheta din față și am conversat cu el tot drumul. Eram sigur, că va fi de acord, ca tata să plătească pentru mine mai târziu.

Deodată, un gând m-a luminat. Sau poate că toate acestea sunt prostii? Desigur, toate acestea sunt minciuni! Știa ceva, ghicea ceva și compunea restul. Exact!

Am luat-o mai repede, pentru că am văzut ceva pe o bancă în fața mea. Era un pachet deschis de țigări și treisprezece ruble... Iată minunile! Am găsit bani!.. Ciudat, din nou cu un trei, nu zece, nici unsprezece, nici doisprezece, nici paisprezece, dar anume treisprezece... Sau poate are dreptate?

Sărmana mea mamă. Cât a suferit pentru mine!

Tot drumul înapoi, aceste evenimente ciudate nu-mi ieșeau din minte. Atunci am decis, că soarta m-a răsplătit pentru că le-am dat bani pentru înghețată. Mi-am imaginat cu ce plăcere vor servi înghețata.

Îmi aminteam, cum prima dată am gustat înghețată. Mi s-a părut atunci că nu există nimic mai gustos pe lume. Aveam șase ani, la fel ca țigănașul Ștefănică. L-am rugat pe tata să-mi arate și mie trenul și o clădire cu mai multe etaje. Împreună am ajuns în Drochia la gară, unde trenul sosea la ora 6. Atunci, când această uriașă mașină a apărut în față și se apropia pufăind de stație, am rupt-o din loc și am alergat în întâmpinare strigând: „Vine trenul!... Vine trenul!” La moment, când m-a acoperit cu aburi, a fluierat sirena atât de puternic, că m-am ghemuit de spaimă pe peron...

 Apoi am mers la o gustare și tata mi-a cumpărat o înghețată într-un pahar de carton cu o lopățică elegantă de lemn. Era atât de delicios, încât nu găsesc cuvinte să descriu acea minune. M-am gândit, că mama nu a încercat niciodată înghețată și, atunci când tata conversa cu un cunoscut, o jumătate de pahar am ascuns cu grijă în ghiozdan. Am împachetat-o și eu într-o bucată de ziar, pentru mama. Nu mi-am dat seama că înghețata se va topi. Nu știam că există frigidere, termose și alte minuni. De asemenea, ne-am întors acasă pe jos. Autobuzele nu circulau încă la acel moment, iar distanța era de aproximativ zece kilometri. Când am ajuns acasă, am alergat la mama strigând: „Mamă, mamă, ghicește, ce ți-am adus”! Eram atât de fericit, că mama va primi acum o plăcere divină de la bunătatea de la oraș. Cred că ochii îmi sclipeau de bucurie, iar gura s-a deschis până la urechi. Mama râdea bucuroasă... Am deschis ghiozdanul și am anunțat solemn: „Înghețată!  Nici nu-ți închipui, cât de gustoasă este”. Am scos păhărelul prețios  și... am simțit, cum maxilarul se duce jos. Produsul meu magic și-a pierdut atracția inițială. Paharul era boțit și umed, din el curgea un lichid urât. Eram atât de frustrat, că am izbucnit în lacrimi. Mama mă săruta, mă liniștea, râdea din suflet, spune: „E în regulă, înghețata tocmai s-a topit”. Ea lingea acest pahar urât din toate părțile și m-a asigurat, că este foarte gustos, de ce eu plângeam  și mai mult. Tata era surprins de fapta mea. Mama l-a întrebat: „Bine, copilul mi-a adus înghețată, dar tu, ce ai adus?”  S-a dovedit că tata nu a adus nimic. Mama râdea, eu plângeam, tata se simțea penibil. În general, o imagine prozaică... Nu am înțeles, ce mama a găsit amuzant în această „tragedie”. Sincer, încă nu prea înțeleg, de ce a râs atât de mult. Cel mai prozaic este faptul, că mama povestea oamenilor, cum am adus înghețată, ei tot râdeau cu poftă...

Când mama  râdea, era atât de molipsitor, că toată lumea râdea în jur. Uneori, motivul de veselie venea de la un fleac.

Odată, când eram în clasa a doua, m-au reținut după lecții. De obicei, după școală, veneam la mama în câmp, unde ea lucra la „colhoz” (gospodărie socialistă, agricolă de stat). În fiecare an mama avea parcele pe diferite culturi, pe care le îngrijea de la semănat până la strânsul roadei. Cum ajungeam la ea,  ne așezam la umbră sau direct în câmp și  luam masa împreună.  Apoi o ajutam până se făcea seară ​​și ne întorceam acasă împreună. După cină îmi făceam temele. Știam că mama nu va lua prânzul fără mine. Lucra de dimineață și va fi flămândă, până voi veni. Atunci când, în sfârșit, m-au lăsat să plec, am alergat imediat la ea. Era în primăvară, când sfecla de zahar tocmai a încolțit, oamenii lucrau pe câmp și puteam fi văzut, ca-n palmă, cum alergam spre ea. Cineva s-a apropiat de mama și a spus:

     - Maria, privește, al tău aleargă... Poate s-a întâmplat ceva... O, Dumnezeule, cum aleargă, sărăcuțul... Ce stai? Du-te în întâmpinare... Doamne, ferește!

       Mama a alergat spre mine, m-a îmbrățișat plină de lacrimi și a întrebat, ce s-a întâmplat.  Abia trăgându-mi resuflarea, i-am explicat, de ce am fost reținuți la școală.

- Dar de ce ai alergat așa?

- Cum, de ce? Pentru a veni mai repede...  Doar ții foame și nu vei lua masa fără mine...

- Dar tu, cum, ți-e foame?"

- Încă cum!

- Ei bine, hai să luăm masa.

Ne-am așezat să mâncăm, ca întotdeauna pregăteam felii unul pentru altul, ne era bine și nu vedeam pe nimeni în jur, ba chiar habar nu avem, ce pe lume se face și de ce...

- Așa dar, tu alergai la mine pentru că mi-e foame? - a întrebat mama, trecând de la lacrimi la un râs puternic.

- Da, eu le spuneam, că trebuie să plec, dar ei mă țineau... Spuneam, că mama mă așteaptă, că nu va mânca fără mine, dar ei mă țin...

  Mama râdea atât de tare, că oamenii au început să se adune în jurul nostru. Se uitau unul la altul și întrebau: „Ce s-a întâmplat la voi?”.

Dar ea râdea cu lacrimi și nu se putea opri. Ei mă întrebau pe mine:

- Ce s-a întâmplat?

- Am fost reținut la școală, - am răspuns.

- Dar, de ce râde mama atât de mult?"

- Se distrează...

- Dar de ce se distrează?

- Pentru că îi este bine...

 - Și de ce îi este bine?

- Pentru că este distrată, - explicam eu situația.

Ei priveau unul la altul,  ridicau din umeri... În cele din urmă, mama s-a calmat și a spus:

- Da, totul este în ordine, nu s-a întâmplat nimic, doar copilul a fost reținut la școală. Și a alergat pentru că era îngrijorat, că îmi este foame, că nu voi mânca fără el.  Sunt distrată, pentru că și el tot este flămând... Așa-i la noi. Atunci când suntem flămânzi - ne distrăm... Și am continuat să râdem mai departe...

Atunci când am ajuns acasă, mama a început imediat să întrebe:

- Cum ai călătorit, ce ai văzut la Soroca, te-a impresionat cetatea ?  Nu am mai fost pe acolo de o sută de ani.

- Cetatea este mare, puternică, frumoasă, - am început eu cu tristețe. - Mamă, spune-mi, te rog, cum m-am născut eu...

- Dar de ce întrebi brusc despre asta? – s-a mirat mama.

Am povestit tot, ce mi-a ghicit țiganca...

-         Așa… Iată cum stau lucrurile, - a spus mama cu tristețe. – Eu trebuie să-mi adun gândurile... Nu e prea potrivit momentul... Le facem pe toate pe rând... Mai întâi vom hrăni ”poporul”, terminăm cu gospodăritul și atunci când toți se vor duce la culcare, ne vom izola în hambar și-ți voi povesti...

Familia noastră era formată din opt persoane și procedura de a hrăni ”poporul” de trei ori pe zi, era un eveniment de mare importanță și răspundere... S-a întâmplat așa, că de la o vârstă fragedă, sora Liuba ziua trăia cu noi, dar sara la culcare mergea la bunica. Casa ei era la 50 metri depărtare de casa noastră, într-o ogradă. Tata motiva această decizie, că fetița trebuie să crească într-o oază separat de “soldafonia” noastră. La bunica ea avea o cameră privată cu masă, pat, dulap, fereastră, raft pentru cărți și bazoane pentru flori. Bunica, adică soacra mamei, ne onora cu prezența ei în capul mesei de trei ori pe zi cu o critică multilaterală și permanentă la adresa bucatelor... Relațiile dintre mama și bunica erau reciproc antagoniste, fără nici un “bună ziua” și „la revedere”. Liuba a fost influențată de bunica și nu a ajutat-o pe mama. Ion era mereu ocupat cu reparația motoarelor și mecanismelor în colhoz. Vara muncea din greu pe tractor, combină ori la depoul mecanic. Aducea un ban în casă, venea mereu obosit și flămând. Boris avea alte însărcinări referitor la achiziționarea produselor alimentare. Noi îl numeam în glumă „Furnizorul”, dar el se atârna foarte serios la poziția încredințată, inclusiv ducea toată contabilitatea și darea de samă în fața lui tata. El avea contragenți privați în sat, la magazine, depozite, ferme, târguri pentru a achiziționa lactate, carne, pâine, cereale, mărfuri de uz casnic etc. Nu-mi amintesc nici un caz să dosească un ban pentru necesități de distracții personale...

Tata făcea serviciul la spital și la ambulatorie, lua masa  dimineața și seara; iar eu o ajutam ​​pe mama la bucătărie, în câmp, la derdicat, spălat, făcut curățenie, dădăcit și în alte circumstanțe, pe unde  o purtau nevoile. Adică, un fel de paj pe lângă mama, un fel de avocat în relațiile ei cu bunica, un fel de fiică... Liuba nu se simțea jenată, eu o făceam cu plăcere, mama era mulțumită și toată lumea era fericită. Asta nu înseamnă că Liuba era inactivă. Începând din clasa a cincea, creștea vremi de mătase toată vara și avea grijă, ca bunica să nu se plictisească... Asta nu era ușor, dar ea își îndeplinea onest datoria. Bunica făcea totul pentru toți, să zicem așa , ca soacra cu trei nurori în povestea lui Ion Creangă, numai că de trei ori mai îndesat, doar mama a fost unica noră...

Sașa era încă mic.

Din clasa a VIII-a lucram part-time în „colhoz” pe jumătate de normă, adică, împreună cu mama, duceam o normă și jumătate pe toate culturile. Desigur, atunci când nu le dovedeam, ceilalți (excepție bunica) săreau în ajutor.. În acel moment, aveam deja podgoria noastră pe o jumătate de hectar în jurul casei, cu o minunată livadă de 30 de pomi fructiferi, viță de vie de aproximativ 800 de butuci (Rară Neagră), sector cu irigație artificială pentru tot felul de legume și loturi de porumb, cartofi, și alte culturi. Aici mai mult lucra tata dimineața și seara. Mai țineam pe lângă casă oi, păsări, purcei, iepuri, gâște, o capră sub răspunderea lui Sașa-mezinul. Numărul acestor orătănii creștea proporțional cu vârsta lui. În așa fel, de la o vârstă fragedă,  am știut să gătesc, să coc,  să conservez, să fac ordine în casă, să curăț hainele și încălțămintea, să liniștesc și să hrănesc un prunc, să caut de copii mici și alte mii de servicii, pe care le face o mamă, atunci când nimeni în jur nu le observă și habar n-au despre asta.  Desigur, pe atunci nu aveam frigidere, mașini de uz casnic, încălzire centrală, robinete cu apă caldă și rece, gaz, lumină electrică și alte comodități. Totul se făcea primitiv, de trei ori pe zi... Am gătit atunci o mămăligă (terci de porumb), mujdei (usturoi zdrobit cu sare, apă și ulei),  scrob, roșii murate și castraveți, o salată verde de vară cu ceapă, mărar și măcriș și câte un pahar de chefir pentru fiecare.

Deși vremurile s-au schimbat și am început să trăim mai bine, după trapeza noastră nu rămânea nici o fărmătură de pâine, nici un strop de grăsime sau altceva prin farfurii, ghivece sau pe masă. Prin urmare, nu a fost dificil să fac curat, să spăl vesela și să mai gătesc o găleată de mâncare pentru porc, câine, pui și iepuri, pe care i-am achiziționat recent și care deja se reproduceau rapid. Instalația lui Ion a fost încălzită, care consta dintr-un rezervor înalt de 50 de litri,  robinet, duș și chiuvetă, pentru baie, deoarece lumea lucrează pe câmp în timpul zilei, mult praf și murdărie, dar curățenia și regulile sanitare tata le-a declarat la un nivel strict și onorabil o dată pentru totdeauna și pentru toți. În sfârșit, rămâne de spălat, clătit și atârnat tot ce a fost îmbrăcat și utilizat în decursul zilei. Desigur, cu excepția săpunului, nu aveam mașini de spălat și detergenți. Aceste minuni au apărut mai târziu.

De la o vârstă fragedă mi-am dat seama, cât de greu este să lucrezi ca mamă, unde rezultatul muncii nu este niciodată vizibil. La urma urmei, tot ce este gătit - este consumat instantaneu; tot ceea ce este spălat - este din nou poluat; cea mai ideală curățenie - nu este pe mult timp. Toți cei din jurul tău se obișnuiesc foarte repede cu această situație și percep, că pentru mamă este un fel de hobby să le facă pe toate. Dar, de fapt, asta este o muncă foarte responsabilă și grea. Atunci când ieșeam cu mama în câmp, ni se părea, că am plecat în vacanță, deși și acolo, a trebuit să ne exercităm fizic și nu puțin.

Într-un fel sau altul, a trecut vreo trei ore pentru a  îndeplini lucrările noastre obișnuite. Toată lumea s-a dus să doarmă, Ion a plecat la club. Era deja întuneric.  M-am așezat cu mama la o masă mică în hambar și am aprins lampa...

 

 

 5.     CUM  M-AM  NĂSCUT

 

        - Într-adevăr, te-am născut foarte greu, - a început mama îngândurată, - țiganca a spus adevărul. Ai făcut bine, că ai împărțit pâine cu dânșii, ai dat bani și ai lăudat copilul ei. Oamenii se tem în general de țigani, dar tu nu ai de ce să te temi. Nu-ți vor face niciodată rău. Ei simt, cine este bine dispus spre ei. Se poate întâmpla, ca în 20-30 de ani să fii foarte departe de aici și un țigan sau țigancă se va apropia de tine și va spune, că știe, că odată tu ai împărțit ultima bucată de pâine cu țiganii, deși singur  erai flămând și le-ai dat ultimul ban. Cum știu sau simt - nimeni nu înțelege. Asta vine, cum ei ar pune o peceată pe tine... Ei  o văd, dar noi - nu o vedem. Ei trăiesc ca oamenii sălbatici, mereu săraci și flămânzi, mereu prost îmbrăcați și murdari. Aceasta este norma lor de viață, nimeni nu îi va schimba niciodată. Ei fac ce vor, spun ce gândesc, înjură, sunt foarte puternici, foarte rar bolesc. Dar, dacă cineva se îmbolnăvește, îl tratează cu propriile lor mijloace, ierburi și descântece țigănești. Atunci când eram însărcinată cu tine, foamea abia se începea. Oamenii încă nu știau, ce va fi înainte și ne ajutau din suflet, pentru că vedeau, cât de greu este pentru noi. Nana Ana, din Popești, aducea nuci, miere și ulei de floarea soarelui. Nana Nadia aducea produse lactate. Noi am ascuns niște boabe și aveam o râșniță de mână, făceam cereale și găteam diferite bucate. Tatăl vostru aducea pâine și uneori o bucată de carne. Mama lui tata, adică bunica, ținea oi și tata aducea de la ea brânză feta. Noi am adunat o mică recoltă din grădina noastră. Deci, putem spune, că mă alimentam bine. Este foarte important să mănânci variat, corect, la timp și să nu fii nervoasă în timpul sarcinii. Dacă mătușa Olișca ar fi primit nașterea ta, totul ar fi fost bine. Dar ea s-a îmbolnăvit, a fost dusă la Bălți pentru o intervenție chirurgicală. Problema venea, că în ultima lună de sarcină am suferit mai multe stresuri severe și asta ar fi putut  afecta psihica ta. Dar, slavă Domnului, asta nu s-a întâmplat. Începând din septembrie, noii guvernanți au început să strângă de la populație produse alimentare. Cum spunea tatăl vostru, acestea aveau să fie  livrări voluntare ale populației locale pentru Patria- mamă, care a suferit atât de mult pentru fericirea noastră. Dar, de fapt, aceste livrări se făceau forțat. Probabil, cei de la Moscova, peste care nu a trecut frontul de șase ori ca la noi, nu-și puteau imagina, ce se face aici... La Drochia veneau eșaloane cu vagoane pustii, însoțite de militari,  care cu arma în mână ajutau administrația locală să facă treabă. Ei erau convinși, că în Moldova lumea bea vin și servesc sarmale, iar în Ucraina beau rachiu și se lăfăiesc cu slănină și cartofi... Adevărul este, că pământul nu se lucra deja patru ani. Nu mai erau oameni, cai, semințe... Bărbații au fost mobilizați la război pe prima linie și cei puțini, care s-au întors erau în mare măsură invalizi, cantuziați și demoralizați... Nu mai era nimic din produse alimentare. Atunci când au venit la noi, tatăl vostru nu era acasă. Aceasta a fost la mijlocul lunii septembrie 1947. Erau trei, înarmați și aproape beți. Pe doi din ei, Negrii și Mociak îi știam, iar al treilea nu vorbea moldovenește,

 doar rusa. Mirosea de la ei a rachiu și tutun puturos... Tot timpul înjurau,  fumau și se comportau grosolan. Pe Negrii tu l-ai cunoscut. A fost și el un fel de șef al puterii sovietice la noi în sat. El a intrat în casa noastră atunci, când erai în clasa întâi. Ții minte?

- Da! Nu-l voi uita niciodată...

- Pe atunci el a început să bea mult și sistematic, - a continuat mama, -   A avut o soție, rusoaică, ea l-a părăsit și a plecat în Rusia. Doi ani în urmă a fost găsit mort sub un gard. S-a îmbătat atât de tare încât a înghețat. Tu nu ai vrut să mergi cu orchestra școlii cu baritonul tău la petrecere. Directorul te presa, dar tu spuneai, că miroase alergic și nu poți. Tu aveai ură față de el. Te-ai molipsit de la mine, dar tu nu le știi pe toate. Acest Negrii a fost hoț de cai. El fura caii din părțile noastre și îi vindea în Odessa la Privoz. Întotdeauna le aranja așa, că țiganii erau suspectați și vinovați. De fapt, țiganii pe atunci erau amatori de așa treburi,  furau adesea cai. Țiganii și-au dat seama de asta și-l pândeau să se achite cu el după metodele lor. El a dispărut pe o vreme. Se ocupa cu hoția în alte părți. Odată a venit la noi acasă, să mă ceară în căsătorie. Tatăl meu știa ceva despre aventurile lui și i-a spus: „Du-te de aici nespălatule!”. O zi mai târziu, a venit din nou să-mi ceară mâna. Era deja curat, iar cizmele lui erau atât de gros unse cu ulei de mașină, încât lăsa urme negre pe unde călca. Tata a luat furca și l-a amenințat: „Tu nu ai înțeles, ce ți-am spus! Sufletul tău este murdar! Ești hoț de cai! Cară-te afară! De te mai văd odată aici-te ucid! " El a scăpat de răsplata țiganilor, nimerind la închisoare. A fost închis pentru furturi la Chișinău, iar la sosirea rușilor în anul 1940 a devenit „revoluționar”. El a venit cu ideea, că a fost încarcerat pentru păreri politice despre viață. Poate, într-adevăr, rușii l-au eliberat... Poate, nu, doar românii s-au evacuat, deci închisoarea a rămas deschisă. Fă ce vrei...

         Știi, eu am ghicit, cine l-a ucis pe tatăl meu. Țiganca a spus, că a fost ucis de un bărbat, care l-a cunoscut. El este negru, dar nu-i țigan, sufletul lui este negru de păcate. Pe urmă Nana Nadia a ghicit, i-au spus despre același lucru și mai mult, că spiritul familiei lui este negru. Numele lui de familie este Negrii. Dar, nu se poate învinovăți o persoană pe baza ghicitului ori sentimentelor negative. După cum știți, l-am urât nu numai pentru că a venit în casa mea să ia  pâine de la copiii mei. Mociak a apărut în zona noastră după război. El provine din regiunea Odessa. Oamenii spuneau, că el și tatăl său mulți ani au participat într-o gașcă de gangsteri. Funcțiile lor erau de a lichida pe cineva, adică să ucidă. Poate de la această funcție vine și numele de familie - Mociak. Au fost prin mai multe închisori înainte de revoluție, dar atunci când au venit rușii, i-au eliberat și pe ei. A avut o mulțime de martori, cum că a ucis pe bogați și a dat dobânda săracilor...  în general, al doilea Kotovskii.

Kotovskii G.I. (1881-1925), o cunoscută figură militară și politică sovietică, originară din Moldova, a fost eliberat condiționat de muncă silnică în 1917 de către Armata Roșie. Înainte de aceasta, un hoț și ucigaș profesionist, a fost condamnat în mod repetat, a fost condamnat la moarte, apoi la închisoare pe viață. El a fost reabilitat de guvernul sovietic, întrucât s-a justificat prin jefuirea și uciderea celor bogați pentru a ajuta săracii. Pe baza detașamentelor lui Kotovskii, a fost creată Republica Socialistă Autonomă Moldovenească (actuala Republică Transnistreană Moldovenească nerecunoscută) cu scopul de a exporta revoluția din Basarabia, în România. El a fost ucis de asistentul lui Mishka Yaponchik (Moses Vinnitsky) - „regele pe gașca Moldoveanca” din Odessa, care, după ce a trecut prin „universitățile închisorii”, a fost și el achitat de guvernul sovietic. I s-a cerut să creeze o republică autonomă evreiască socialistă pe baza orașului Odessa, regiunii Herson și provinciei Basarabia. Mishka Yaponchik a creat o echipă de luptă evreiască, compusă din elemente criminale, apoi a devenit comandantul regimentului 4 revoluționar, înarmat cu un tren blindat și echipament modern, la acea vreme. Moscova a aprobat crearea doar a Republicii Socialiste Odessa, motivând faptul, că Basarabia și România se referă la sarcina lui Kotovskii. Mishka Yaponchik s-a înfuriat, a organizat uciderea concurentului, însă, câteva luni mai târziu, el însuși a fost împușcat mortal, după instrucțiunile lui Iakir I.E. (originar din Moldova) comandant al celei de-a 45-a divizii, care a cuprins și regimentul 4 reorganizat de Mishka Yaponchik. Republica Odessa nu a fost creată. După moartea lui Lenin, în Extremul Orient a fost creată Republica Autonomă Evreiască ...

          Oamenii se temeau foarte mult de Mociak. În toate satele din județul nostru  lumea la blestemat, pentru că în 1948 el a fost principalul la deportarea poporului în Siberia.

 - Cine sunteți? – am întrebat eu. -Soțul nu-i acasă. Vă rog să plecați.

  - Noi nu avem nevoie de soțul tău! Vom avea de-a face cu el în alt loc! Noi colectăm produse alimentare - livrări pentru stat! Ai înțeles? - a strigat Negrii.

  - Nu, nu am înțeles. Ai vrut să spui livrări voluntare? Nu avem nimic de dat. Ce nu vezi? Sunt însărcinată, cu copil mic. Vă rog să plecați...- am spus. Ionel s-a agățat de mine. Avea doi ani și jumătate. Era atât de drăguț, s-a lipit de mine și tot îngâna: „Pleacă, pleacă...”

- Maria, nu te prosti. Noi nu avem timp să pălăvrăgim. Arată-mi repede unde ați  ascuns grânele, porumbul, cartofii, cerealele, uleiul, făina ! Ce te prefaci, că nu mă cunoști? - a spus Negrii cu un ton solid de mare șef.

- Pe tine te cunosc, dar cine este Mociak, oamenii mi-au spus... Iar cerealele, porumbul, cartofii în câmp trebuie căutate, dacă au fost semănate, cultivate și strânse... Nu voi vorbi cu tine. Ai înțeles? - Și am apelat la cel de-al treilea „erou”, aveam speranță, că nu era hoț de cai și nu criminal.

- Spune-mi, te rog, cum te cheamă, unde este mama ta și ce documente ai? - M-am adresat la el în limba moldovenească. Camarazii lui au tradus în limba rusă, ce am spus. Erau nervoși, vorbeau cu expresii grosolane, care se terminau cu «сука» și «блядь» ...

Mociak a scos pistolul și s-a apropiat de mine strigând:

- Îl cheamă Ivan Smirnov, ai înțeles? El nu are mamă, ai înțeles? El a fost crescut de Partidul Comunist, ai înțeles? Iată documentul pentru tine!

Și-a desfăcut buzunarul de sus al tunicii cu cealaltă mână și a scos o hârtie. Am vrut să o iau, dar a strigat:

- Nu pune mâina! Citește! A pus hârtia sub nasul meu și a fluturat arma cu cealaltă mână.

Nu știu, ce m-a atacat atunci. Întotdeauna am considerat, că nu sunt o femeie prea îndrăzneață, dar, în acel moment,  nu mă temeam de nimic.

- Eu nu înțeleg să citesc în limba rusă...- i-am spus și am continuat să vorbesc cu acest Ivan Smirnov.

- Ce faci dumneata, Ivan Smirnov, aici? Probabil, mama ta, undeva în Rusia, moare de foame...Acum peste tot este greu după război, iar tu sorbești basamac și ai venit să ei pâine de la copilul meu? Pe fiul meu tot Ivan îl cheamă. Se dovedește, că Ivan cel mare a venit beat la Ivan cel mic, cu arma-n mâina, ziua în amiază mare, să-l elibereze de ultima fărmătură de pâine? Doamne! De unde oare provin așa păcătoși... Mociak s-a retras. Ceva au vorbit în trei în limba rusă, aruncând cătături groaznice în partea mea, apoi din nou s-a apropiat de mine.

- Tu, Maria Ivanovna, ești o femeie proastă... Din punct de vedere politic ești analfabetă! Tu nu-ți dai seama, cine stă în fața ta! Tu știi, cine este Stalin?... Știi?! Stalin este la Moscova, iar el este Stalin aici! Ai înțeles? - Pentru prima dată în viața mea am fost numită Maria Ivanovna.

- Nu, nu am înțeles!-  am strigat eu. - Minți! Stalin la Moscova nu face așa prostii - să ia ultima bucățică de pâine de la o femeie însărcinată cu copil mic. Și nici-un partid nu l-a născut! Minți! L-a născut și l-a crescut o femeie! Ai înțeles? Iar faptul că nu știe unde este mama lui, dacă este vie sau nu, este un mare păcat. El nu este Stalin! Minți! Pleacă de-aici! Ai înțeles?

Ion îngâna și el: „pleacă, pleacă... țeles? "

Apoi a urmat o pauză... Acest Smirnov și-a aprins o țigară și m-ă țintuia cu ochii, probabil, aștepta să îngenunchez în fața lui. De asemenea, mă uitam direct în ochii lui. Simțeam, că va urma o decizie acum: vor pleca sau mă vor împușca. Peste câteva clipe, și-a fript degetele cu țigara, a aruncat-o jos, a plecat privirea cu o sudalmă chipărată îmbibată cu «сука» și «блядь», a scuipat pe podeală și a frecat-o înrăit cu talpa cizmei. Apoi a trecut enervat  prin bucătărie. Deschidea toate sertarele, cotrobăia prin toate cotruțele, a aruncat pe podeală așternutul de lângă sobă, a desfăcut patul, a înlăturat scândurile, ce formau patul. Acolo, în fund erau câțiva saci cu încălțăminte de iarnă, plapome, albituri pentru copil, rămase de la Ionel pentru tine și... mai era o torbă cu grâu. Am ascuns, cu adevărat niște boabe în ulcioare de lut. Le-am îngropat în grădină și scoteam puțin câte puțin, nu mai mult decât o găleată.  Făceam cereale și terci de gătit.

El a luat această pungă, s-a apropiat de Negrii și a strigat:

- Ce este asta?

- Boabe de grâu, - s-a bucurat Negrii.

 - Acesta este grâu de sămânță, - am spus eu. - Nu ve-ți îndrăzni să le luați! Nici turcii nu luau sămânță de la populație.

Dar nu mi-au dat atenție.

- Căutați în toată casa, în pod, în hambar și în beci! - a ordonat Smirnov.

Au urcat în pod, dar era gol acolo,  în hambar – de asemenea nu au găsit nimic. Apoi au coborât la subsol. Erau doi saci cu cartofi, pe care eu cu tatăl vostru le-am colectat din grădină noastră de lângă casă. Atunci eu am vrut să îngropăm cartofii, dar tatăl vostru a spus, că vor îngheța iarna. Trebuia să facem rost de niște paie ori fân. Necăutând la toată rezistența mea, Negrii a dus acești saci și i-a pus  în căruță,   care stătea în fața casei. Eu strigam disperată: „Săriți, oameni buni! Hoții ne pradă ziua în amiaza mare! Ajutor!”. Mama lui Mihailuță, vecina noastră, a auzit și a alergat în ajutor. Am încercat fără succes să descărcăm acești saci, dar el era mai puternic. S-au mai apropiat și alți vecini. Negrii s-a ridicat în picioare pe acești saci în căruță, cum ar fi fost Lenin pe postament, a scos pistolul și a strigat: „Să nu atingeți, acești cartofi sunt confiscați în favoarea statului. Voi trage! Mama lui Mihailuță a plecat, eu plângeam disperată, Ionel, de asemenea, plângea, tu te mișcai în pântecele meu atât de dureros, ca niciodată. Mă durea capul, mă simțeam foarte sleită de puteri. Abia am ajuns la pat și m-am calmat puțin. Ivan s-a liniștit și el.

Negri a venit la mine cu torba în mâina și a început din nou să întrebe:

- Maria, spune-mi, unde ai ascuns grâul? - Am tăcut. El și-a pierdut cumpătul și a început să strige:

- Spune, curvo, unde ai ascuns grâul?

- Nu mai avem nimic, du-te la naiba! – Nu-mi mai dam seama ce spuneam.

 - Dar de unde ai luat această sămânță? - Tatăl tău a ascuns, da? Desigur, era bogat... Tu știi unde a ascuns!... Spune-mi imediat, altfel va fi mai rău!

Deodată, de parcă mi-ar fi turnat o găleată cu apă rece pe cap...

- Tu știi, ce a făcut tatăl meu? - M-am ridicat încet și l-am privit țintă în ochii lui de porc. – Spune! Cine l-a ucis pe tată? – El s-a fâstâcit și s-a schimbat la față... M-am apropiat încet de el.

- Uită-te în ochii mei!... Cine l-a ucis pe tata?...

El și-a întors ochii și s-a rătăcit.

-         Tu l-ai ucis pe tata, tu!

Cu torba în mâni, și-a întors spatele spre mine și s-a dus la căruță, strigând:

-         Gata! Plecăm! E nebună...

Nu puteam face nimic. Mama lui Mihailuță m-a ajutat să mă culc pe pat. Ea spunea: „Plângi, Maria, plângi... îți va fi mai ușor”. Dar nu puteam să plâng. Mi-a pus un compres pe frunte, dar nu ajuta cu nimic... Mai târziu spunea, că fruntea mea era rece. Mă uitam undeva într-un punct gâfâind și clănțănind din dinți.

Știi, era ca și cum priveam la mine dintr-o parte. Tatăl vostru a venit, a intrat și Nana Nadia, eu îi vedeam, dar nici o reacție. Nici pe tine nu te mai simțeam în pântece.  Ei îmi făceau masaj cu apă caldă și un prosop uscat pe tot corpul. Au pus o placă de încălzire la picioare. Tatăl tău punea urechea pe pântecele meu tot timpul pentru a auzi ce făceai tu acolo. El spunea, că totul este în regulă, el știe totul, că trebuie să dorm, să dorm, să dorm ...

M-am trezit, când soarele era deja sus. Tu te mișcai atât de frenetic în pântecele meu...Cred că era timpul să mănânc ceva...

-         Cum te simți? - a  întrebă tatăl tău.

      -    Știi, bate atât de obraznic,- râdeam eu, - Ionel a fost așa de calm, se mișca ușor și cu atenție, iar acesta  n-are rușine...

       -   Sau poate e fetiță? Băieții și fetițele se comportă diferit în timpul sarcinii și se transformă, de asemenea, în momente diferite. Se pare că pruncul s-a întors, s-a spus tatăl.

       -  Nu, este băiat, am insistat eu.

       -  Bine, bine, -  a fost el de acord.

       Ne stăruiam să nu ne amintim și să nu comentăm, ce a fost ieri. Tatăl tău a tocat nuci pentru toată ziua. Tu te-ai născut după o lună și jumătate și în tot acest timp am mâncat nuci. Cred că am mâncat câteva pungi. Nanu Senea, care mă vizita de multe ori, aducea de fiecare dată un sac cu nuci. Ei au zece nucari imenși la Popești, în jurul casei.

          Câteva zile mai târziu, tatăl tău a fost chemat la secția raională de sănătate la ora 11 seara. A spus să nu-mi fac griji, totul va fi bine. S-a dus încolo pe jos. De la Dominteni de-a lungul pădurii plantate, până la calea ferată, apoi pe calea ferată, de-a lungul legăturilor feroviare de la Sofia, până la Drochia. Vreo douăzeci de kilometri într-o direcție. Toamna era foarte ploioasă și noaptea era atât de întuneric, încât te puteai pierde în jurul casei tale. S-a întors a treia zi dimineața devreme. S-a schimbat mult la față. L-am întrebat, dar nu voia să spună nimic. Nana Nadia a fost alături de mine tot timpul. Mi-a spus că oamenii sunt chemați și ei dispar undeva. Eram îngrijorați, că nu a fost chemat la departamentul raional de sănătate, ci la KGB. Mulți ani mai târziu, după moartea lui Stalin, tatăl vostru a recunoscut, că într-adevăr, a fost chemat de trei ori la KGB pentru a depune mărturii și de fiecare dată a crezut, că nu se va mai întoarce. Dar, așa și nu a spus nimic, ce au făcut cu el acolo. Se întorcea înfometat și speriat. Nu știa să mintă. Până la urmă, ar fi putut să spună ceva, care mă va face să mă liniștesc. A devenit retras și nervos.

Acești  jefuitori nu au mai venit pe la noi. Ei adunau livrări „voluntare-obligatorii” în fiecare casă la rând, înrăiți ca niște animale. Aceasta însemna, că oamenii trebuiau să dea în mod voluntar cereale, boabe și cartofi, de altfel totul era luat cu forța, inclusiv executarea la fața locului. Nu se întocmeau înregistrări, certificate sau documente. Colectau nu numai produse alimentare dar și aur, icoane vechi și cărți religioase. Atunci, familia vecinului nostru Moșcu Candel a suferit o tragedie. Soția lui Hania a născut o fetiță. Era foarte slabă și abia două săptămâni mai târziu a început să meargă puțin. Tatăl tău în fiecare zi intra la ei și făcea injecții. Acești șefi ai Puterii Sovietice au venit la ei și au cerut aur. Oamenii spun, că evreii au întotdeauna aur. Dar noi nu credeam, că familia Candel ar fi avut aur. Moșcu a fost tâmplar, ca și tatăl său, Haim Candel. In gospodăria lor aveau un atelier de tâmplărie și făceau ferestre, uși, rafturi, scaune, mese și alte piese din lemn. Toată lumea în sat comanda la ei mobilier. Tatăl tău a comandat geamurile și ușile pentru casa noastră. El a fost cel care a făcut prima sanie din salcâm și va prezentat-o cadou la Anul Nou, când erați încă mici. Tatăl tău era prieten cu Moșcu și cunoștea această familie îndeaproape. Adesea, în serile de iarnă, jucau șah. Tatăl tău, de asemenea, este sigur, că nu au avut aur. Îndată, cum făcea un ban, cumpărau instrumente, lemn, materiale, mașini-unelte. Acești „șefi ai puterii sovietice” l-au bătut crunt pe Moșcu. I-au frânt nasul și două coaste. Apoi au început să o chinuie pe Hania. I-au pus un juvăț în jurul gâtului și strigau că, dacă nu vor da aur, o vor înăduși și atunci fetița - tot va muri... Monstruoasa coaliție! Pe urmă Hania a început să sufere de astm... A murit un an mai târziu în timpul foametei ... Da Jenia, slava Domnului, nu a murit. A învățat cu tine până în clasa a patra, apoi s-a mutat cu tatăl ei și fratele mai mare Haim la Bălți.

 Trăiam cu frică. Atunci, când s-a apropiat timpul  să nasc, la 6 noiembrie, tatăl tău a luat o căruță, pentru a mă duce la spitalul din Nădușita. O așteptam pe Nana Nadia, care trebuia să stea cu Ionel, în timp, ce mă conducea. Se întuneca deja, când Andrei Țurcanu a venit la noi și ne-a spus:

- Nicolai, necaz! La mine, oamenii mor. Cei care colectează provizii au rămas la mine să-și petreacă noaptea. Au băut mult pentru Stalin, pentru Victorie, pentru Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și acum abia suflă cu spumă la gură. Unul dintre ei nu respiră deloc. Dacă mor în casa mea, mă vor împușca...

 - Ce au băut? - a întrebat tatăl vostru.

 - Ce au băut? Ce au băut? Basamac, desigur, - a răspuns el.

 - Tu l-ai făcut sau în alt loc l-ai luat? - a întrebat tatăl.

 - Basamacul meu, l-am făcut singur...

 - Cu sau fără galoș?

 - Am adăugat puțin galoș, atunci când am gătit, pentru a fi mai tare. Acum toată lumea așa face.

  - Atunci este slută treaba, a spus tată, trebuie să mergem.

L-au chemat pe vecinul nostru, Anton Roșca și i-au spus, că la Țurcanu-i sărăcie mare, trebuie să mergem, dar mama trebuia dusă la spital.

Eu am spus, că voi aștepta, să vină soțul. Mă simt bine...

Tatăl tău a spus lui Anton, să mă viziteze la fiecare oră și, dacă mă voi simți rău, să mă ducă imediat la spital. Anton a spus, că va face totul.

Tatăl tău a plecat, iar eu am rămas cu Ionel. L-am pus la culcare și a adormit curând.

Câteva ore mai târziu m-am simțit rău. Am aruncat un șal și am ieșit afară. Ploua puternic și era întuneric. Cu greu m-am îndreptat de-a lungul gardului spre poartă și am strigat: „Anton! Anton! ” S-a început nașterea și nu mă mai puteam mișca. Am așternut șalul lângă gard... Știam cum să nasc, tu doar ai fost al doilea... Aveam dureri, de parcă aș fi fost tăiată cu un ferăstrău în lung și-n lat. Știam însă, că dacă mă voi încolăci, îți voi zdrobi capul sau îți voi rupe brațele sau picioarele. Mi-am dorit foarte mult să te nasc corect, sănătos și să nu rănesc nimic. Prin urmare, am îndurat și am adunat toate forțele, pe care le-am avut. Apoi te-am auzit țipând: „Ua-a! Ua-a! Ua-a!” Nu puteam să mă mișc absolut. Am încetat să plâng. Nu mai simțeam nimic, nici ploaie, nici durere, nici frig. Din nou m-am văzut pe mine și pe tine dintr-o parte. Ciudat, era absolut întuneric, dar am văzut dintr-o parte cum trăgeai acest șal murdar în gură cu mâinile, cum mișcai piciorușele ...

Ții minte, cum prima dată ai fost cu noi la film? Am privit atunci filmul Tarzan. Atunci când filmul s-a terminat, câteva zgârieturi luminoase au apărut pe ecranul negru timp de 5-10 secunde, apoi au aprins lumina și ne-am dus acasă. Cam așa a fost cu mine, am văzut cum tu și cu mine întinși pe acest șal murdar, sub gard, în noroi, cum tu mișcai mânuțele și piciorușele, apoi am văzut niște zgârieturi albe și întuneric complet ... Nu-mi amintesc nimic altceva cu noi ... Probabil, oamenii în așa fel mor... Ei văd înainte de moarte cel mai prețios lucru din viața lor... Apoi zgârieturi albe, sfârșitul vieții, și întunericul etern.

Ne-am îmbrățișat în tăcere și am plâns... Mama a continuat:

- Nu știu cât timp am continuat să fim acolo sub gard... Nana Nadia spunea că, atunci când a sosit, Ionel dormea, căruța cu caii înhămați dea gata, ușa era larg deschisă, nicăieri nu ne putea găsi. A alergat  la Anton, era beat și dormea buștean. Fiica lui cea mai mare, Sonia, făcea ceva în casă. Au luat o lampă cu kerosen, au vrut să se uite în hambar... Au auzit vocea ta, și ne-au găsit acolo sub gard. Nana Nadia a asistat de multe ori ca moașă. Mulți ani în urmă, împreună cu sora mai mare Vera, au terminat niște cursuri de maternitate, avea un set de instrumente cu cleme, foarfece, iod, tampoane, cord de cauciuc etc... Ea era meșteriță la tăiat cordul de legătură a mamei cu pruncul, la formarea și tăierea buricului. Asta a făcut-o atunci, când s-au născut Ionel, tu și Liuba... Ea ne-a despărțit chiar acolo sub gard... Apoi ne-au târât în ​​căruță împreună cu Sonia, ne-au acoperit cu o plapumă și un cojoc și a condus la spital. I-a strigat lui Sonia să aibă grijă de Ionel...

Ea a spus, că ați ajuns la spital aproape de miezul nopții. O soră medicală, Paulina, era de serviciu la maternitate, dar nu era medicul. Pe tine te-a dus imediat la morgă, așa cum erai înfășurat în plapumă. Multă vreme pe urmă a făcut scuze, că copilul era fără semne de viață (adică mort). Pe mine m-au târât la spălătorie. Din fericire, era apă caldă și rece. Nana Nadia, era speriată... În spital era o țigancă, Dunea, ea a născut cu trei zile în urmă și s-a grăbit imediat să ajute. Paulina s-a dus să cheme doctorul, iar Dunea s-a angajat să mă aducă în cunoștință. Ea a făcut totul, iar Nana Nadia a ajutat. M-au spălat și au început să-mi facă frecțiuni cu apă caldă, apoi rece. Dunea avea niște ierburi, infuzii. M-a făcut să le beau și mă  masa tot timpul. Apoi, a aprins câteva ierburi cu gudron și a făcut fum în jurul meu. Mi-am recăpătat conștiința. Paulina s-a întors și a vrut să-mi facă o injecție. Dunea mi-a dat din nou să beau infuzia, ca ceaiul fierbinte, și a spus, până când să nu facă injecția, pentru că acum mă trezesc.

Slavă Domnului, m-am trezit și am întrebat unde-i Mitea. Atunci Paulina a început să mă liniștească, că sunt încă tânără, că voi mai avea  mulți copii, dar acest copil este mort ...

- Nu! Nu! - Am început să strig. - Nu se poate asta, l-am auzit țipând! Adu-mi copilul imediat, chiar acum!

Paulina a spus, că acest lucru nu trebuie făcut, este interzis. Am suspinat și am strigat cu toată puterea, să-mi aducă copilul.

- Unde este copilul? - a întrebat Dunea pe acestă Paulina.

- În morgă, - a răspuns ea.

- Dă-mi cheile și o lampă cu kerosen, îl voi aduce eu!

S-a dus cu Nana Nadia la morgă. Erau foarte multe cadavre. Oamenii mureau ca niște muște atunci. Te-au găsit, și te-au adus înfășat în acea plapumă... O, Dumnezeule, erai vânăt, aproape albastru si nemaipomenit de murdar... Nu te mișcai, ai țepenit, da ochii erau deschiși...

-         Dă-mi-l, - a spus Dunea, - mai are o picătură de viață...

Te-a luat în mâna stângă și a început să toarne apă rece cu mâna dreaptă. Mai întâi rece, apoi puțin caldă, apoi caldă, caldă, apoi din nou rece și din nou caldă. Apoi, ea lua pe rând piciorușul drept, mânuța stângă, piciorușul stâng, mânuța dreaptă și pe rând le apăsa, le întindea, le strângea, le masa așa, cum de obicei, lăptim o vacă. Apoi a turnat din nou peste tine apă caldă, caldă, rece, caldă. Apoi a așternut pe masă o pătură în patru straturi, un cearceaf alb si te-a culcat pe el cu fața în sus. Ai apărut în fața noastră, ca un înger, plângeam deja de bucurie... Dunea continua să-ți miște brațele și picioarele, apoi te uda doar cu apă caldă și te arunca dintr-o mână în alta, parcă ai fi fost o păpușă de aluat pentru cozonac... Ai început să gemi, mai întâi în liniște, apoi din ce în ce mai tare, apoi ai început să plângi atât de tare: „U-a!.. U-a!... U-a!...”.

-         Lasă-l să plângă puțin, e bine! Este al nostru! - a spus Dunea fericită.

Te-a înfășat în albituri curate, te-a mai netezit, până ai început să sughiți. Apoi te-a desfășat și tu singur deja mișcai brațele, picioarele și erai atât de drăguț. Nana Nadia a legat buricul și Dunea a început să te hrănească cu sânul. Ea te-a hrănit două săptămâni. Ne simțeam vinovați față de tine, plângeam și ne rugam...

          Pentru două săptămâni, laptele meu era stricat de medicamente și arsură. Dunea și pe mine m-a salvat... Laptele meu a început să ardă, sânii au devenit vârtoși ca piatra. Era foarte dureros. Ea, storcea laptele meu, dar totuși, tu nu ai vrut să sugi de la mine... Eu plângeam, lacrimile picurau pe buzele tale, tu le lingeai... Ți-au plăcut lacrimile mele, dar cu laptele te-ai deprins numai după două săptămâni. Dar la Dunea, ai supt atât de bine... Slavă Domnului, că este o femeie sănătoasă și voinică.

           Atunci când a sosit medicul, Petru Fedorovici a spus, că copilul se va recupera rapid, iar mie mi s-a prescris un curs de tratament pentru inflamație.

         Tatăl tău, abia dimineața a ajuns la noi, când dormeai deja, iar eu eram în febră...

           Atunci, acest Ivan Smirnov nu a putut fi salvat. A băut prea mult și tatăl tău, când a sosit, era gata. Dar Negrii și Mociak au supraviețuit. Toată noapte l-ea spălat stomacurile lor păcătoase...

           Oamenii erau analfabeți atunci. Cineva a spus, că galoșii din cauciuc sunt fabricați din alcool artificial. Atunci, când puneau plămădeala la fiert pentru a extrage vaporii de alcool, adăugau galoși. Din acești galoși ieșea alcool metilic, care-i foarte  otrăvitor... Deci, s-au otrăvit.

           Iată așa se întâmplă în viață. Îl salvezi de la moarte pe cel, pe care îl urăști până la moarte, iar în acel moment, cei mai dragi ai tăi mor...

Eu îl înțeleg pe tatăl tău... Atunci când cineva este bolnav, nu contează, cine el este comunist, fascist, moldovean sau țigan... El trebuie tratat. Așa-i prima lege în medicină peste tot, în toate țările... Așa-i jurământul lui Hippocrates...

Așa te-ai născut...

 - Mamă, spune-mi, ce vrei mai mult în viață? - Nu știu de ce, am întrebat eu.

 - Vreau să fiți sănătoși, - a răspuns mama îndată.

 - Ei bine. Nu am vrut să spun așa. Ce îți dorești cel mai mult pentru tine, personal?

  - Pentru mine personal? - S-a gândit mama, - vreau o haină bună... Un palton, cum îmi imaginez eu... Știi, multe greutăți a suferit familia noastră... Ați crescut și voi mari...frumoși... în curând vă veți întâlni cu fete... iar eu merg tot timpul în cizme de prelată și cu un hanorac, care se numește prostește  “FUFAIKA”... ca în închisoare... Am 43 de ani... Nu mă simt bătrână... îmi este rușine... Nu pot merge nicăieri iarna și toamna... Nimic de îmbrăcat.

      - Deci, să-l cumpărăm. Cât costă o haină?

      - Vreau o haină bună, dar una bună costă 230-250 de ruble... De unde să obții acești bani?

       - Să facem așa! Tu caută modelul, croitorul, materialul și toate celelalte chițibușuri, iar eu voi câștiga banii! Am deja 13 ruble...






6. ȚIGANII

A doua zi, m-am dus la magazinul de fructe și legume. Am cumpărat un pepene mare. Țiganii locuiau nu departe. M-am apropiat de poartă lor. Nu aveam un plan concret, ce să abordez și ce să spun. Știam deja că, dacă nu ar fi existat țiganca Dunea, atunci mama și eu nu mai eram pe lumea asta. Ea m-a văzut și s-a apropiat de poartă.

-         Bună ziua, mama Dunea, - am spus eu pur și simplu...

-         Bună ziua, Dunitru, - a răspuns și ea pur și simplu... ca și cum eu îi vizitam în fiecare zi. Asta m-a făcut să mă simt liber, ca la noi acasă. Deodată, mi-am dat sama, de ce multe neamuri de ale noastre nu mă numesc Mitea, cum mă numeau toți copiii, nici Dumitru, cum mă numeau la școală și pe documente, dar Dunitru, cum m-a numit acum Dunea...

-         Iată, am adus un pepene, - am spus.

-         O, bine, intră. Acum îl vom „mormăi”! A deschis poarta, a luat pepenele cu mânele ei mari, l-a apăsat și a ascultat, dacă se aude, cum  crapă înăuntru.

-         Oh, pepenele-i copt, - s-a bucurat ea. -Intră în casă, mă duc să-l spăl cu apă rece și îl chem și pe Vasile."

Am intrat în casă. Nu am fost niciodată într-o casă țigănească și eram curios să văd, cum trăiesc. Dunea avea vârsta mamei, dar avea nu cinci (ca mama), dar opt copii: trei fete mai mari decât mine, Ștefănică de vârsta mea, apoi două fete mai tinere decât mine, cu vreo zece și șase ani și doi băieți, în jur de patru ani, și încă o fetiță mică, care tocmai începea să vorbească. Toți erau acasă.

Întreaga casă era formată dintr-o cameră imensă, unde în patru colțuri erau saltele mari groase, unde dormeau și o masă joasă, lungă, în mijlocul camerei, foarte grea. Blatul era probabil de cinci ori mai gros decât cel al mobilierului obișnuit, iar picioarele mesei erau de asemenea grele. Colțurile mesei erau tăiate și rotunjite din motive de securitate. În cameră era zgomot, din, râs, plâns, târârăm. Vizavi de această masă se afla o sobă cu adâncitură, unde erau niște chiaune uriașe, o tigaie de același calibru, iar deasupra sobei erau două rafturi mari la o înălțime, unde numai adulții ar fi putut să ajungă. Pe aceste rafturi erau diferite căni, farfurii din aluminiu și tot felul de ustensile de bucătărie, din lemn și metal. În casă nu era nimic de sticlă, nici decorațiuni, cu excepția unui covor atârnat între-unul din colțuri. Acesta este, probabil, locul pentru capul familiei. Fără cărți sau jucării. La intrare era un cuier lung și gol, iar în colț - o sârmă cu cârlig, unde atârna o găleată cu apă și o cană tot de metal. Pernele, care erau la fel de murdare ca și saltelele erau împrăștiate pe toată camera, Copiii se buchiseau unul pe altul cu aceste perne, motiv pentru care cei mai în vârstă urlau și râdeau, iar cei mai tineri țipau și plângeau. Toată lumea era desculță, hainele lor erau murdare și sfâșiate, camera nu era curățată, geamurile erau murdare, fără perdele, iar muștele moarte încă din anul trecut zăceau pe pervazul prăfuit. În cele din urmă, copiii m-au observat... Ștefănică, fratele meu de lapte, era cel mai important, se pare că fetele nu contau, iar printre „bărbați” era cel mai în vârstă.

  -  O, Dunitru a venit! -  a strigat el vesel, a sărit pe masă și a început să danseze pe ea , acompaniindu-se singur cu cântarea sa. Acest dans se numește "Tananica" și exprimă toate sentimentele luate împreună la adresa musafirului. Dansa virtuos, cum ar face-o Michael Jackson. Reușea să sară și să facă figuri pe picioare, pe mâini, pe genunchi, pe cap, pe spate și chiar pe burtă! Atunci când trecea de la o figură la o altă combinație de dans, toți se înveseleau și strigau în cor: „Ha!... Ha!... Ha!...". Și mai mult, ei reușeau cumva să pună accent nu pe vocale, ci pe consoane, adică „H” se aude tare, iar sunetul „A” nu atât de tare. După ce a terminat, a ridicat mânele și a strigat: „Bistro!”, Se pare că asta înseamnă, că partea de artă s-a terminat. S-a apropiat de mine și a spus:

- Arată-mi mușchii.

- Asta cum este? - Am întrebat eu.

 - Ridică mânecile la cămașă până la umeri. Încovoie brațul în tensiune. Privește aici la mine! Vezi, ce mușchi duri am?...  Asta pentru că îi frec cu usturoi - mi-a divulgat el secretul...

         Mi-am aplicat și eu brațul. El a pipăit atent la fiecare mână, apoi s-au apropiat cu pipăitul fetele, care erau mai mari. În cele din urmă, am fost de acord, că la el este mai vârtos, pentru că eu nu-i frec cu usturoi. Asta la bucurat nespus de mult...

- Da la tine fuge șoricelul sub piele?- a întrebat el.

- Asta cum? Nu înțeleg, -m-am mirat eu.

- Privește, aplică-ți brațul încovoiat tare- tare... Acum uite, - și el a lovit puternic cu palma vertical peste bicepsul meu. Brațul meu s-a umflat instantaneu în acel loc și această umflătura se mișca repede de sus în jos dea lungul brațului, producând o durere, de parcă prin braț a trecut curent electric, apoi a dispărut și nu m-a durut... Dar, nu am fost jignit, pentru că toată lumea a primit satisfacție, cum a alergat „șoarecele”.

- Da tu poți să faci „târt” de zece ori la rând? - a întrebat Ștefănică.

- Nu, acest lucru este imposibil, - am spus eu mirat, că pot fi și așa competiții.

- Ha! Imposibil? Hai, numără! - A sărit pe masă, a luat o poză corespunzătoare și a început să „târtâie” , ca un motoraș...

- Unu, doi, trei ...am numărat eu surprins până la zece...

- Iată și unsprezece, iată și doisprezece, treisprezece, a continuat Ștefănică deasupra planului, în caz că nu aș fi numărat ceva.

- Fenomenal! - Am recunoscut eu... Super! ...

Apoi s-au apropiat fetele de mine.

- Arată-mi cuculețul... a spuse cea mai în vârstă. (M-am gândit atunci, că ea ar fi fost bună la prășit pe dealul mare... )

- Ce? - Nu am înțeles următorul joc țiganesc.

- Arată-mi cuculețul și eu ți-oi arăta păsărica mea, - a lămurit ea.

- Ei, de fapt, doamnele sunt întotdeauna primele, - am mormăit eu simțind, că nu numai fața se înroșește, dar și părul de pe cap se aprinde...

- Privește! - a ridicat ea toate cele cinci sau zece fuste, care erau pe ea și s-a dezgolit până la buric, -Vezi?

 - Da, văd, - am fost eu de acord, privind  „coada de iepure” cu interes neprefăcut... Doar nu am văzut niciodată ...

- Ei, hai, arată!

- Cum, la toată lumea? - Am încercat eu să întind scenariul. Ea a înțeles, ce vreau să spun. Din moment, ce toate vor privi mândria mea, s-ar cuveni, ca toate pe rând să arăte, ce au ele... (Mai știi, poate mama Dunea va întra cu pepenele spălat și se va trece...)

Toate pe rând au trecut prin fața mea cu fustele ridicate ... Chiar și cea mai mică s-a apropiat și și-a ridicat și ea rochița.

- Iată, păsărică mea, - se pare, asta a fost o întâmplare frecventă la ei. Dar...a venit rândul meu ...

- Numai să nu puneți mâina, am prevenit eu publicul și am început să-mi desfac pantalonii. Ar fi fost necinstit să refuz... Ei bine, mi-am arătat și eu averea. Apoi Ștefănică s-a apropiat, a observat, că la mine părul era nu prea des acolo, și-a coborât și el pantalonii și a arătat mândria sa.

- Privește, ce păr des am! - Am fost de acord, că el are mai mult...

Cea mai mare s-a apropiat și a spus:

-         Vezi tu, la el e mare și se uită în sus, iar la tine e mic și privește în jos”, - mi-a luat apărarea sora lui Ștefănică... - Era adevărat și el a fost de acord... Poate că aceasta a fost singura competiție, pe care am câștigat-o, celelalte au fost pierdute, dar nu am fost jignit.

Apoi mama Dunea a intrat cu pepenele și cu o tava mare de aramă. Toată lumea a exclamat cu bucurie:

- Pepene! Pepene! – Toți au uitat de „concursul frumuseții” și au început să-și frece energic palmele. Mama Dunea nu a acordat nici o atenție prostiilor noastre. Noi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ne-am fixat pantalonii și fetele și-au netezit fustele boțite. Doar cea mai mică încă mergea cu fusta sus și continua să întrebe:

- Da păsărica mea e bună?

- Bună, foarte bună, - am liniștit-o eu și am mângâiat-o pe cap, - Îți place pepene verde? Sa mergem.

Apoi a venit cel mai important personaj - nenea Vasile, un țigan imens, negru și mustăcios. El i-a privit pe toți îngrozitor și a tunat scurt:

- Jia !!!

În odaie a devenit instantaneu liniște adâncă, că se auzea, cum muștele își mișcă picioarele. Făcu un gest de mână spre masă. Toată lumea a îngenuncheat în jurul mesei. A scos din buzunar un cuțit pliant mare, care era legat de cureaua lui lată, cu un lanț, făcut cu chifle metalice, ca niște fasole albe.

Cu dibăcie, a tăiat pepenele într-un număr de felii ce exact corespundea personalului îngenuncheat, a scos miezul și a privit din nou pe cei prezenți:

- Jia! - A repetat el cuvântul magic, cu glas mai domol.

Într-o jumătate de secundă, numai felia mea a rămas pe tava... De asemenea, mi-am luat felia și am început să croim toți împreună... (Probabil, din acel moment, pentru mine, cea mai plăcută vedere din lume este să vad, cum copiii mănâncă pepene verde). La început mi s-a părut nu foarte sincer, referitor la miez... Ori de câte ori tata taie un pepene verde,  împarte la toți câte o felioară de miez, dar țiganul l-a luat în întregime. Trebuie înțeles, că capul familiei deține partea leului. Deci, așa-s la ei regulile...

- Pot să văd fierăria? Am întrebat când s-a terminat cu pepenele verde. Nimeni nu a spus „mulțumesc”, probabil că așa-s la ei regulile...

  - Să mergem, - a spus Ștefănică! Și bărbații au eșit la treabă... Nenea Vasile făcea sape de prelucrarea solului în grădină. El a pus 10 bucăți de fier în sobă, unde cărbunii de antracit erau fierbinți.

- Tu, Dunitru, pune mâna pe foi. Trebuie de suflat în foc bine, până se vor înălbi cărbunii, se va muea fierul, așa ca să fie numai bun de bătut. Asta va fi atunci, când fierul va deveni alb, - a spus nenea Vasile.

Foiul este o poziție importantă în fierărie. El este confecționat, similar, cum ar fi mijlocul la un acordeon enorm, care dintr-o parte are ieșire îngustă, îndreptată în sobă, iar altă parte de 10-15 ori mai largă este fixată și închisă. Când trageți pârghia verticală din sus în jos, aerul comprimat întră în sobă și sufla focul. Am lucrat cu foiul vreo 10 minute, apoi nenea Vasile mi-a dat un ciocan mic, iar lui Ștefănică - un clește mare. Folosind ca mostră o sapă terminată rece ne-a explicat, cum vom lucra. Ștefănică va mișca și va ține cu cleștele pe nicovală bucata de metal înfierbântată, care va fi forjată după forma monstrei. Eu trebuia să urmăresc mișcarea forjei pe nicovală în așa fel, încât locul, care trebuie turtit, să fie ferm apăsat între nicovală și baros. Atunci când poziția va fi potrivită, voi lovi cu ciocănașul pe locul, unde trebuie turtit și voi spune „Jia!” și nenea Vasile cu barosul va lovi acest loc și va spune „Ha!”, iar dacă ceva nu este în regulă, Ștefănică va spune „Hopa!” și totul se va opri.

Am început să lucrăm împreună.

 Ștefănică a scos cu  cleștele o forjă, înfierbântată la alb și a pus-o pe nicovală. Am încercat, cum ciocanul bate. Metalul era moale, ca un aluat și, în principiu, procedura este ca și cum ar trebui să faci o sapă din aluat.

- Jia! Am spus și am bătut cu ciocanul pe ea.

 - Ha! - și nenea Vasile, făcând o amplitudă mai sus de umeri, a lovit puternic cu barosul exact unde am marcat. În același timp, metalul s-a aplatizat în acel loc și a devenit de mai multe ori mai subțire.

- Jia! Am repetat.

- Ha! - a răspuns fierarul.

- Jia!

- Ha!

- Jia!

- Ha! ...

- Hopa! - a spus în cele din urmă Ștefănică. Am băut fiecare câte o cană cu apă rece și ne-am șters sudoarea cu mâneca.

Munca fierarului are un sens simplu – să bată fierul cât este fierbinte. Într-adevăr, la început, metalul se îndoaie și se întinde bine, trece puțin timp și devine vârtos și nu mai are sens să-l bați. Trebuie înfierbântat la alb din nou. Prin urmare, trebuie de lucrat repede și precis.

După trei sape forjate, nenea Vasile și-a aprins o țigară, iar noi ne-am dosit după fierărie, să facem un piș.

- S-o facem încrucișat, a sugerat Ștefănică, pentru ca toți dușmanii noștri să moară.

- Bine, am fost eu de acord.

Ne-am poziționat în așa fel, ca cele două jeturi, care ies din noi, să se întâlnească la un unghi de 90 de grade, iar produsul mixt să cadă tot sub un unghi de 90 de grade. La moment, când apar trei unghiuri, ce formează o muchie de cub, trebuie să dorești ca dușmanii tăi să moară... Ritualul s-a primit și am alergat împreună la fierărie, pentru a continua munca.

- Jia!

- Ha!

- Jia!

- Ha! ...

Mama Dunea s-a uitat la noi, clătinând din cap, iar eu mai făceam priviri viclene, ca un adevărat țigan și băteam cu ciocanul:

- Jia!

- Ha!

- Jia!

- Ha! ...

- Hopa! - a spus Ștefănică, când s-au terminat forjele, - Hai să mergem la o treabă capitală.

 -   Să mergem, eu știu un loc la cimitir,- am propus eu.

Am alergat la cimitir, care era nu departe de casa țiganilor și ne-am apropiat de mormântul lui Negrii.

-         O facem pe modelul Moscovei... Vom vedea, la cine  Kremlinul s-a primi mai sus, - a propus Ștefănică.

-         Merge! -  Am fost de acord eu.

La Ștefănică s-a primit un design elegant, cu o tijă ascuțită. Eu m-am descurcat bine, dar Kremlinul nu s-a primit ascuțit... Am recunoscut că Ștefănică a câștigat și am alergat înapoi ...

În așa fel mi-am exprimat anti respectul meu față de Negrii. Faptele lui păcătoase au lăsat pentru totdeauna o urmă adâncă de ură în inima mea. Poate că acestea au fost ultimele mele farse din copilărie. Apoi am devenit mai serios. Dar nu am regretat și am fost întotdeauna gata să răspund pentru fapta mea. Înțelegeam că am comis niște maniere proaste. Dar dacă te uiți în lumea mea interioară, ai putea găsi o motivație pentru comportamentul meu. Pe parcurs voi prezenta câteva argumente în apărarea mea, când am fost în vârful urii în raport cu acest tip.

 

 


7.     VAGABONZII

Atunci când eram în clasa întâi, ne-am mutat în casa noastră. Înainte de asta, tatăl meu a pierdut postul de muncă de la Dominteni și nu aveam unde să trăim. Ne-am dus la bunica, la Nădușita, adică la mama tatălui, care, așa cum am menționat mai sus, se afla în relații reciproc neprietenoase cu mama. A fost o perioadă foarte grea pentru mama atunci, cu patru copii de 2,4,6 și 8 ani, practic în lipsa soțului, sub presiunea soacrei... Tata a primit o slujbă în satul Căinari, la cincisprezece kilometri depărtare de casă direct, sau la douăzeci și cinci de kilometri pe drum. El se trezea în fiecare zi la cinci dimineața pentru a merge la serviciu și se întorcea obosit seara târziu. Pe atunci nu erau autobuze, iar o bicicletă era un lux nemaipomenit. Îmi amintesc, cum spălam mereu cizmele lui, când ajungea acasă și le puneam cu grijă la uscat. Dacă observam, că s-au defectat și pătrunde apa, mă duceam la cizmarul Tudor Cozma și așteptam să le repare. Cizmarul, era fără ambele picioare, nu avea cărucior să se miște și nu putea decât să se târască până în pragul casei sale pentru a privi cumva lumea. Soția lui lucra la „colhoz”, ca și mama mea. Aveau o fiică. Trăiau foarte sărac. Atunci când  plăteam o rublă pentru reparație, el săruta cu bucurie această hârtie boțită, se închina de multe ori, spunea „mulțumesc”, eu tot spuneam „mulțumesc” pentru reparație și deoarece ne întâlneam des, spunea multe în mod deschis, fără teamă, pentru că el deja nu mai avea nimic de pierdut... Iar eu ascultam întotdeauna cu atenție. El a pierdut ambele picioare în război, a fost „cosit” dintr-o mitralieră. El povestea, cum oamenii noștri erau puși pe prima linie, ca niște oi, atunci, când erau împușcați din buncărele bine echipate. El a fost lăsat să putrezească acolo unde gloanțele l-au doborât. A doua zi l-au găsit niște țărani, care, folosind o roabă, l-au transportat la un spital civil. Gangrena începuse deja și ambele picioare ou fost amputate. Înainte de război, a fost muncitor sărac, iar sub regimul sovietic s-a făcut cizmar. Eu  credeam, că noi avem o viață atât de, amară, pentru că părinții și buneii mei au fost relativ înstăriți în fața Guvernului sovietic asta arăta nu prea bine... Ei chiar au obținut ceva educație. Mă interesa părerea lui - un om simplu, ce „nimic” a fost și „nimic” a rămas și care a luptat.

- Spune, nenea Tudor, am întrebat o dată, când a fost mai bine de trăit: sub români ori sub guvernul sovietic?

El a spus:

- A fost o viață bună atunci, când românii au plecat, dar rușii încă nu au venit ...

La rugămintea lui, am mers de mai multe ori la „Raisobes” (departamentul raional de asigurare socială). Ca un handicapat de război, avea dreptul la o pensie de douăsprezece ruble pe lună. Este vorba de puțini bani, dar douăzeci și patru de pâini pe lună să primească de la stat, era pentru el un vis roz. Dar acolo au cerut să aducă un certificat de la un spital militar, și buletinul militar... S-a dovedit, că atunci, când au fost conduși la luptă, nici măcar nu li s-au dat documente, și el nu avea un bilet militar. Avea un certificat de la spital, dar fără card militar, handicapul lui era considerat de proveniență civilă și pensie nu se cuvenea. Mai târziu, din numele lui, am scris scrisori către autoritățile solicitate de tatăl meu și am adăugat mărturii ale unor săteni, care au luptat și au confirmat handicapul lui militar, dar răspunsurile au fost dezamăgitoare: „Cererea dvs. pentru acordarea unei pensii de invaliditate nu poate fi satisfăcută din cauza documentelor insuficiente". Mai departe era atașată o listă de  documente necesare pentru a rezolva pozitiv problema. După ce primea o astfel de scrisoare, el plângea și spunea, că nu a înțeles ordinul atunci. Sarcina era să moară pentru Patria mamă, dar nu să devină un invalid pe gâtul ei. În 1965, în ajunul aniversării de douăzeci de ani de la marea victorie a Uniunii Sovietice asupra Germaniei, după ce a primit un răspuns negativ de la Moscova, Tudor Cozma s-a spânzurat.

După un an de lucru la Căinari, tata  a fost transferat în satul Floriceni, ce era cu cinci kilometri mai aproape de casă, unde a lucrat un an, apoi  a fost transferat la Chetrosu la depărtare de 8 kilometri de casă. Pe atunci, de fiecare dată, cum bunica ridica o revoltă împotriva mamei, de ce a născut atât de mulți copii și nu s-a gândit, că nu are cu ce să-i hrănească, mama ne lua pe toți și pe jos mergeam la tata. Pe drum, o ajutam pe mama să o târască pe Liuba, care nu putea să meargă mult la doi-trei anișori... Mama spunea pe drum, că are atâția copii, pentru că Dumnezeu a vrut așa! Nimeni nu are dreptul să-l judece pe Dumnezeu pentru acest lucru...

Vara, după munca în câmp la „colhoz”,  tot timpul, migram spre tata, ori tata spre noi. Odată am pierdut-o pe Liuba în timpul următoarei excursii pe jos noaptea. Atunci ea avea doi ani și jumătate. Mergeam cu mama și cu Liuba la Chetrosu. Deja am ajuns în sat și ne-a rămas vreo doi kilometri până la tata. La o fântână ne-am așezat să ne odihnim puțin...Liuba a găsit un stog de fân în spatele gardului, s-a așezat pe moale și a adormit buștean. Am căutat-о mult timp, fără succes, era deja întuneric. A doua zi, oamenii au găsit-o pe „frumoasa adormită” în fân și au ieșit cu ea la drum. Încă nu putea vorbi bine. Și-au dat seama doar că ea merge la tăticul. Acești oameni s-au așezat lângă fântână și atunci, când apărea pe drum vreun bărbat, întrebau pe Liuba:

- Este tatăl tău?

- Nu, - și ea arăta cu degetele cercuri la ochii, cum ar fi binoclu ori ochelari.

- Deci, este copilul doctorului, a spus cineva, - El este singurul cu ochelari în sat.

Nu zăbavă am apărut și noi cu tata... A fost o mare bucurie... Am trecut pe la magazin. Tata a cumpărat bomboane și turte dulci... Eram fericiți...

        Altă dată, mama și cu mine lucram pe câmp, iar Boris și Liuba au rămas la bunica. Ivan a plecat pe o săptămână la altă bunică. El păștea vaca...

        A fost o zi foarte caldă, iar seara, când oamenii din câmp se duceau acasă, mama s-a așezat și a spus:

   -  Nu vreau să merg acasă. Tata nu va veni astăzi, dar pe ea (pe bunica) n-o mai pot vedea... Nu mai este nimic de mâncare în casă. Fără mine, ea o va hrăni pe Liuba și, poate, lui Boris tot va da o bucată de pâine cu brânză feta, dar cu mine nu o va face. Îi place, când voi plângeți și cereți mâncare, iar la mine inima  sângerează. Doamne, când vom avea în sfârșit propria noastră casă?

    - Hai să mergem la tata,- am spus eu, - Ții minte, ce bine a fost data trecută? Am băut ceai fierbinte cu prăjituri și cartofi de sacou.

     - Mergem! – a spus mama. – Tu cum? Nu ești prea obosit?

     - Sunt un pic, dar voi rezista, -am răspuns. – Dar... să mergem pe drum. Ultima dată, când am trecut prin pădure noapte, m-am speriat foarte mult, - am spus eu.

       - Și eu m-am speriat, dar, cu tine nu mă tem de nimic. Ești deja mare. Curând vei merge la școală, - a fost de acord mama.

       - Eu tot nu mă tem de nimic cu tine, dar este groaznic în pădure noaptea...

      - E adevărat, - a stat mama de acord.

      - Și de unde vin aceste animale sălbatice noaptea? Cât e de bine și frumos ziua în pădure! Liniște, păsările cântă, iar noaptea ... O, Doamne! Eu cred că erau lupii...

     - Nu, nu există lupi aici, - a răspuns mama. - Erau mistreți... Dar primăvara și vara, sunt răi și pot ataca oamenii de foame... Ne-au urmat cu adevărat... E bine, că te-ai gândit atunci, să latri, ca un câine și ai luat un băț... Se tem de câini...

       Ne îndepărtam de sat. Oamenii veneau în întâmpinare, se grăbeau acasă, dar noi nu aveam o casă, mergeam în direcția opusă - la tată.

-         Maria, te-ai întoarce mai bine, - a spus unchiul Sava Lărgirii, care venea acasă de la stația de tractoare din câmp, - umărul mă doare, ca și cum ar veni ploaie mare, iar tu cu  copilul, noaptea, pe jos, la o asemenea depărtare...

  -  Noi vom ajunge înainte de ploaie, - a răspuns mama.

  -  Ei, bine, drum bun, - a clătinat el din cap și s-a grăbit acasă.

Am trecut deja prin Baroncea, făcând jumătate de cale spre Chetrosu.

-         Trebuie să ne grăbim, - a spus mama. - Vezi acest nor în fața noastră? Nu e bine... Vine ca o ciupercă și crește ca pe drojdii...Va fi o furtună.

Am accelerat pasul... A devenit liniște în jur... Cerul se umplea rapid de nori grei și negri... Înainte era deja întuneric, iar în spate se mai vedea... Noi mergeam  în întâmpinarea furtunii. Mi s-a părut, că o gură neagră uriașă s-a deschis înaintea noastră...Eram speriat...

-         Mamă, nu te teme, ești cu mine, - am spus cu o voce tremurândă.

-         Nici tu nu te teme, suntem doi, - a șoptit mama.

Dintr-o dată, fulgerul a strălucit pe cer. În următoarea clipă s-a auzi un trăsnet groaznic. Cerul a crăpat în zeci de locuri. Vântul eliberat s-a năpustit asupra noastră cu forță, încât abia puteam să ne mișcăm pe picioare. Aveam în geantă un bol de aluminiu, din care, de obicei, luam masa. Mama mi-a pus acest bol pe cap și m-a îmbrobodit strâns cu basmaua, ca pe o păpușă. Singură si-a pus pe cap geanta și a fixat-o strâns cu șorțul...

-          Doamne ferește, o grindină mare, ne mutilează.

Vom merge, aplecați, cu față în jos, ca grindina să nu-ți cadă în ochi. Acum nimic nu va fi vizibil...

Ploaia ne biciuia furios, dar capetele noastre erau bine protejate. Din fericire, nu a fost grindină, dar ploaia era atât de abundentă, încât drumul era ca un râu. În unele locuri, adâncimea apei era până la talie. Ne țineam de mână și cu vitejie mergeam înainte, cu vânt puternic în față, în întunericul aproape absolut. Cădeam, ne târam, ne sculam din nou, înotam, nimeream în gropi, ne scoteam unul pe altul atunci, când ne abăteam de la drum.

Ne luptam din greu cu stihia, ca niște marinari curajoși și ne susțineam reciproc: „Înainte! Încă un pas! Puțin mai mult! Nici un pas înapoi!“

În esență, acesta a fost primul meu botez într-o circumstanță de luptă.

Am ajuns la ambulatoriu în Chetrosu pe la miezul nopții.

Ploaia s-a oprit și tunetul încă răsuna undeva, în spatele nostru.

Atunci când tata a deschis ușa și ne-a văzut, a întrebat imediat:

- Grindină a fost?

- Slava Domnului, nu, - a răspuns mama.

- Da... Ați dat bine! – A  râs tata. Probabil, eram foarte amuzanți, mai ales eu cu un bol pe cap, umezi, murdari, înfiorați și zgâriați. - Dezbrăcați-vă rapid și puneți totul în această cadă. În apropiere se aflau două butoaie mari cu apă de ploaie. Tata a adus două bucăți de săpun și a început să ne săpunească pe rând și să ne clătească cu apă rece. Mă simțeam atunci, ca un adevărat soldat, călit și experimentat. Ne-am îmbrăcat în halate de spital uscate. Tata a pus ceainicul pe plită, ne-a vopsit toate zgârieturile cu iod, ne-a clătit hainele murdare și lea agățat să se usuce. Apoi am băut ceai cu prăjituri. Am fost foarte buni și distractivi, am râs mult. M-au pus să dorm în izolator. Am dormit ca un înger pe foi albe. Am visat mere din paradis. Le colectam într-un bol de aluminiu.

Ce a visat mama, nu știu. Ulterior, analizând faptele, am ajuns la concluzia, că în această noapte a fost conceput fratele meu Sașa (Alexandru). S-a născut exact nouă luni mai târziu - la 26 martie, cu o greutate de 3.6 kg, ca toți ceilalți frați și l-au adus de la spital în casa noastră, pe care am început s-o construim în această vară. Poate asta explică cumva faptul, că fratele meu a devenit medic.

Decizia de a construi casa noastră a fost luată iarna. Atunci tata lucra în Căinari. Trăiam cu bunica, dacă s-ar fi putut să clasificăm această existență „trai”.

Odată mama cu bunica au făcut scandal mare. Bunica țipa la mama, ca un mare proprietar de sclavi cu expresii: „Ia-o de aici, proasto!”, „pune acolo, ți-am spus! și altele de felul acesta. Mama nu-i acorda nici o atenție, ca și cum bunica ar fi fost radio și nu o persoană importantă, decorată cu grade de „Stăpână”, „Soacră”, „Super-gospodină” și altele. Asta o înfuria din cale afară și ea a început să o împingă pe mamă. Atunci când mama a vrut să pună pe plită un cazan cu apă fierbinte, bunica a împins-o atât de tare, încât mama a zburat și a căzut lângă prag cu acest cazan. Asta a fost ultima picătură... Mama s-a ridicat și s-a repezit la bunica ca o panteră. A luat-o de păr și a învârtit-o în jurul ei de câteva ori. Apoi i-a dat drumul...Bunica a ajuns în colțul îndepărtat. Mama a luat lopata de scos pâinea din cuptor și a lovit-o pe bunica pe cap. Bunica a început să urle și mai tare. Mama s-a apropiat de ea cu un scaun și a liniștit-o cu un singur cuvânt:

-         Gata!

-         Stai puțin, - a șoptit bunica cu spumă la gură, - va veni Nicolai ... Va veni ...

Mama a pus lopata la locul ei și a început să gătească cina. Bunica s-a așezat în colț și a continuat să plângă, destrăbălându-și părul, haina... Nu zăbavă a început să bocească, pornind un monolog jalnic, unde mamei i se referea cel mai negativ rol... Dar... mama a început să cânte... Vezi rândunelele se duc, se scutur frunzele de nuc... Mama avea o soprană neobișnuit de plăcută... Cu cât bunica bocea mai tare, cu atât cântecul ei se revarsă mai cu măiestrie... Acest amestec ridicol de tragedie optimistă și artă clasică nu prevestea nimic bun.

Apoi, bunica s-a săturat să plângă și mama și-a terminat repertoriul... S-a făcut o liniște apăsătoare în așteptarea judecății supreme...Toți îl așteptăm pe tata.

Atunci, când s-au auzit pașii lui tata, bunica a început din nou să suspine, să stoarcă niște lăcrimioare pentru a-și face o aparență mai jalnică...Mama s-a așezat lângă mine...

Tata a intrat, a atârnat haina și a început să-și șteargă ochelarii asudați cu batista. După un moment de reculegere s-a adresat la toată camera:

- Ce a fost aici?

 - Vezi ce mi-a făcut? - A început să strige bunica. - A vrut să mă omoare! Când o vei pune în sfârșit la locul ei? Și ta-ta-ta ... și ta-ra-ra ...

Tata s-a apropiat de mama.

- Ce a fost aici? A ridică tata glasul.

Mama tăcea liniștită.

- Eu întreb, ce a fost aici? – a strigat tata și a scos centura...

 Mi-am dat seama, că cântecul mamei s-a terminat... m-am repezit la ea, am cuprins-o la gât și am strigat:

- Mama nu e vinovată! Bunica prima a început!

Tata nu s-a așteptat la așa ceva și a încremenit cu cureaua în mână, ridicată asupra noastră... Nu știa ce să facă... Oricum ar fi lovit, nimerea pe mine, dar eu, se pare, nu aveam atribuție la scandalul, care a avut loc...

Tată s-a frământat un pic pe loc în fața noastră, ca o fiară îmblânzită, a aruncat centura furios și a spus:

-         O, Doamne, am ajuns și eu la casa de nebuni...-  Apoi foarte îngândurat a ieșit afară, trântind ușor ușa...

Bunica și-a dat seama, că nu vor mai fi represalii, a ieșit din colțul ei și a început să se aducă în ordine. Din fericire, mama a pus pe plită apă la încălzit. Și-a spălat capul. Totul nu era atât de înfricoșător, pe cât credea. Lovitura nu a fost atât de puternică. După o jumătate de oră, bunica arăta deja ca o păpușică, ce mornăia  tot timpul, că mama e curvă și-l ține pe tata sub călcâi... M-am îmbrăcat, am luat haina lui tata și am ieșit afară. Tata ședea pe un buștean și părea, că s-a domolit.

S-a îmbrăcat și am început să rearanjăm buștenii, astfel încât să nu fie udați sub ploaie.

-         Cum a fost, - a întrebat tata.

Am explicat tot ce am văzut și am adăugat:

  -  Mama nu este de vină.

   - Eu știu, a spus tata. – Vezi tu, viața este un teatru, unde eu am primit un rol, pe care nu-l pot juca.

   - Înțeleg, - am spus eu, măcar, că nu pricepeam, ce atribuție are teatrul, rolul și toate astea. Mi-a fost de ajuns că tatăl meu a spus: „Da, știu că mama nu este de vină”.

    - Dar cum vom continua să trăim mai departe?-  Am întrebat.

    - Mai departe? Vom construi casa noastră, - a spus tata  - aici, în acest loc. Casă mare, mare, din șase camere, înțelegeți?

El a luat un cărbune, a întors un cositor ruginit, pe care vara am copt vinetele și ardeii pe foc și a început să deseneze un plan al casei. Am discutat despre proiect până a întunecat afară. A fost o conversație între bărbați, mult mai importantă decât lacrimile și scandalurile femeilor... Apoi am luat cina. Părinții tot timpul nu-și luau privirea din farfuriile lor, dar eu nu mai puteam de nerăbdare să-i povestesc mamei despre proiectul casei noastre.

Atunci mama s-a culcat cu mine, i-am șoptit, ce minunată casă vom avea. Ea mă mângâia, m-a săruta și-mi șoptea, că am salvat-o de pedeapsă...

-         Dar, de ce bunica te urăște atât de mult?- Am întrebat-o pe mama.

-         O să-ți spun altă dată, numaidecât, acum dormi. Noapte bună...

A doua zi, tata a luat o căruță cu caii de la spital. El a comandat mai multe lucruri pentru viitoarea casă a noastră: vopsea, unelte, cuie, încheieturi, furnituri, chituri. Am încărcat totul în căruță, și am plecat la Nădușita. După furtună era o zi frumoasă, însorită. Era o mulțime de copaci frânți, unele case aveau acoperișul desfăcut, geamuri sparte...

         Așa cum ne așteptam, bunica a hrănit-o pe Liuba, dar pe Boris - nu. Ea a spus: „Mama te va hrăni”. Boris nu-și găsea locul de flămând ce era. Tot timpul murmura: „Unde-i mama? Unde-i mama? ” - și în timpul furtunii a deschis ușa de afară. S-a format un vârtej de aer și jumătate de acoperiș vântul l-a suflat, ca pe o parașută. Desigur, mama a fost de vină, pentru că nu a venit la timp și nu a hrănit copilul... Mama nu prea s-a întristat... A spus că Dumnezeu a pedepsit-o pe bunica pentru lăcomie... Dumnezeu dă cuiva,  de la cineva ia. El știe, ce-i bine și ce-i rău... De sus ce vede...

Atunci noi aveam planuri mari. O cantitate mare de lut, aproximativ 20 de căruțe, a fost pregătită în avans pe locul din apropierea râului. Acest lut s-a înmuiat bine. Tata a comandat paie de la ferma colhozului, care a fost împrăștiată uniform de asupra lutului. Asta a făcut-o vecinul nostru- nenea Volodea, ajutat de fratele Ion, care era un mare maestru de a conduce caii în cerc, pentru a frământa lutul..

Mama a trecut prin sat și a rugat oamenii să sară în ajutor, să facem cărămizi de lut pentru casa noastră.

Pe la amiază, argila era amestecată și de la distanță părea un tort imens.

A venit multă lume. Aproximativ patruzeci de oameni. Bărbații cu furcile duceau lutul de la călcătură pe masivul, unde femeile, folosind forme din scânduri presau lutul si-l netezeau la suprafață, făcând cărămizi crude.  

Până seara, „tortul” din lut cu paie (argila) s-a transformat într-o mie de cărămizi. Acest tip de lucrare la noi se numește „clacă”. Sătenii se ajută în așa fel și, de obicei, nimeni nu refuză, dacă este invitat la clacă. Părinții noștri și noi copiii, atunci când am crescut mai mari, participam de multe ori la clacă în sat.

După muncă, oamenii trebuie hrăniți. Mama a pregătit o zeamă cu carne de vită, ciuperci, cartofi, salată din legume, murături... Tata a scris de la farmacie câțiva litri de alcool și a făcut un rachiu bun pentru bărbați. După cină, oamenii nu s-au împrăștiat mult timp, povesteau multe întâmplări amuzante, au râs, au cântat... Asta este ceva obișnuit la noi. Am fost foarte încântat, că sătenii respectă părinții mei și doresc sincer să ajute.

După furtună au fost zile foarte călduroase, cărămizile au devenit dure și nu atât de grele. Le-am întors de mai multe ori, apoi le-am pus în piramidă, astfel încât să se usuce bine. În această lună, un gard de piatră, construit cândva de bunelul Ion, a fost demontat și, din piatra obținută, a fost pusă temelia casei noastre la înălțimea de aproximativ un metru - jumătate în pământ, jumătate deasupra solului.

Nenea Moșcu Candel i-a propus lui tata să facă 5 uși și 8 ferești pentru casa noastră, cu plata în rate pe doi ani. Doi meșteri din Baroncea au zidit casa, iar în august am mai făcut o clacă și am tencuit casa cu lut în exterior, interior, și s-a pus podul (tavanul). Acoperișul a fost inițial realizat din stuf, iar câțiva ani mai târziu a fost înlocuit cu ardezie. Atunci când mama mea albea în casă, învățătorul Filip Gheorghe Cujba a venit la noi să mă înscrie la școală. Îmi aduc bine aminte de această zi și de mirosul manualelor noi. Mama însăși mi-a cumpărat manuale, m-a dus de mână la școală, m-a așezat pe prima bancă... Ea mi-a șoptit la ureche, ca să fiu mereu primul...

Încă trăiam sărac, dar cu toții  aveam un entuziasm extraordinar, pentru că aveam propria noastră casă. Casa era departe de a fi gata, am muncit încă zece ani pentru a o aduce la un aspect decent. Dar totuși, aveam propria noastră casă, unde eram întotdeauna grăbiți. „Căsuța noastră - cuibușor de nebunii”.

 

8. NEGRII

Într-o seară, Negrii a intrat în casa noastră. El a era beat. Noi făceam temele, tata citea, iar mama broda. Cu toții am avut o ostilitate profundă față de acest om. Multe am auzit despre el de la părinți și alte persoane. Nimeni nu se aștepta la nimic bun de la această vizită, iar părinții s-au făcut deja albi de indignare și se uitau la el în tăcere.

- Ce te uiți? Burghez neîngenunchiat! - S-a adresat el către tata, - Adu vodcă!

- Nu avem vodcă și niciodată nu am avut,- a spus tata, - poate ai încurcat ceva. Aici nu este o sală de ceai sau un bufet, -  a întors tata pagina, lăsând astfel clar că recepția s-a terminat.

- Știu ce nu ai, du-te la babă și adu! Ea întotdeauna are! A strigat Negrii.

- Deci, care-i treaba? - a fost surprins tata - du-te la ea, dacă știi, că are. Trăim separat de multă vreme, habar nu am, ce are și ce nu. Te rog nu deranja copiii, vezi, sunt ocupați. Fac temele.

 - Oho! Tu încă mai dai glas? Poate vreai în Siberia? O facem! Poate tu ai uitat, că aici eu sunt șeful Puterii Sovietice!- A strigat el. -  Adu vodcă! Ai înțeles?

Tata s-a ridicat. Eu și Ion tot ne-am ridicat și am ieșit în tăcere de la masă. Negrii a început să sughițe și să întoarcă capul, ca un bou...

- Mitea, du-te la bunica și întreabă, dacă are vodcă, - a spus tata.

- Nu! - a strigat Negrii, - tu să te duci! Și să nu te întorci fără vodcă! Ai înțeles ?!

- Bine, - a spus tata și a ieșit afară.

A fost un moment de reculegere.

M-am  alăturat de mama, care stătea nemișcată, palidă, ca un monument... Mama era însărcinată cu Sașa ... Istoria se repetă ... Ion, tot s-a plasat lângă mama de cealaltă parte...

- Maria... - Negrii a început să murmure... - Maria ..., - a clătinat din cap, sughițând și a ridicat spre noi ochii beți... A început să se apropie...

- Ce țâțe ai, Maria ... El a întins mâna spre mama...

- Nu o atinge pe mama!... Am strigat eu și m-am agățat de mâna lui... Mâna lui era moale, ca aluatul... El  încerca să mă înlăture, dar am simțit o putere inexplicabilă în mine...

Cu cealaltă mână apăsa pe capul meu. Și-a dat seama, că-l voi mușca și a început să mă rotească în jurul lui.

- Du-te de aici, cățelule! Te voi ucide! - M-a aruncat la perete, dar în clipa următoare m-am împins de la perete și cu toată puterea mea am zburat cu capul în stomacul lui. Cred că am ajuns unde trebuia, pentru că s-a ghemuit, a făcut un pas înapoi, a căzut pe spate și s-a lovit cu capul de prag.

M-am urcat pe el, am strâns pumnii împreună, mi-am imaginat, că-i barosul cel de la țigani și cu toată puterea am început să-l bat în nas... Sângele curgea din el de parcă era un porc înjunghiat... Nu știam că, pe de altă parte, Ion bătea cu picioarele sub stomac și mânele lui erau ocupate cu această problemă... Nu pot explica, de unde am luat atâta putere...

- Toporul! Toporul! A început să se agite  Boris...

- Destul! - a spus tata, care nu a mers nicăieri mai departe de coridor.

Ne-am dat toți deoparte. Negrii a zăcut pe podea câteva minute, gemând și sughițând. Apoi s-a ridicat cu dificultate și a plecat.

- Of, Doamne! Ce va fi acum? – A întrebat mama, după ce am tăcut un pic, - acum nu ne va lăsa să trăim...

- El și până acum nu ne-a lăsat să trăim, - a spus tata.

- Știu ce să fac, - am spus eu. - Îl voi urmări, când va fi foarte beat și va veni acasă noaptea. Mă voi ascunde sub pat și atunci, când va adormi voi da foc casei... El este un comunist înflăcărat, așa că lăsați-l să ardă ...

- Și pe noi toți ne vor împușca pentru asta. - a continuat tata, - este un preț prea scump pentru un debil, care a ajuns de râsul lumii. Negrii este stalinist. El este deja un cadavru politic. Acum hrușcioviștii au ajuns la putere. Ei îl vor zdrobi. Acești lupi fac asta peste tot. Ei colectează păcatele predecesorilor lor, îi critică, îi conving pe oameni, că ei sunt de vină pentru problemele existente și pentru a fi bine, este suficient să-i eliminăm. Atunci ei înșiși îl vor elimina. Nu este nevoie să deranjez sistemul. Ei l-au creat, și tot ei îl vor devora. Noi ne vom purta așa, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic sau, că a fost o glumă. Lasă-l să se teamă de noi acum. Nu se va plânge, că l-au bătut copiii.

       Tata avea dreptate. La Negrii s-au început zilele posomorâte. Mi se pare că se temea, cu adevărat, de noi. Curând s-a întâmplat un caz comic cu el. La 7 noiembrie toată lumea din Uniunea Sovietică sărbătorește aniversarea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie...

Atunci eu cu mama am mers la demonstrație. Mamei nu i-au plăcut niciodată aceste demonstrații revoluționare, dar șeful ei din colhoz a spus, că cei care vor participa la demonstrație în aceeași zi vor primi 2 kg de unt la depozitul central al colhozului. Asta era un câștig bun pentru noi.

După ce am mers de-a lungul străzii principale, astfel demonstrând solidaritatea cu toți oamenii muncii din lumea socialismului, am ajuns la stadion, unde s-a început mitingul. Aici pe o scenă cu tribună și microfon erau vorbitorii – vreo zece persoane, printre care președintele colhozului, directorul școlii, un lider al partidului comunist de la raion și... Negrii. Toate discursurile se terminau pe un ton optimist: „Trăiască Partidul Comunist al Uniunii Sovietice!” Ca regulă, toți cei prezenți trebuiau să strige de trei ori: „ Ura-a-a! ". Toate acestea nu pre mergeau bine, prin urmare, cei care erau pe scenă înșiși strigau „ Ura-a-a! " și, judecând după expresia pe fața celuia de la raion, totul era suportabil...

Până la urmă, directorul școlii, Tudor Moroșanu, care conducea mitingului, a anunțat:

- Cuvântul are tovarășul Negrii!

Eram cu mama în centrul mulțimii și nu puteam pleca, fără să deranjăm pe cineva. Ne-am privit în tăcere și mama mi-a strâns mâna. Eu am devenit foarte încordat și m-am gândit: „Ți-au dat cuvântul - spuneți-l, dar ia aminte, prostule, un cuvânt nu mai mult”.

Negrii a mers impunător pe podium și, după cum se potrivește liderului, a examinat mulțimea cu o privire condescendentă. Când ochii noștri s-au întâlnit, el a devenit cumva jenat și a făcut un „Khâ” tare în microfon.

-         Foarte bine, - m-am gândit, - destul, nu mai mult...

Îmi doream, cu adevărat, să cred, că această confuzie cu Negri se datora mie și mamei mele. Poate că s-a întâmplat așa, pur și simplu, pentru că era un prost și nu a pregătit în prealabil o hârtie. Cine știe?  Dar, într-adevăr, nu putea să scoată nici un sunet din sine. S-a agățat cu încăpățânare de microfon, încordându-și întreaga minte cu o astfel de forță încât fizionomia lui a început să se înroșească, dar, în afară de câțiva „Khâ”, nu a putut spune nimic timp de aproape 5 minute. Lucrul amuzant era, că nu renunța și continua să sufere public, demonstrând o lipsă de inteligență în fața oamenilor.

Șefii de pe scenă au început să facă schimb de priviri și strângeau din umeri. Eu cu mama ne-am privit cu un zâmbet distrat.

Mama a început să râdă, la început încet, apoi din ce în ce mai tare. Această a infectat cu veselie alte persoane din apropiere, care tot au început să râdă... După câteva clipe, toată mulțimea hohotea... Asta era sărbătoare! De ce să nu te distrezi.

Directorul școlii s-a apropiat de Negrii, l-a cuprins prietenos pe umeri și a vrut să ia microfonul, dar el s-a încăpățânat și nu dorea să-l dea înapoi... Oamenii râdeau și mai tare...

-         Cu aceasta mitingul s-a terminat, a anunțat Tudor Moroșanu, fără microfon, după ce a făcut câțiva pași înainte spre marginea podiumului. Dar nimeni nu mai asculta. Lumea se împrăștia, continuând să facă haz pe socoteala lui Negrii.

În drum spre depozit, unde noi țineam calea, oamenii continuau să râdă, presupunând diferite teme importante, despre care Negrii a vrut să vorbească, dar nimeni nu a avut răbdare să aștepte până la asfințitul soarelui, când avea să se întâmple cel mai interesant...

Atunci, când am ajuns la depozit, era deja o coadă lungă.

-         Iată Maria vine, lăsați-o să treacă fără rând, - a sugerat cineva din mulțime,- ea râde cel mai bine...

- Vin-o, Maria, și semnează, - făcu clic șeful depozitului.

- Dar de ce trebuie să semnez? – a întrebat mama,- au spus doar, cei care merg la demonstrație vor primi 2 kg de unt. Toți au văzut, cum eu cu copilul am defilat și am demonstrat solidaritate? Cântăriți aici 4 kg de unt, pentru mine și feciorul meu.

- Nu, Maria, nu 4 kg, dar 2 kg... Și trebuie să semnați, pentru că la sfârșitul anului va fi decontat din salariul anual...

- Ah, iată, cum vine treaba, - s-a supărat mama, - untul nu se dă gratuit cu ocazia Revoluției din Octombrie, dar se vinde! Dacă este de vânzare, atunci - mulțumesc, nu am nevoie. Cu 10 ruble mai bine cumpăr un purcel. Dar, dacă este dat gratuit, este dat frățește tuturor... Ce, copilul meu, nu-i om?

S-a primit o confuzie. Oamenii gândeau, că untul se dă gratuit în cinstea sărbătorii și nici măcar nu au întrebat. Asta venea așa, cum Moș Crăciun distribuie dulciuri copiilor la Revelion gratuit... Oamenii au încetat să râdă... O femeie, care deja a primit unt a spus:

-         Atunci, eu nu am nevoie... Se apropie Postul de Crăciun... Eu întorc untul...

Șeful depozitului nu știa, ce să facă. El nu a avut instrucțiuni, cum să procedeze cu „donația” neacceptată... Procesul de distribuție a încetat... Oamenii erau indignați și nu mai doreau să primească unt... Fiecare își reamintea, cum, cine și ce a spus... Iată Maria bine face! Gândește înainte! Iar noi ne-am lins buzele, că acum vom mânca unt cu kilogramele.

-         Nu vă alarmați, - a spus mama, -iată președintele vine! O să-l întreb.

Președintele colhozului, Leonid Kravciuk, directorul școlii Tudor Moroșan, liderul comunist de la raion și Negrii se apropiau de depozit pentru a vedea, cum se bucură poporul...

-         Tovarășe președinte, - a spus mama, - oamenii nu înțeleg.  Explicați, vă rog, untul se dă ori se vinde...

-   Desigur, se dă gratuit, Maria, în cinstea sărbătorii, - a spus președintele.

     -   Toată lumea a auzit! – a striga mama, - untul se da gratuit! Dați la mine lista...

-  Nu, Maria, lista este necesară pentru a fi transmisă la contabilitate, unde apoi producția donată va fi alăturară la cheltuielile generale ale colhozului... Vezi tu, Maria, contabilitate este un lucru strict, - a explicat președintele.

  -  Am înțeles, - a spus mama, - dumneavoastră explicați atât de bine, încât chiar și un prost poate înțelege...Deci,  scrieți, vă rog aici „Lista de distribuție liberă a untului cu ocazia aniversării revoluției socialiste și semnați, vă rog.

Președintele, fiind presat, a scos stiloul și a finisat lista așa, cum a spus mama.

    -  Ești mulțumită acum?- a întrebat președintele.

     - Ura! – a strigat mama, și întreaga mulțime a strigat „Ura!“.

      - Acum, cântărește 4 kg de unt, - s-a adresat mama la șeful de depozit și i-a pus lista semnată sub nas... A fost un moment de tăcere.

     - Dacă ceva nu este clar pentru tine – întreabă-l pe președinte,  înainte de a pleca, - a spus mama, - pentru mine totul este clar.

     - Tovarășe președinte, referitor la copil, să-i dau unt, ori nu? - a întrebat șeful depozitului.

     - Untul se eliberează doar celor, care lucrează în colhoz, e clar? - Președintele a devenit nervos.

    - Dar, copilul este tot timpul la lucrări de câmp cu mama, - a spus cineva din lumea adunată...

Președintele a început să explice liderului de partid de la raion, că mama are cinci copii și ea se lupta pentru unt.

   - Desigur, copilul trebuie să primească unt! - A spus solid liderul de la raion.

   - Ura! Am strigat eu și noi  am primit 4 kg de unt.

Oamenii erau sincer bucuroși de victoria noastră. Ei și-au dat sama că președintele a fost pus în situația să facă impresie pozitivă în fața autorităților raionale și acum toată lumea va primi unt gratuit.

- Grozav! a spus mama, azi copiii mei nu numai vor vedea unt, dar și-l vor gusta...

Știți, atunci, când învățătorul de istorie povestea, cât de greu trăiau sclavi în Roma antică, că ei nu aveau niciun drept și erau doar bine hrăniți, ca să lupte și să lucreze bine, feciorul meu cel mai mare, Ion, a spus:

-         A fost bine pentru sclavi, erau hrăniți, dar noi lucrăm flămânzi...

Atunci învățătorul a explicat, că acum noi trăim greu, pentru că construim socialismul, iar când îl vom construi, va fi comunism, atunci toată lumea va avea îndeajuns salam, unt și pâine albă.

     -   Eu știu ce este „salam”, a spus Ion, am văzut cum patricienii noștri beau coniac la ceainărie și servesc salam... Miroase bine... dar, ce este „unt”- nu știu, probabil este ceva foarte gustos...

- Maria, ia untul meu, - a spus femeia, care a vrut să-l înapoieze.

- Ce faci? - a râs mama. Avem 4 kg!

- Luați-l. Ți-l dăruiesc din toată inimă. Tu ai copii, dar eu voi ține Postul de Crăciun. Luați-l, insistă ea, fără tine, nimeni nu ar fi obținut nimic...

- Ei, bine, sunt de acord. Pentru asta îți voi oferi cel mai frumos model de covor pe care îl am. Tu vei țese covor iarna, nu-i așa? Doar ai fată mare...

- Așa este, tu le știi ori le simți pe toate, Maria, - a spus femeia încântată - Și vreau să te mai rog, Mania, să vii numaidecât la nuntă atunci, când fiica mea s-a mărita. Fără tine, nu va fi vesel...

- Nu știu, - a spus mama. - Dacă nu va fi foarte frig, voi veni și voi face un tort de nuntă, cum nimeni nu a văzut nici aici, nici la Moscova. Dar pentru tort voi avea nevoie de smântână, ouă, unt! Ești de acord?

- De acord! Atât de mult te iubesc, Maria! Să fii sănătoasă!

         Mama desena foarte bine, iar în amenajarea covoarelor era cunoscută nu numai în satul nostru, ci și în satele vecine. Atunci covoarele erau țesute de mână și oamenii doreau ca covorul să fie neobișnuit de frumos! Mi-au plăcut foarte mult desenele de covoare ale mamei pe hârtie grafică, în special așa zisele războaie decorate cu creioane colorate, la care erau atașate calculele și diagramele referitoare la tehnologie, unde ar trebui să existe „noduri”, „treceri”, „lațuri” și alte detalii mici de acest gen. Oamenii plăteau pentru proiecte de covoare cu produse, uneori bani sau furaje compuse pentru purcei.

         Mama mai făcea desene pentru a broda fețe de pernă, draperii, prosoape, șervețele și fețe de masă. Avea un dosar gros, pe care l-a obținut de la surorile mai mari cu proiecte similare. Eram mereu încântat de acestea lucrări. Tot felul de lingerii în casa noastră au fost proiectate, croite, cusute, brodate și confecționate de mânele mamei și erau foarte originale.

Pe atunci, când eram mici, toate cămeșile, lingeria, rochiile, bluzoanele, pantalonii și îmbrăcămintea erau cusute tot de mama. Știa să croiască și era interesată în special de modelele a rochiilor de mireasă. Avea un alt dosar gros, cu tăieturi, machete, croiuri și altele. Gospodinele din sat se foloseau des de serviciile ei.

         Mama a fost o cunoscută meșteriță în pregătirea bucatelor pentru festivități inclusiv prăjiturilor de nuntă cu diverse decorațiuni din creme multicolore, precum și în decorarea bucatelor la nuntă cu tot felul de peștișori, flori, păsărele, purceluși și tot ce se putea obține din produse colorate - ouă, morcovi, sfeclă roșie, ardei, dovlecei și altele. Adesea, mamei i se comanda să coacă dulciuri la nunți. Avea diferite forme pentru aluat, pregătea diferite omizi, crustacee, puișori, peștișori, covrigi, steluțe și nuci împărătești, care erau foarte gustoase și originale. Mi-a plăcut mult să o ajut pe mama, să facă aceste comenzi și până acum, la vârsta de azi, sunt amator să fac, să apreciez și să gust aceste minuni culinare.

        În drum spre casă, ne-am oprit la poarta țiganilor și mama a chemat-o pe Dunea.

- Vrei unt? – A întrebat mama, fără ceremonii ori felicitări cu așa zisa sărbătoare.

- Vreau! - A răspuns Dunea râzând, - de tot felul: de vacă, de margarină, de cremoasa și nu voi refuza slănină.

-  Ehe, tu multe vrei, iată 2 kg de unt. Poftă bună și sănătate!

-  Maria, tu glumești?  A fost surprinsa Dunea. Eu nu am bani.

 - Eu vreau să fac o afacere comercială cu tine, - a spus mama râzând. - Vreau o sapă bună. Vasile al tău știe de care. Uită-te la mânele mele. Am nevoie de o sapă confortabilă, din metal bun, să o ascut odată pentru toată vara. Să lucrez cu ea și să-mi placă, ca o jucărie.

  - O, asta o facem! Fără probleme! 

    În seara acestei zile, a fost organizată ziua mea onomastică. Tata nu a fost la manifestație. La spital nu s-a dat unt pentru asta. El a râs din suflet, ascultând aventurile noastre. Pentru cină, am avut găluște, cu mult unt. Tatăl a declarat că această „performanță” a fost sfârșitul carierei lui Negrii. El a avut dreptate, ca întotdeauna.

    Negrii, după ce oamenii l-au ridiculizat public, a început să bea și mai tare, s-a făcut de râsul lumii. Soția sa l-a părăsit și a plecat în Rusia. Într-o iarnă, a fost găsit mort sub un gard, unde a căzut după o intoxicație severă și a înghețat. Autoritățile locale au decis să-l îngroape cu onoruri. Eram atunci în clasa a 5-a și participam cu baritonul într-o formație de alamă. Orchestra noastră trebuia să-i cânte marș la înmormântare. Am refuzat să particip. Am fost chemat la directorul școlii Tudor Vasile Moroșan. El a început să mă convingă cu strictețe și cu binișorul, că este nevoie... Am refuzat... A fost înmormântat fără mine...

Povesteam mamei, cum îmi imaginez călătoria lui Negrii prin Iad...

Așa dar, cum a ajuns Negrii în Iad, însuși șeful Iadului- Scaraoțki l-a întâlnit... A fost foarte încântat și a spus:

- Intră, dragă, te așteptăm de mult... Ei bine, deoarece ai fost șef la comuniști, poți alege un loc de muncă unde dorești... Așadar, acum vom trece prin Iad și oriunde vei dori, acolo vei rămâne pentru totdeauna...

Merg ei prin Iad și iată într-un  loc văd o tigaie mare-mare, în care dansează păcătoșii, iar dracii pun lemne pe foc... Cu cât mai tare ardea focul, cu atât mai repede dansau păcătoșii...

- Ei, cum îți place aici? - A întrebat Scaraoțki. - Vezi, păcătoșii dansează! E vesel!

- Nu, nu-mi place să dansez, - a răspuns Negrii.

- Să mergem mai departe, - a fost de acord Scaraoțki.

În alt loc, păcătoșii într-un cazan mare cu gudron erau puși la fiert, dar lui Negrii nu i-a plăcut... În al treilea loc, păcătoșii erau puși la țeapă... De asemenea, nu i-a  părut amuzant...

-         Să mergem mai departe, - a spus Scaraoțki. Au ajuns la un lac mare.        Numai în loc de apă în acest lac rahatul se fermenta... O duhoare nemaipomenită. Și în acest lac păcătoșii în rahat până la gât stau cuminți și fumează...

-         Oh, îmi place aici, - a spus Negrii... A primit o țigară și fumează bucuros, că i-a mers și a ajuns acolo unde a vrut...

Dar, nu zăbavă, Scaraoțki de pe coastă a dat comanda :

 -  S-a terminat cu fumatul! Toți se întorc cu picioarele-n sus!...


 

9. PLANUL

Povestirea mamei despre detaliile nașterii mele a produs un puternic șoc emoțional asupra mea. După părerea mea, toate faptele eroice,  pe care le știam păreau niște fleacuri în comparație cu faza, prin care a trecut mama mea,  pentru ca eu să vin pe lumea asta.

Aveam un sentiment special de percepție cu privire la momentele trăite, care erau asociate în imaginația mea cu numeroase circumstanțe și evenimente cauză-efect din acele vremuri. Am retrăit sincer durerea ei. Când mama se oprea și lacrimile cădeau pe masă, o înțelegeam mai adânc decât o explicație în cuvinte sau o descriere a stării ei pe sute de pagini.

Aveam o mare dorință de a face ceva remarcabil pentru mama, ca recompensă pentru suferința ei pentru mine. Și acest vis albastru, acest premiu, ace astă grandoare era doar o haină - un pardesiu...

Deja o săptămână mă gândeam greu, cum să obțin aceste 250 de ruble, pentru a îndeplini dorința mamei. Dar, cum nu-mi măcinam creierii, nu am găsit nimic demn. Până la urmă, am decis să mă consult cu tatăl meu.

După cină, de obicei tata ieșea în curte și se așeza pe o bancă sub un nuc mare din fața casei. Cine  avea întrebări, se așeza pur și simplu alături și le punea. De pe atunci am înțeles, că nu e simplu să pui întrebarea, care te frământă. De multe ori în acest moment cineva venea la el pentru a se consulta, ce să facă. Deseori problemele lor erau de natură familială ori referitor la sănătate. Aceste conversații decurgeau calm, fără sticlă și fără fumat, iar când oamenii plecau, se despărțeau cu respect. De regulă, nimeni nu se amesteca în conversație, dacă nu era poftit. Tata răspundea discret, rezonabil, ajustat în funcție de vârstă și nivel de inteligență, cu exemple bune și rele și cum mulți oameni au acționat în astfel de situații. Cu câteva zile înainte de această seară, îmi amintesc, că l-am întrebat pe tatăl meu despre eroi.

- Crezi, că a existat într-adevăr un asemenea erou Pavel Morozov sau a fost inventat?

- Dar tu, ce crezi? - a întrebat tata.

- Cred că a fost inventat.

- De asemenea, cred că a fost inventat. În orice caz, nu cred în asta.

- Dar Alexandru Matrosov? Am întrebat.

- Cred că fizic un astfel de soldat a existat și el a fost ucis într-adevăr din mitralieră. Dar, în ceea ce privește fapta eroică, atunci toate acestea au fost inventate. Când am lucrat în spital la sfârșitul războiului, am citit această carte. Cartea propriu zisă nu valorează , dar pentru a studia limba rusă este destul de potrivită. Am reținut două momente. Primul. Atunci, când Alexandru Matrosov a mers să acopere cu pieptul ambrazura inamicului, el a strigat: „Pentru Stalin! Pentru țara mamă! " Al doilea. La sfârșitul cărții, s-a scris că 163 de soldați i-au repetat fapta. Aceasta a fost una dintre primele ediții. Acum citiți cea de-a cincea ediție. Aici, ultimele sale cuvinte au fost: „Pentru Patrie! Pentru victorie! " iar fapta lui a fost repetată de 1960 de soldați. De dragul acestor două momente, a fost creată o legendă și s-a scris o carte. Cine știe ce a spus înainte de a fi ucis. Poate doar a blestemat în rusă, când a alunecat și s-a îndreptat fără succes pe capul lui beat. Apoi l-au împușcat. Țara avea nevoie de astfel de eroi. Deci a fost creat... În această privință, Hrușciov și Suslov s-au distins în Biroul Politic. A crea eroi postum nu este greu. Este mai ușor să minți cu morții. Toată lumea a murit și s-au pierdut urmele. Este mai greu să minți cu cei vii. Totuși, eroii vii sunt creați și ei. De exemplu, Vera Deonisovna Balan lucrează alături de mama voastră. De câteva ori, în ziare deja au scris despre ea, cum lucrează bine. Suntem martori la nașterea unui nou erou. Acum este nevoie de eroii ai muncii socialiste. Vei vedea peste câțiva ani, că va deveni erou. În caz contrar, de ce să mintă, că a recoltat din norma ei o cultură de porumb de două ori mai mare decât toată lumea. Știm că normele sunt aceleași, aceleași semințe, aceeași prelucrare, iar recolta finalizată este recoltată la rând de mașină în întreaga brigadă. Adică nu există raportări individuale.

La cină am avut o supă ușoară cu pâine. Atunci  cumpăram pâine la magazin. Norma era o pâine pe zi. Această pâine era tăiată în opt felii identice. Desigur, aceasta nu era suficient, dar abia am început să construim comunismul. Nu se mai da  grâu pentru zilele de muncă și toată lumea cumpăra pâine la magazin. Pâinea era adusă de la Drochia, adică de la  centrul raional. În sat nu era brutărie. Toamna și iarna drumurile erau anevoioase și stoparea livrărilor erau frecvente. Pâinea era de calitate proastă, conținea surplus de mazăre, porumb, soia, orez, care nu corelau cu tehnologia brutăritului. Cei care trăiau mai bine și aveau grâne, hrăneau porcii cu această pâine. Pentru familia noastră din opt persoane, o pâine pe zi a fost o farsă de râsul găinilor. S-a început epoca lui Hrușciov, care a venit cu un program de a colecta 280  milioane de tone de cereale pe toată Uniunea Sovietică. În așa fel să ajungem și să depășim Statele Unite ale Americii! Transferul țăranilor la salarii și desființarea așezărilor naturale în sate a fost o reformă nereușită, deoarece oamenii de foame au început pur și simplu să fure tot ce provenea din colhoz.

Îmi amintesc, atunci, filmul „Русское чудо”(Miracol rusesc) a fost demonstrat cu succes în toată țara. El povestea, cum poporul sovietic învinge triumfal dificultățile războiului, colectivizarea, industrializarea, și acum chimizarea economiei naționale.

Cineva a înfipt un băț în pământ cu o pâine pe el și o inscripție neagră „Miracol rusesc”...  Asta a fost lângă casa de cultură, vizavi  de un mare panou cu reclama filmului „Miracol rusesc”. Ion a luat și a rupt o bucată de pâine și o mânca pe loc, spunând, că pentru o astfel de acțiune politică e suficient și o jumătate de pâine... A mers zvonul, că Ion este autorul acestei acțiuni... Tata a fost chemat de mai multe ori la școală și la biroul de partid cu explicații. Tata a spus, că pâinea este cu adevărat minunată, fabuloasă. Imaginați-vă, o singură pâine pentru opt persoane și suntem cu toții plini de fericire... Dar peste o săptămână a sosit o comisie de la KGB cu un reprezentant de la districtul raional... Tata din nou a fost invitat la biroul de partid. De data aceasta au urmat aceleași întrebări dar sub alt unghi de vedere: „Poate că nu vă place pâinea sovietică? Pâinea românească era mai bună?” În esență, a fost necesar să răspundă în mod direct, care ocupație este mai bună: cea sovietică sau cea română. Dar, din moment ce a treia alternativă nu a sunat, tata a răspuns evaziv, că pâinea integrală, din punct de vedere medical, este mult mai utilă. Apoi ei au încercat să-i dea instrucțiuni, cum trebuie să-și educe copiii... Tata i-a asigurat, că el controlează pe deplin aceste probleme, iar în acest caz, copilul a arătat o atitudine grijulie față de pâine și mai mult nimic. Aveam deja un alt secretar al organizației de partid, Petru Ivanovici Postovan. Auzise despre relația noastră cu Negrii și, pentru a câștiga popularitate, a luat partea lui tată. După ceva timp, ne-au mărit rata la 10 pâini pe săptămână...

   Ion primul a terminat masa și, privind pe toți în jur, a spus:

    - Fraților, vreau să spun, că după masă am rămas flămând.

    - Asta-i tot,- a spus mama.

    - Ion, uneori este bine să postești, - am adăugat eu, luând imediat partea mamei.

    - Dar asta nu este suficient pentru mine,- a spus Ion, - poate pentru Sașa la cei 5 ani ai lui este suficient, dar pentru mine, nu.

     Sașa a tras farfuria mai aproape de el și a mutat restul de pâine în cealaltă parte a farfuriei, mai departe de Ion.

          - Sașa trebuie să crească, dar pentru tine, Ion, deja ușa-i strâmtă, -a râs mama. - Mai târziu voi face niște turte, vrei?                      

    - Turte? Vreau o jumătate de metru de salam gros, înțelegeți? - a explicat Ion popular, evident nervos. – Așa, să-l rup în două la jumătate... O bucată s-o mănânc, pe cealaltă – s-o mușc la desert...știi? În fiecare zi mă gândesc la un salam cu atâta poftă,  încât câinii se ling în jurul meu...

     - Porțiile vor rămâne aceleași pentru toată lumea, - a spus tată. - Eu mă voi gândi, cum să le măresc.

     - Ce crezi? - a înfipt Ion. - Astăzi a fost o supă cu două fasole, iar mâine va fi cu trei fasole. Da?

       A fost un moment de reculegere ... Toată lumea a înțeles că Ion a mers prea departe cu pofta. Tata s-a schimbat la față...

     - Dacă vrei, poți să mănânci porția mea, pentru mine-i de ajuns. În biografia mea a mai fost, că nu am mâncat nimic timp de trei zile la rând și nu mi s-a întâmplat ceva - a spus tata și a ieșit în curte.

      Mama a mutat porția lui tata la Ion.

   - Eu nu voi mânca porția tatei... Asta este pentru un dinte, dar eu am treizeci de dinți, înțelegeți? - Ion s-a ridicat și a început să-și curățe frenetic dinți cu sare... (pasta de dinți a fost un lux pentru noi).

   - Tu, Ion, din punct de vedere științific, ești un  „homo” exemplar foarte interesant, - am spus eu. – Tu întâi vorbești și apoi gândești... Aceasta este un caz foarte rar în natură. Ar fi bine să te prezinți la Academia de Științe. Acolo, cu siguranță, vei fi hrănit bine, înainte de testare.

   - Știi ce, domnule profesor, dacă ai lucra o zi pe tractor cu un astfel de prânz, seara vei urla de foame, fără să te gândiți...

   - Cu toate acestea, noi toți lucrăm și nimeni nu este alergic la salam, dar, din anumite motive, tu trebuie să strici pofta de mâncare la oameni. Ești special? Da?

   - Nu, nu sunt special, dar nu voi mai flămânzi!  Așa cum spunea marele Lenin, „Vom merge pe altă cale!”

   - Și ce, vei merge să iei pâinea de la aproapele tău, așa cum a luat Negrii de la noi?- Am întrebat.

   - Nu, nu voi scoate de la oameni, dar din colhoz, de ce nu? Atunci, când colhozul  avea nevoie - a scos pământul, caii, grâul de la oameni și a condus oamenii în Siberia. Dar acum eu am nevoie! Și nu mă voi liniști până voi întoarce tot ce au luat de la noi. - Ion a ieșit în curte și s-a apropiat de tata.

  -  Ei bine, tată, du-te, te rog, și termină supa ...

  - Nu, nu mai am poftă, a spus tata.

  - De fapt...Nu am avut dreptate...Nu te supăra...

  - Problema este, că tu ai absolută dreptate, a spus tata. – Voi ați crescut, munciți, trebuie să vă alimentați normal. Trebuie să schimbăm ceva în viața noastră. Dar tu pleci undeva. Vorbim mai târziu...

  - Ei bine, m-am dus,- a spus Ion.

Război sau pace, dar Ion mergea la întâlnire în fiecare seară.

 - Tata, du-te și termină masa, - l-am rugat eu.

 - Pentru astăzi este de ajuns, - a răspuns tata.

 - Și ce ar trebui să fac cu porția ta?

 - Dă-o la câine. De asemenea, îi flămând.

 - Bine, - l-am hrănit pe Grivei, am ajutat-o ​​pe mama să facă ordine, apoi am ieșit în curte și m-am așezat lângă tata.

Am tăcut o vreme.

 - Tată, trebuie să mă consult cu tine, - am început eu cu atenție. - Am nevoie de bani, 250 de ruble, cum să-i câștig?

 - Vav! 250 de ruble! Acesta este salariul meu de trei luni. O mulțime de bani. Pentru ce ai nevoie?

 - Vreau să cumpăr o haină bună pentru mama... un pardesiu,- am setat eu sarcina.

 - Puternic! - a spus tatăl. - Până acum, de zece ani nu am reușit să fac asta, iar mama are nevoie, într-adevăr de o haină. Dacă am fi trăit în America, aș putea să cumpăr mamei treizeci și trei de pardesiuri cu un singur salariu...Dar așa, construim comunismul și până acum nu este suficientă mâncare.

  - Vrei să spui că în America munca ta este plătită de o sută de ori mai mult? - Am fost surprins.

  - Corect,- a răspuns tata.

  -  Dar asta este o nedreptate sălbatică! Am exclamat eu surprins.

  - Ei bine, asta este la adresa dictaturii proletariatului. Eu fac ce pot. Am un obiectiv modest în viața mea. Vreau să terminați bine școala, universitatea și să plecați din oala, în care trăim. Lumea e frumoasă și foarte interesantă...

 - Deci, este imposibil?

 - De ce este imposibil? Dacă dorești cu adevărat - orice este posibil. Există lucruri, pe care adulții nu le pot face, dar copiii pot, a spus tata. Îți voi povesti despre planul meu, doar tu trebuie să-l păstrezi în secret, altfel totul va izbucni, ca un balon de săpun. Doar tu și Ion va trebui să știți despre asta.

 - Bine! - M-am bucurat eu. După revolta lui Ion, nu mă așteptam, ca conversația se va primi.

  -  S-o luăm de la lucruri simple - a început tata, - Vezi acolo, pe cealaltă parte a râului o livadă? Este livada colhozului de prune. Prunele sunt foarte rodite. Agronomul Grigore Bazic a făcut o treabă bună. La rugămintea mea, el a ales douăzeci puieți de prune pentru livada noastră, pe care am plantat-o ​​anul trecut. Dar livada noastră va da prima roadă peste un an. Anul trecut livada colhozului a dat prima roadă, dar prunele s-au pierdut. Anul acesta recolta va fi mai mare, dar nu s-au gândit, ce vor face cu recolta. Fabrica de conserve din Drochia încă nu funcționează, este departe de a le transporta, nu au containere. Uscătoria de prune nu lucrează. Rămâne să le puie la vânzare în magazinul de fructe și legume. Anul trecut prețul a fost 10 bani/kg și nimeni nu le cumpără. Desigur, pot fi uscate în cuptoare, prefăcute în magiun, dar la colhoz totul depinde de președinte. Leonid Cravciuc este un lider de partid urban și nu înțelege nimic în agricultură. Atunci, când prunele vor fi coapte, te vei duce în livadă la paznic și vei cere permisia să colectezi prunele căzute pe pământ. Notează, numai de pe pământ! Cincizeci de găleți cu prune e suficient, pentru a atinge obiectivul. Dacă cineva întreabă, de ce colectezi prune stricate, vei spune că este hrană pentru porci. Dar este mai bine să nu atragi atenția nimănui. Vei folosi cada mare, pentru colectarea și fermentarea prunelor. Apoi vei lua aparatul de distilare de la unchiul Gheorghe. El îți va arăta, cum să lucrezi cu el. De la farmacie voi scrie douăzeci butelii de sticle, spirtometru, filtre și pungi de plastic. Atunci când prunele vor fi fermentate, vei conduce țuica. Fii atent! Țuică! Nu basamac, nu rachiu, nu vodcă! Doar țuică de 37 grade! Este o lege nouă, despre care lumea nu știe, care spune, că este permisă prelucrarea strugurilor și a fructelor din sectoarele individuale pentru a obține băuturi alcoolice cu o tărie sub 40º. Dacă vine vorba de conflict, totul va fi potrivit legii. Dar este mai bine să nu atragi atenția. Aici e secretul. Oamenii nu știu încă despre asta. Pentru ei, tot ce este alb este basamac. Dar legal, țuica și basamacul (rachiul)  diferă. Noi avem prune și vie în grădină-totul este în regulă. Din 500 kg de prune vei obține 150 litri de țuică de 37º. Toamna, când încep nunțile, vei vinde 100 de litri la 2.50 ruble/litru și vei lăsa 50 de litri pentru primăvară. Mai bine de îngropat, este mai sigur.

Astfel, vei câștiga 250 de ruble și vei rezolva problema.

Dar asta nu este tot. Când vei termina procesul, vor rămânea doi-trei saci cu sâmburi. Acesta este un product foarte valoros pentru porci. Conțin toate sărurile necesare, fibre, calciu, grăsimi caroten și alte vitamine. Dacă vei hrăni porcul doar cu porumb și cartofi, atunci eficiența este foarte scăzută. Vom cumpăra un porc mic la fiecare patru luni. Problema hrănirii porcilor este foarte serioasă și trebuie să vă pregătiți pentru acest lucru. Vom măcina acești sâmburi. Se va numi produsul nr.1. Mai departe, tot ce se rostogolește toamna sub castani și stejari este un produs minunat pentru porci. Va fi necesară colectarea castanilor și a ghindelor și măcinate. Acesta va fi produsul nr. 2. Mai departe, vei merge la Pavel Slabțchii, care lucrează la oloiniță. Vei spune, că îți place foarte mult munca lui și că doriți să-l ajutați. La sfârșitul zilei să lubrifiați mecanismele. Pentru această lucrare, transformați gunoiul colectat în macuc - tot pentru porci. Este un om bun și nu te va refuza. Macucul este un produs extrem de valoros pentru porci. Acesta va fi produsul nr. 3.

Mai departe, când oamenii vor înțelege gustul la țuica ta, vor veni la tine. Prețul va fi o găleată de cereale sau furaje pentru o sticlă de țuică. Astfel, 50 l de țuică se va transforma într-o tonă de cereale și furaje. Vei colecta separat mazăre, grâu, porumb, secară, ovăz și furaje mixte, acestea vor fi produsele nr. 4,5,6,7 etc.

În continuare, vom cumpăra o purcică și o vom aduce la etatea de scroafă. Dacă o hrănim în mod științific, vom primi 12 purcei de 20-30 de ruble va fi ~300 ruble.

Mai departe, hrănim scroafa bine și primăvara o dăm la carne. Aceasta este din nou 250-300 de ruble. Acesta-i tot planul pentru tine.

Boris va avea un plan similar în ceea ce privește creșterea iepurilor, Liuba- referitor la creșterea viermilor de mătase, iar Sasha în ceea ce privește creșterea gâștelor.

Dar cel mai important punct în program este hrana și tu cu Ion veți fi responsabili pentru acest lucru. Clar? Desigur, trebuie să extindem poiata pentru porci, să facem una nouă pentru iepuri și încă una pentru gâște. Bunica va fi angajată cu oile. De asemenea, va avea un plan anual, iar mama cu murăturile, conservatul legumelor și puii. Mai trebuie să facem o groapă de refrigerare în subsol și să punem gheață acolo iarna. Vom transforma porcii în mezeluri afumate și untură, iar problema de păstrare este de asemenea importantă. Eu mă angajez cu via, grădinăritul și cultivarea legumelor în jurul casei. Peste un an, cele 800 de tufe de vie vor da roadă. Scopul meu este să obțin două tone de vin pe an și două sute litri de țuică din grădina noastră, pentru a realiza acest plan, acum trebuie să prelucrez și să fertilizez totul bine. În curând va veni momentul, când veți pleca la studii și atunci toată lumea va avea nevoie de haină, pantofi și multe alte . Asta e tot... Ai întrebări?

- Nu - am spus - Hai să pregătim cada... Și ... aș dori să cumpăr purcica acum. Am 13 ruble.

- Foarte bine, - a fost de acord tata. Deci, la treabă.

Conversații similare, tata a petrecut cu fiecare în parte.

În așa fel, noi am contrastat planului de șapte ani pentru dezvoltarea economiei naționale a Uniunii Sovietice al nostru contra-plan  pentru dezvoltarea economiei subsidiare familiare.

 Cel mai important, lui Ion i-a plăcut foarte mult planul. El era cam rebel de fire și aveam temeri, că nu va fi prea fericit cu purceii mei... Cred ca tata a avut cheițe speciale pentru fiecare persoană... Am fost de acord imediat că problemele de transport și măcinarea cerealelor vor fi problemele lui. După zece găleți de prune, mâinile mele erau în blistere și mi-am dat seama, că transportul este un lucru serios. În continuare, eu colectam prunele în pungi mari de plastic și le lăsam pe câmp, în anumite locuri. Ion  reușea să livreze toate acestea. El toată ziua se rotea în jurul vehiculelor. Iubea mașinile, angrenajele, fotbalul și fetele. Conducea excelent bicicleta și motocicleta, știa să controleze o mașină și un tractor, călărea ca un cavalerist, dar în ceea ce privește planul nostru, el a făcut întotdeauna totul perfect.

Un plan bun este deja jumătate din victorie. Trebuie să-i aducem un omagiu lui tata - partea organizatorică a problemei a fost impecabilă. Într-o săptămână, Sașa a primit douăzeci de bobocei de gâște albe de la incubator, mama (asociata mea) – 20 de pui de la incubator. Liuba - trei grame de viermi de  mătase, atât de mici încât nu puteau fi văzute decât sub o lupa. Boris a primit doi iepuri iar eu am primit o purcică, pe care am numit-o Surcica. Cel mai mare succes politic a fost că bunica acum avea grijă nu numai de oile ei, dar și de oile noastre cu orientația la productul final- brânză, lână, cârlani, tizic, berbec, cioban etc.

 

 

10. PARDESIUL MAMEI

Deplasându-ne un pic în viitor, voi spune, că am făcut atunci două sute de litri de țuică. Aceasta a fost un catalizator bun pentru progresul nostru. Așa cum a plănuit tata, în noiembrie, o sută de litri de țuică au ajuns pe mese la diferite nunți în sat. Am adunat suma râvnită de 250 de ruble și m-am dus cu mama la artel pentru a comanda haina. Croitorul s-a chirfosit mult timp cu pardesiul. Nu a fost ușor s-o mulțumești pe mama, era foarte bună în croirea și confecționarea hainelor serioase. Când, în sfârșit, haina a fost gata, mama a scos din ladă cizmele de gleznă din piele (șoșoni), o geantă de piele (poșeta), mănuși de piele și ciorapi de nailon. Toate aceste bunuri s-au păstrat încă din tinerețe în lada ei de zestre. Am decis, ca după proba finală în artel, mama să nu se mai schimbe, dar să meargă de-a lungul satului cu toată ținuta înnoită. Eram emoționați înainte de viitoarea actualizare. Mama s-a pregătit ca o mireasa. Când ne-am dus încolo, mama era îmbrăcată, ca de obicei, purta un hanorac (fufaică rusească) și cizme de prelată (cizme soldățești). Nimeni nu ne-a dat atenție, dar la întoarcere s-a primit o adevărată senzație.

În timp ce mama își schimba hainele în camera de probare, o așteptam la recepția artelului. Încă mai storceam cizmele de prelată în geantă, când a ieșit la mine.

- Ei cum, îți place, - a întrebă ea.

Doamne! era o interpretare vie a picturii lui Kramskoi „Necunoscuta”.

 - Mămică! Am crezut, că așa femei frumoase sunt doar în filme. Vav! - Am fost cu adevărat surprins de această reîncarnare.

Mama a început să râdă, astfel încât toți lucrătorii artelului au ieșit la recepție. Mama a mers de mai multe ori, rearanjându-și cu grație picioarele în linie dreaptă, scuturându-și șoldurile și făcând arcuri arogante cu capul spre public.

- Ce femeie! - au exclamat lucrătorii artelului.

Eram mulțumit de faptul, că oamenii au fost încântați de cât de frumoasă este mama, de parcă haina nu ar avea nimic de-a face.

-         Ei bine, hai să mergem, - a râs mama. - Mulțumesc pentru atenție. Spectacolul s-a terminat.

Am luat hanoracul sub braț, în cealaltă mână - geanta cu cizmele de prelată și am ieșit cu mama... Iar mama, ca regina Angliei,  doar cu o geantă de mână, care era exact de aceeași culoare ca cizmele și mănușile, mergea elegant cu un zâmbet fericit, ce-i lumina fața.

- Cât au luat de la tine, - am întrebat în șoaptă.

- Două sute douăzeci de ruble, - răspunse mama, - au făcut reducere la guler, doar eu l-am cusut singură,  pentru a se asocia cu pălăria.

     - Minunat!  M-am bucurat eu, - mai cumpărăm ceva... Eram distrați sau mai bine zis, eram amândoi fericiți. Mama râdea, oamenii priveau surprinși în direcția noastră, dar nu vedeam pe nimeni...

- Mamă, eu voi merge mai înainte să văd, cum arăți din față, -am sugerat eu.

- Bine.

Am alergat înainte la vreo douăzeci de metri și am examinat atent, cum arată fenomenul în mișcare...

- Știi, din față arăți ca o regină,- sincer i-am spus, când s-a apropiat...

- Serios? - a râs mama.

- Absolut! - Am spus eu încântat. - Și acum o să mă uit dintr-o parte ...

- Bine, - s-a bucurat mama.

- Lateral arăți ca o învățătoare, am șoptit eu ...

- Da?

- Desigur! Am asigurat-o eu. - Și acum voi privi din spate ...

- Da, da, din spate-i important, -a râs mama...

- Din urmă arăți ca o doamnă clasică...- Am spus eu serios...

- Asta cum este?

- Ei bine, ca și Anna Karenina, înțelegeți?

- O, asta-i bine, - a continuat mama să râdă.

- Mamă, hai să mergem la ceainărie să servim o limonadă, i-am sugerat.

- Mergem, - a fost de acord mama.

Am întrat în ceainărie... Barmanul, Pavel Pușcaș, gras și roșu, a lărgit  ochii atât de mult încât păreau albi...

-         Pavlușa, - s-a adresat mama către el, fără să-l lase să-și vie în fire,- te rog, o sticlă de limonadă și două pahare curate pentru noi.

Barmanul a deschis o sticlă de limonadă și cu o mână a pus sticla pe blat, iar cu cealaltă a pus două pahare în același timp, urcând înăuntru cu degetele sale grase.

-         Pavlușa, am cerut două pahare curate - după o pauză petrecută la examinarea  acestor pahare, care cred că miroseau a votcă, a spus mama.

-  Dar, Maria, nu am altele, - se înroși barmanul.

- Nu mai spune, deschide panoul, Pavlușa, poate vei găsi. Te rog...Nu vin la tine în fiecare zi, nu-mi strica dispoziția...

Barmanul s-a înroșit și mai mult, a deschis panoul și a scos două pahare de sticlă boemă. Aparent, acestea erau destinate clienților mai respectați.

Mama a trecut în hol, a aruncat o privire în jur plină de demnitate, a pus poșeta pe o masă liberă, a scos mănușile și le-a pus lângă poșetă, s-a așezat și a pus elegant piciorul pe picior. Eu mai întâi am adus fugerele, apoi limonada, apoi  hanoracul și punga cu cizmele mamei vechi.

Am servit limonadă, iar „patricienii” prezenți, ca șobolanii, urmăreau în tăcere mișcările mamei...

- Mamă, hai să cumpărăm salam pentru Ion, am sugerat eu în șoaptă.

- Haide, a fost de acord mama.

Ne-am întors la tejghea.

- Pavlușa, eu doresc o jumătate de metru de salam bun  și un kilogram de dulciuri bune, - a spus cu un ton arogant mama.

- Ce fel de salam, Maria? Am cinci feluri! - a anunțat cu mândrie Pavel.

- Cel mai bun și cel mai gros, jumătate de metru.

- Dar cel mai bun, Maria, este Servilat, este scump.

- Este în regulă, - a spus mama. – Deci, o jumătate de metru de Servilat...

- Dar, Maria, salamul se dă la kilogram, - a spus barmanul cu o ironie evidentă. Și-a intuit că mama nu a cumpărat niciodată cârnați în viața ei. Dar el încă nu știa, cum mușcă mama.

- Pavlușa, nu mă interesează, ce și cum vinzi altora. Pentru mine, te rog, jumătate de metru. Oare nu te-au învățat, cum să servești clienții?

- Dar nu am un metru.

- Este problema ta. Eu aștept…

- Maria, hai să o facem așa, aici am un caiet, el are 22 cm. Două măsurări vor fi  44 cm. În plus, cele patru degete, vor mai fi 6 cm, vă garantez. Merge?

 Mama se uita cu dispreț la degetele lui grase, care curând erau în paharele oferite.

-         Pavlușa, nu am nevoie de degetele tale.

 -   Da, da, s-a înroșit din nou barmanul, chinuindu-se cu măsurarea lungimii bățului Servilat. Apoi a cântărit și a spus:

 - Va fi 6 ruble 85copeici Este bine?

 - Este bine, acum un kilogram de dulciuri, cele mai bune.

 - Va fi 3ruble 10 copeici. Este bine?

 - Este bine! - Mama a dat 10 ruble și a spus - Reține restul. Te rug să împachetez frumos, ca să pot duce cumpărătura.

Pavlușa a început să înfășoare cumpărătura în hârtie lucioasă...

- Maria, ai primit un premiu, da? – A  întrebat el curios în proces.

- Ha, așteptați bonusurile, -  a spus mama, - cumpărați bilete de loterie!

- A-a! - A spus înțelegător Pavlușa. Dar mama nu l-a lăsat să-și extindă curiozitatea.

- Acum spune-mi, Pavlușa, de ce lucrezi atât de rău? Paharele-s murdare, podelele nespălate, mesele-s cu urme de grăsime.

- Pai, Maria, eu nu am aici o servitoare să facă curat...

- Știi, Pavlușa, eu lucrez în câmp și atunci când nu dovedesc, mă ajută soțul și copiii. De ce Sonia ta nu te ajută? Privește la aceste ferestre, la pereți, la bază ... Lumea vine la tine să se relaxeze cultural, dar tu îi primești, ca pe niște porci! Nu ți-i rușine? - a spus mama cu voce tare, astfel încât s-a audă și cei din sală...

 A fost un moment de reculegere.

Reieșea, că nu mama, ci Pavlușa face din „patricienii” noștri porci.

Mama s-a întoarse și elegant a pășit spre ieșire...

- Ce mizerie! Fi! - A aruncat mama peste umăr și am continuat parada mai departe.

În întâmpinarea noastră venea învățătoarea mea de limbă și literatură, conducătoarea de clasă Maria Dimitrievna Bârnaz.

- Bună ziua, Maria Dimitrievna, a salutat-o inteligent mama, înclinând ușor capul.

- Bună ziua, Maria Ivanovna.

- Ca întotdeauna, Maria Dimitrievna, arătați minunat! O plăcere să vă vad!

- Dar dumneata, Maria Ivanovna, arătați pur și simplu fantastic...

- Cum sunteți, Maria Dimitrievna? Băieții mei nu vă supără?

 - Ce mai vorbă, Maria Ivanovna, aveți băieți minunați. Dacă toți ar fi așa, aș fi fericită.

- Mulțumesc, Maria Dimitrievna, cum fetele cresc? Cea mare încă nu merge la școală?

- Da, deja este în clasa I.

- Dar al meu cel mai mic va merge abia anul viitor. Cresc copiii. Ei bine, transmiteți salutări lui Simion Nicolaievici.

- Asemenea, salutare pentru Nicolai Ivanovici. Mult noroc.

 Și cele două femei frumoase s-au despărțit, ca navele în mare.

 - Asta-mi place, - am spus. - Maria Dimitrievna, Maria Ivanovna. De altfel Pavlușa, Maria, nu sună respectabil...

- Atunci când Pavlușa era la vârsta ta, venea la noi și păștea gâștele noastre, iar acum nu încape în bar. Tot timpul la el curgeau lumânări verzi din nas, iar acum mă învață, că salamul la kilogram se vinde, iar Sonia lui nu lucrează nicăieri, m-a informat mama... Dar cum îți place Maria Dimitrievna?

- O, este cea mai bună învățătoare. Se îmbracă mereu atât de frumos și miroase de la ea atât de bine...

- Da, este o femeie frumoasă și mama ei era frumoasă, vei vedea că și fiicele ei vor fi frumoase. Să nu-o jigniți, este inteligentă, bună și curată la suflet.

 - Vrei să-ți spun un caz cu Maria Dimitrievna, doar să nu-i spui  lui tata, altfel îi va rupe urechile lui Ion.

- De acord, a spus mama curioasă.

- În urmă cu două luni, la școală, a fost clacă în noua clădire. Toată lumea lucra atât elevi, cât și învățători. La sfârșitul zilei, toți își spălau picioarele într-un uluc lung, ce conducea apa de la un butoi spre noua clădire. Maria Dimitrievna era într-un halat vechi și tot î-și spăla picioarele. Ion trecea pe lângă ea și a zis: „Ce fund apetisant!” a dat o palmă lui Maria Dimitrievna la fund... Ea a sărit ca friptă: „Leșenco!”...  Iar Ion a spus: „Îmi pare rău, Maria Dimitrievna, mi s-a părut, că este fundul Lidiei David”... Ion aproape o lună a fost în așteptarea pedepsei, dar Maria Dimitrievna nu s-a plâns nimănui...

- Nu, Ion! - A râs mama. - O, atenție, secretarul organizației de partid vine în fața noastră...

Petru Ivanovici Postovan mergea spre noi pe partea centrală a drumului, adică, pe traiectoria mamei din partea opusă, dar mama ținea cursul mândră, cu capul sus, ca o navă maritimă și nu avea de gând să schimbe direcția.

 - Bună ziua, Maria, - a spus secretarul și s-a oprit, la 2 metri distanță, pentru a evita o coliziune.

- Bună ziua, Petia, - a răspuns mama și s-a oprit. A privit la el așa, cum s-ar fi uitat  regina Angliei la un cocoșel de la ferma colhozului...

- Dumneavoastră, Maria Ivanovna, sunteți atât de frumoasă astăzi, - a spus secretarul si a zâmbit așa, cum ar fi zâmbi N.S. Hrușciov poporului sovietic...

-  Nimic deosebit, Petru Ivanovici. Sunt întotdeauna așa...-  a răspuns mama.

- Am vrut de mult să vă invit, Maria Ivanovna, la comitetul de partid, - a spus el.

- Dar eu, Petru Ivanovici, nu sunt membru de partid, - a răspuns mama.

- Ei bine, asta se poate de rezolvat. Poți intra în partid, Maria, - a spus el dulce.

- Pentru mine, Petia, partidul de acasă este prea suficient...

- Vedeți, Maria Ivanovna, a venit o medalie pentru Dumneavoastră.

- Ce fel de medalie, Petru Ivanovici?

- Ești o mamă eroină, ai cinci copii. Așa că a venit de la Moscova medalia pentru tine cu document.

- Și cu ce premiu în bani se onorează o mamă eroină cu o astfel de medalie? – a revenit mama interesată.

- Vezi, Maria, premiul în bani nu se atribuie... Doar o medalie ...

- Atunci, Petia, doar, las-o pentru tine, nu mă deranjează. Alte întrebări?

- Da, Maria Ivanovna, vă rog să-mi explicați, sunt o persoană nouă aici, cine sunt  numiți în sat „patricieni” ?

- „Patricieni”, din câte știu eu, Petru Ivanovici, sunt numiți cei ale căror soții nu lucrează nicăieri. Îmi permiteți să trec?

- Poftim, - s-a dat la o parte secretarul organizației de partid, făcând un gest respectabil... Și noi am continuat calea mai departe.

- Mamă, da soția lui nu lucrează nicăieri?- Am întrebat.

- Desigur, are o migrenă la fund, ca și soția președintelui, brigadierului, contabilului, ofițerului de poliție, președintelui administrației generale a satului, președintelui consiliului de consum, agronomul, zootehnicianului și a altor lingăi de teapa lui Pavlușa.

 - Dar el îți va aminti despre asta.

 - E târziu să bei agheasmă... Mâine tot satul va bâzâi în legătură cu asta. Ei cred că oamenii sunt proști și vor construi comunismul pentru soțiile lor grase. Figa!

- Vei vedea, peste câteva zile Pavlușa va începe să facă reparații cu Sonia lui, iar în primăvară toate aceste matroane vor ieși pe câmp, pe jumătate de normă măcar pentru vizibilitate.

- Asta pentru că tu ai spus? - M-am îndoit eu, - tu doar nu ești șef, mama.

- Eu sunt femeie... și aceasta este cea mai puternică poziție, decât orice șef.  Pentru că nu sunt o femeie simplă, ci una specială, știi?... Ce au spus lucrătorii la artel? Ah, ah, ce femeie frumoasă! Aceste matroane coasă haine în fiecare an, deoarece nu mai încap în cele făcute anul trecut, au probleme, știți. Dar, cum erau matroane, așa și rămân... Mai departe, ce a spus Maria Dimitrievna despre copiii mei? "Da, cei mai buni, cei mai inteligenți, cei mai frumoși." Fiecare copil bun își face mama de zece ori mai bună. Dar eu am cinci- și toți elevi excelenți! Acum spune-mi, cum învață copiii președintelui?

 - Dar, mamă, el nu are copii, - am spus eu.

- Ah, ce păcat, nu au copii... Au de toate, dar Dumnezeu nu le-a dat copii... Dar ce zici de copiii secretarului organizației de partid?

- Dar el tot nu are copii...

 - Nici brigadierul nu are copii, nici zootehnicianul, nici președintele sovietului sătesc, nici președintele asociației de consum, nici agronomul, nici  Pavlușa nu are copii, nici Negrii n-a a avut copii... Oh, ah, ah, ce este? Așa oameni grași și nu pot face copii. Ah, nu e ușor să naști și să crești un copil... e foarte dureros... Ți-am povestit... Trebuie să riști cu viața, pentru a da o nouă viață!... Dar matroanele lor au migrenă, care nici un doctor nu știe, cum să le lecuiască... Lasă Maria să nască... Deci copiii mei vor crește și vor fi luați în armată, pentru a apăra aceste funduri grase de dușmani? Pentru a proteja confortul lor atunci, când vor fi pensionați după atâta trudă...Stai un pic, dar ce fac ele atunci. Poate au gospodărie mare acasă?  Nu, ei nu țin vacă, porci, păsări, nu cultivă ceva... Ah, ele plantează flori și trandafiri cu mănuși atunci, când nu este prea cald afară! Dar, ce mănâncă atunci?

- Da, într-adevăr, cine nu lucrează nu mănâncă, - am fost eu de acord. Acesta-i punctul principal în Programul primit la Congresul XXII al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice...

 - Deci, se dovedește că lor li se aduce totul acasă: lapte, smântână și unt de la separatorul fermei de vite mari cornute,  găini și gâște de la găinăria colhozului,  purcei și carne de la fermă, iar Pavel aduce salam, faină, dulciuri, coniac din oraș. Ei bine, cartofii, cereale, fructe, legume - tot din colhoz... Este de toate în colhoz! Totul este al meu! Numai vezi tu, nu toți sunt admiși la această grămadă de bunuri... Dar mai stați, mai vedem noi...

Ei, dar ce a spus secretarul organizației de partid despre mine? Că sunt o eroină! Așa că sunt o femeie specială!

- Hai să plantăm și noi flori și trandafiri, astfel încât să izbucnească de invidie, că la noi sunt mai frumoase..

- Bine! - a fost mama de acord.

Seara am avut concert. După cină cu „colțunași”, salam și dulciuri, am îmbrăcat pălăria mamei, mănușile, am luat poșeta și am demonstrat, cum a mers mama, ce a spus, ce mișcări și priviri au fost. Toată lumea râdea din suflet. Am încheiat prezentarea cu cuvintele „așa că mama este o femeie specială” și am arătat cu degetul în pod...

-         Da, a spus tata, după încheierea concertului, acum ei vor dormi prost.

-         Fraților, am o idee, - a spus Ion - care a încetat să râdă atunci, când am început să povestesc, cum se alimentează soțiile „patricienilor”, - mama noastră desenează bine.  Să facem niște desene animate. De exemplu, „Nu deschide gura la pâinea poporului ”. Ei bine, va fi o pâine mare în jurul căreia zboară muște cu furculițe și farfurii, doar fețele acestor muște, aparent să semene cu fețele soțiilor „patriciene”. O altă caricatură „Păziți găinile!” și desenăm, cum vulpile fură de la ferma de păsări a colhozului găini, gâște... Dar fețele vulpilor să fie astfel, încât să semene cu „patricienii noștri”. Vom numi o altă caricatură „Motanii adoră smântâna...”, unde se va vedea, cum pisicile se apropie de separator cu borcane goale și ies pe altă ușă cu borcanele pline... Ei bine, fețele să fie potrivite.

-         Pentru a desena fețe, trebuie să ai fapte,- a spus tata. - Cine, unde, când?

 -  Deci nu este o problemă. Vom lua aceste obiecte sub supraveghere, - a spus Ion. Iată Sașa, de exemplu, merge la pescuit lângă ferma de pasări. Ai grijă, Sașa, cine vine si pleacă de acolo după ce lucrătorii de la fermă se duc acasă, mai ales la sfârșitul săptămânii. Liuba, colectează frunze pentru viermii de mătase lângă separator, fii atentă cine și când vine și ce duce atunci când pleacă. Boris, atunci când cumperi pâine la ceainărie, fii atent, ce duc „patricienii” noștri atunci când se întorc acasă. Mitea, vorbește cu unchiul Gheorghe. El știe totul la fermă. Când și câți viței și purcei au fost scoși din cauza traumatismului și unde au ajuns după ce au fost scoși.

- Desigur, se poate observa, - a spus tata. – Însă, până nu găsim o soluție să facem un plan cu detalii concrete, păstrați totul în secret. Cred că se descurcă altfel. Uite, toată vară Sava stă în magazinul de fructe și legume. Nu este nimic altceva acolo decât niște prune si roșii. Cu toate acestea, este nevoie de el. Mi se pare, că laptele, untul, smântâna și carnea sunt livrate direct adresaților, dar documentele trec prin magazin... Mai departe - acest Golovatîi, care conduce separatorul la fermă, are cărucior cu cal de la colhoz. Interesant ce fel de mare răspundere are el, că este înzestrat cu transport personal... Poate el este acela, care aprovizionează pe patricienii noștri.

- Dar asta va fi problema mea, a spus Ion.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

11. PATRICIENII

           O săptămână ne-a fost suficientă, pentru a înțelege pe deplin, cum se alimentează „patricienii” noștri și încă o săptămână pentru a dezvolta o strategie. Ipotezele părinților au fost confirmate sută la sută. Ion a primit kart blansh să acționeze.

           Trebuie de menționat, că după adoptarea celui de-al treilea program la al 22-lea congres al PCUS, s-a început o perioadă activă de construire a comunismului în Uniunea Sovietică. Statutul partidului s-a schimbat în ceea ce privește adăugarea „Codului moral al constructorului comunismului” și după aceea au fost revizuite îndrumările și sarcinile comsomoliștilor, pionierilor și chiar a octombriștilor (organizația comunistă a copiilor). Principala orientare a fost: „Generația curentă va trăi în comunism” ... Potrivit Programului PCUS, construcția comunismului în URSS va fi finalizată în 20 de ani până în 1980, iar până în 1965, întreaga populație va fi scutită de taxe ... Pentru aceasta, toată lumea trebuia să muncească la maximum pe de o parte și să-și reducă cerințele de consum la minimum pe de altă parte... Nimeni nu trebuie să stea deoparte de cauza comună. Birocrații regimului stalinist au fost scoșii și trimiși la gunoiul istoriei. În locul lor, au intrat la conducere alți birocrați, așa numiții „cei din șase zeci”, care erau mai educați, mai vicleni și mai mârșavi. Șefii de orice  rang au fost reconstruiți în grabă și, pentru a rămâne în fosta lor poziție caldă, trebuia să dovedească că provin din popor, sunt modești în viața, cu o conștiință clară și cu principii morale exemplare. O nouă campanie a fost lansată în toată țara, axată pe un viitor luminos, în care puțini au crezut, dar care a avut un anumit sens. A fost necesar să înțelegem că, în general, la scară națională, totul este frumos, maiestuos și de nezdruncinat! Există dificultăți, dar sunt de natură locală ... Așa că rotiți-vă toate mânecile și rezolvați-vă dificultățile în mlaștina voastră! Nu treceți alături de neajunsuri! Datoria locală a fiecăruia este să atingă acel nivel strălucitor, lângă care are fericirea să trăiască! De fapt, în apropiere se găsea o  mlaștină și chiar mai departe ... din nou o mlaștină ... Faptul că noua politică de stat a schimbat accentul și mlaștina noastră uriașă, profundă, socialistă a fost reprezentată sub forma unui milion de mlaștini mici, nimic în esență nu a schimbat...

-         Dar acesta este deja un subiect interzis, - a spus tata. – Să ne întoarcem la mlaștina noastră. Aici inițiativa nu este pedepsită. Strategic, noi vom lupta pentru a elimina problemele colhozului nostru, în conformitate cu noua politică de stat. Interesul nostru ar trebui să vină la noi ca un produs secundar. Ion va fi responsabil pentru această strategie. Care sunt gândurile tale?

-         Le voi oferi un adevărat spot comsomolist, - a spus Ion. – Ori „patricienii”  vor flămânzi ca noi, ori vom mânca împreună din același cazan! A treia soluție nu există! Eu nu înțeleg comunismul într-un alt mod! În acest caz, cel mai puternic factor este informația. Și nu mă interesează, cum vor fi interpretate aceste informații ca probe materiale sau ca șantaj! Rezultatul în formă de produs secundar este important!

     -   Totuși, acestea sunt declarații, - a spus tata. - Eu simt, că pe tine nu te mai oprește nimic, Ion, dar eu insist încă o dată să schimbi accentul în strategie.  Pe tine te deranjează cu adevărat altceva... să zicem așa, în timp ce poporul sovietic construiește comunismul împreună, unele elemente nepoliticoase din colhozul nostru fură cocoși de la găinărie, porci și viței de la fermă, produse lactate de la separator.... Tu, ca comsomolist, nu ești indiferent. Vrei să ajuți miliția, organele de resort, procuratura la urma urmei să-și dea seama. Dacă vor fură așa în toată țara, nu vom putea construi comunismul la timp ... Asta e tot... De ce ar trebui să spui, că tu vrei să mănânci bine de trei ori pe zi? Informația este într-adevăr un factor puternic. Ce concret scoți la evidență?

     - Este clar, - a zâmbit Ion, - trăind cu lupii, trebuie să urli  ca un lup... Deci, la capitolul „informație”, avem o cameră captivă germană, pe care mi-a dăruit-o Nanu Senea. Am reparat-o, am schimbat caseta cu placă fotografică, pe care mi le-a oferit nenea David (fotograful). Am făcut câteva poze. Nenea David m-a ajutat să le developez și să fac fotografii... Privește, pentru prima dată nu e rău... Vinerea trecută, Sașa a găsit 63 capete de cocoși într-o groapă de gunoi de lângă găinăria colhozului. A fost un lucru urât, dar informația-i evidentă. Iată o fotografie... Mai departe, într-adevăr, șeful separatorului de lapte Golovatîi, la ora 7, a luat aceste găini în două pungi, pe care șeful găinăriei, Senea Badia cu fratele său le-au pus în cărucior. Iată o fotografie. Frații Badia cu soțiile lor au lucrat la găinărie la sacrificarea și curățarea păsărilor timp de o jumătate de zi. În  acea seară, Boris era de serviciu la magazinul de fructe și legume în caz, că puii vor fi descărcați acolo. Nu a sosit nimic. Sașa a urmat căruciorul până la ceainărie pe bicicletă. La ora 8 seara, aceste două pungi au fost descărcate în bufet la Pavlușa. Acolo îl așteptam. Iată o fotografie...

Până seara târziu, păsările au fost ambalate în pungi și pachete diferite. Iată o listă de persoane, care au ieșit cu pachete noaptea și a doua zi dimineața. Dar acesta este un alt subiect. Sâmbătă, la fermă de vite mari cornute a fost tăiat la carne un juncan cu o greutate de aproximativ 300 kg. Pentru o sticlă  Haralambie Pânzaru mi-a dat coada și patru copite pentru răcitură. Iată o fotografie. Haralambie spunea, că și-a frânt piciorul, bătând fotbal... A fost întocmit un act de traumatism și scris pentru carne. Actul a fost semnat de zootehnicianul Pătrînica, șeful fermei Morcov și măcelarul Pânzaru. Haralambie a spus, că de câteva ori pe lună se întâmplă așa ceva. Carnea a fost trimisă în magazinul de fructe și legume. Sava a primit carnea  seara și a închis magazinul. Mama a așteptat cu încăpățânare să înceapă vânzarea, dar se părea că nu există permisiunea medicului veterinar să se vândă. Duminică dimineață, Mitea s-a dus la magazin, să cumpere carne, dar nu  a mai fost. E motivat, să presupunem, că peste noapte carnea a fost ambalată și trimisă „patricienilor” noștri. Așa că, într-adevăr, Sava se odihnește în timpul zilei și lucrează noaptea. Unchiul Gheorghe a spus că, miercuri, Alexandru Godorogia va tăia un porc la fermă pentru vânzare în magazin... Adică ei știu, că acest porc „ va juca fotbal, și se va trauma”...

 Și ultima fotografie. Brigadierul Grișa Scurtu părăsește separatorul de lapte cu două pungi grele. Asta a fost joi după-amiază. În drum spre casă, a lăsat o geantă la casa președintelui și o alta la locul de reședință a secretarului organizației de partid...

     - Ei, băieți, ați lucrat foarte bine! – a spus tata încântat de cele auzite și mai ales de fotografii. - Acum vom acționa! Una este să le ghicești planul, dar altă treabă - să ai fapte! Îi avem sub capotă... Să presupunem, că ei deja și-au dat seamă, că sunt urmăriți. Săptămâna aceasta vom face prima mișcare... Dar vom merge la atac! Mi-a plăcut conversația mamei cu secretarul organizației de partid, referitor la medalii pentru maternitate! În sat avem trei mame eroine: mama noastră cu cinci copii, Dunea cu opt și Efrosinia Bodiu cu zece. Miercuri seara, împodobite cu medalii, toate trei se duc la magazin la Sava să cumpere carne... Mama este responsabilă pentru asta. Desigur, vor aștepta mult și bine, nu vor cumpăra nimic, dar vor face un mic scandal... Vor începe o conversație, că nu există nimic, cu ce să hrănim copii, venim la magazin să cumpărăm carne și Sava ne înșală. El crede că pe noi femeile sărace înșală, dar nu, el înșală statul. Uite, avem medalii de stat. Știi de ce? Pentru că am născut și creștem copii, care vor merge să servească în armata sovietică, care vor construi pentru tine, Sava și alții ca tine, comunismul. Tu dorești, copiii noștri  să moară de foame? Da, pentru asta trebuie să te băgăm la închisoare ... Spune, unde a mers carnea săptămâna trecută, unde-i canea, care azi trebuie să fie aici?... Arată facturile de primire și realizare... Și așa mai departe...

     - O voi face, - a spus mama și garantez pentru Frosia și Dunea ...

     - Mai departe, - a continuat tata, - în mijlocul scandalului, vine Ion cu  camera și va face o imagine despre cum cele trei mame eroine stau șocate la „jgheabul spart” ...

 Ei au un sistem în funcțiune. Așadar, joi, Grișa Scurtu va veni din nou la separator cu pungi pentru produse lactate ... De îndată ce va pleca, Mitea vine cu un borcan de trei litri și spune cu modestie: "Vă rog  trei kilograme de smântână și două kilograme de unt pe aceeași factură, pe care recent a primit Grișa Scurtu... Desigur, nici el nu va primi nimic, dar apoi Ion intră cu fotocamera și va acționa în funcție de situație. Aici am încredere completă în Ion.

Faceți același lucru vineri la ferma de păsări. Mitea va intra mai întâi și va spune: „Vă rog cinci cocoși pe aceeași factură pe care a primit precedentul”... Mai departe, Ion cu artileria grea...

    Asta nu este totul. În activitatea noastră, cea mai importantă legătură lipsește, și anume, ceea ce se întâmplă de fapt în contabilitate. Este posibil ca totul să fie făcut cinstit și raportul de traume și facturile primite și declarațiile de distribuție a produselor și soldul numerar, dar la un moment dat aceste documente să nu fie echilibrate... Acesta este furt pur. Contabilul șef, dacă știe despre asta, riscă să intre la închisoare. Dacă acest lucru se face în spatele contabilului șef, el riscă să fie un țap ispășitor în timpul auditului. La noi în colhoz această funcție deține Natalia Malai, care a studiat cândva cu mama într-o clasă, iar acum Mitea studiază în aceeași clasă cu fiul ei Valera, iar Sașa cu fiul ei cel mic Jenel. După ce soțul ei a murit în urma unui șoc electric, abia le reușește pe toate cu trei copii. Nu cred că este implicată în aceste jocuri. Noi avem argumente mai pozitive, pentru ca ea să fie de partea noastră. Ar fi bine, ca mama să meargă la ea și s-o avertizeze. Va fi suficient să arate o fotografie cu coada și copitele Juncanului, care a fost ciocănit în urmă cu o săptămână din cauza traumei, scris la carne, care s-a evaporat ciudat din magazin, ea va înțelege imediat totul și va face concluziile corecte ... Chiar dacă presupunem  că ea ține partea președintelui, acest lucru ne va face poziția și mai puternică. Deci, noi controlăm totul ...

A doua întrebare, pe care o va discuta mama cu Natalia Malai este să organizăm un comitet pentru mame și copii în colhozul nostru, deoarece nimeni nu protejează drepturile mamelor cu mulți copii. Prima idee este, ca mama eroină și mama singură, care crește trei copii sau mai mulți, să primească o alocație suplimentară de la colhoz pentru copii și o cotă pentru concediul de maternitate. Astfel, femeile însărcinate au dreptul la muncă ușoară și concediu plătit înainte și după nașterea copilului, astfel încât mamele eroinei să primească compensații pentru concediul prenatal și postnatal legal neplătit pentru toți copiii născuți sub guvernul sovietic. Aici, Natalia Malai ar trebui să conducă acest comitet. Iar eroinele noastre de pe podium o vor susține. Aici activitatea la 90% se referă la contabilitate. Pentru aceasta, toate femeile vor fi recunoscătoare. Natalia, la fel ca mama voastră, nu a primit niciun ban înainte și după nașterea copiilor. Nu a primit niciodată o pensie pentru faptul, că soțul ei a murit în urma încălcărilor instalării rețelelor electrice. „Patricienii” noștri ar trebui să înțeleagă clar, că nu avem nevoie de fișe, nu dorim accesul la treuca lor criminală, unde se ghiftuiesc pe ascuns, de parcă ei conduc o turmă de proști, care nu văd și nu înțeleg nimic. Cerem ceea ce este legal!

 Și ultimul moment, îl privește pe Sașa. Ești pur și simplu bravos, Sașa! Întrebarea cu găinăria apărea să fie cea mai complicată. Ai gândit-o foarte bine! Faptul că „patricienii” fură cu blândețe știe tot satul, dar nimeni nu a reușit încă să dovedească asta cu fapte, cu dovezi materiale. Tu ești primul! Și unde ai ascuns aceste capete mirositoare de găini?

- Le-am pus într-o găleată veche și le-am acoperit cu gunoi de grajd lângă lac, unde merg la pescuit, pentru a obține viermi pentru pescuit, - a explicat Sasha.

     - Foarte bine! – A râs tata, - continuă să urmărești, dar nu singur, ci alături de prietenii tăi Jenel Malai, Vasilică și Gheorghiță Bodiu. Acum nu ești un investigator singur, ci șeful echipei „Cercetașii Tineri”, ca într-un film, știi ... Pregătește încă o găleată, apoi peste o săptămână, luni dimineața la ora 10 vei duce totul la miliție, în cabinetul tovarășului Sorbală ... Scrie o declarație, că tinerii cercetași au dat de urmele hoților, care fură bunurile socialiste sub formă de cocoși, pui și gâște... Vei lasă totul la el în cabinet...Repet, atenție! Nu o vei face acum luni, ci următoarea. Dar, îndată, ce vei găsi capetele de pui în groapă, spune-i  mamei. Și mama va merge la Pavlușa și va comanda cinci cocoșei pentru seara, conform unei declarații comune. Dacă Pavlușa nu acceptă comanda de la mama, aceasta va însemna că Mitea și Ion au primit kart blansh pentru a acționa direct la fermă. Asta e tot. Acționăm clar, fără conversații inutile. Următoarea analiză va fi miercuri seara. Toate întrebările – la  Ion, el este responsabil pentru operațiunea în ansamblu și în detalii...

           Ion s-a pregătit pentru operațiune foarte serios. Toată lumea a primit instrucțiuni despre ce, unde și cum să vorbească. Chiar și mama asculta, ca o elevă. Era necesar să pornim operațiunea înainte de începerea strânsului. El a fost numit combainer-adjunct pe cea mai veche combina C4. Era foarte ocupat la reparația combinei. Strânsul roadei, se începea de obicei cu colectarea mazării, apoi orzului, grâului, secarei, floarei soarelui, porumbului și sfeclei de zahăr. Combainerul însăși recent s-a întors de la armată și cunoștea superficial problemele combinei. Era necesar să acționăm în așa mod, pentru a nu-l distrage pe Ion de la opera sa principală.

          Marți seara, m-am dus acasă la Alexandru Godorogia cu o sticlă de țuică. Era pe punctul de a lua cina.

-         Nenea Lisandru, am o afacere cu Dumneata, - am început eu. – De fapt, mama mi-a sugerat să mă adresez la D-ta. Ea spune, ești cel mai bun specialist la noi în sat în domeniul sacrificării, plasării și prelucrării purceilor.  Ajută-mă, te rog, să dobândesc niște picioare de porc pentru jeleu... Este foarte necesar s-o fac rapid - și pentru a sublinia importanța momentului, am pus sticla pe masă.

  - Asta-i posibil, - a spus specialistul solid și imediat a început să deguste... La așa bunătate, nu a fost indiferent. - Voi sacrifica un porc mâine pentru colhoz, așa că voi tăia picioarele la două degete mai sus pentru tine. Jeleu va fi minunat. Vin-o la ora patru.

    - Dar medicul veterinar ori zootehnicianul, care-ți primește carnea de la tine, nu va avea o pretenție, că-i cu două degete mai scurt?

     - Astea sunt problemele mele... Medicul sanitar ia carcasa fără copite. Picioarele sunt considerate deșeuri. Este nevoie de multă mizerie pentru a le accepta. Dar eu le voi pârli bine. Mamei tale îi va plăcea ...

    - Pot să le iau de acasă? Nu vreau să încurc lumea la fermă. Mă interesează copitele, dar cineva va crede că port carne...

    - Atunci mâine la ora cinci aici...

    - De acord! Ei bine, fii sănătos, nenea Lisandru! Până mâine!

    - Totul va fi tip-top, nu vă faceți griji. Salutări mamei.

Astfel, semnalul lui nenea Gheorghe a fost confirmat. Apropo, am aflat, că toate verificările, documentația și nota sanitară se fac la fermă. Sava trebuie doar să semneze, să primească carnea, s-o vândă și să predea numerarul. Toate motivele de data trecută, că nu putea vinde, până nu va avea permisiunea medicului sunt gândite. De fapt, oamenii au știut totul, dar vremurile trecute au insuflat în mintea lor frică de autorități, care personificau puterea sovietică din satul nostru. Pe lângă toate, era necesar să hrănească un număr mare de șefi de district și să îndeplinească tot felul de ordine, care la rândul lor erau primite de șefii de district de la superiorii lor. Acest lucru a fost explicat mamei de Natalia Malai. Știa multe lucruri, dar nu avea nici un rost să facă o revoluție singură și nici nu voia să-și piardă poziția de serviciu.

      - Inima-mi sângerează, când nu mai am cu ce să-mi hrănesc copiii, iar la ferme se evaporă ziua în amiaza mare taurii, porcii, păsările... Eu lucrez cu documentele vizate de persoanele respective, îndreptate la mine de președinte spre executare.  Cei, care sunt responsabili să controleze acest lucru, își execută funcțiile și își dau darea de samă în alt loc, unde eu nu vreau să nimeresc și ție nu-ți doresc... Știi, de exemplu, de ce nu ai primit maternitatea ta legală? Pentru că nu ai scris o declarație... Așa-s regulile... Tu scrii o cerere o dai la cancelarie, cu documentele anexate, juristul face verificarea, că totul e legal, președintele pune viza cu dispoziția de plată. Eu calculez salariul mediu și trec declarația de plată. După ce președintele semnează declarația, vei primi banii... Nu ai scris cerere, înseamnă, că tu nu ai nevoie... Așa se interpretează acum. Același lucru cu „comitetul mamei și al copilului”, o idee bună, dați sugestii pe hârtie, faceți zgomot în jurul problemei, vorbiți la ședințe, cereți, fiți indignați. Aceasta este vocea poporului,  care trebuie ascultat și respectat. Președintele mă va însărcina să rezolv problema... Și atunci o să fac... Dar, dacă eu voi lua  inițiativa cu privire la modul de a cheltui banii, mă vor concedia... Nu sunt singura, care argumentează în acest fel. Toți contabilii din Uniunea Sovietică vorbesc așa... Pentru avertisment, mulțumesc! Destul de insolent... Pisoi fără scrupule... Se vede, la inventariere va fi multă muncă...

Am mers cu Ion la separator imediat după prânz și am luat observația.

     - Dacă tata are dreptate, - a spus Ion, - atunci Grișa Scurtu ar trebui să apară în câteva minute.

     - Da, tata ar putea fi numit șeful mafiei, -am răspuns eu- privește la dreapta, căruciorul lui se apropie...

Cinci minute mai târziu, liderul brigăzii a ieșit cu două pungi grele, s-a așezat în cărucior și a condus în partea satului. Operațiunea a început. Am intrat în clădirea separatorului și am spus foarte politicos:

    - Bună ziua, Veniamin Parfirievici! Vă rog, un borcan de smântână și două kilograme de unt, pe aceeași factură, pe care numai ce ați eliberat produse similare...

 A venit un moment de reculegere. Golovatîi nu înțelegea încă ce se întâmplă...

      - Ce -e -e? Ce vă permiteți, ce smântână, ce unt?! - a început să bâlbâie Golovatîi.

      - Este de dorit proaspăta, Veniamin Parfirievici, un borcan plin cu smântână va fi exact 3.500 kg... Apropo aveți cântar...

     - Haide, ieși de aici cât mai repede, dacă nu vrei să ai mari neplăceri... Aici nu-i magazin sau un bufet, a continuat șeful separatorului, dar vocea îi tremura...

    - Vezi, Veniamin Parfirievici, la noi în colhoz lumea primește smântână și unt aici, la tine. Așa bunuri nu se găsesc în magazine, ceainărie sau bufet... Cu toate acestea, mă grăbesc și eu. Vă rog să eliberați mai repede...

       - Eu nu voi elibera nimic! Ai  înțeles? – A devenit nervos Golovatîi. Dar a întrat Ion și a strigat:

       - Ce vă chirfosiți atâta, hai mai repede, n-am timp!

       - Vezi, nu vrea să elibereze, - am ridicat eu din umeri.

       - Care e treaba, șef? - Ion s-a uitat cu jale la șeful separatorului, - ai obosit, ai eliberat prea mult azi? Bine, te voi ajuta. - Și fără a aștepta răspuns, Ion a deschis frigiderul, a scos un bac cu smântână și a turnat borcanul plin, apoi a luat o bucată de unt și a pus-o pe cântar - Iată 2,2 kg de unt și 3,5 kg de smântână. Haide, completează factura. Voi semna.

         - Nu am nici o declarație, nici o factură, - a spus Golovatîi, - veți avea mari probleme...

        - Dar tu deja ai mari probleme, șefule! Dacă nu aveți documente de eliberarea producției, atunci furați aici! Noi demult ne-am dat seama despre asta. Dacă tu încă nu ți-ai dat seama, că ești sub capotă, atunci nu ar trebui să porți numele Golovatîi... Dar acestea sunt problemele tale, cum vei conversa cu procurorul. Eu voi face o fotografie la ceia ce am luat și pe această bază voi merge la contabilitate și voi plăti... -  a spus Ion, a scos fotocamera,  a făcut doi pași înapoi și a făcut „zik” cu Golovatîi și cu producția neoformată.

- Asta-i tot, șef... Nu vă faceți griji, dumneata arăți bine la mine... Uite, aici tu primești doi saci cu păsări jumulite de la găinăria colhozului, iar aici clientul tău este încărcat cu smântână și unt, fără factură... Ei bine, dacă nu sunt întrebări, atunci am plecat...

      - Ivan, stai, nu mă ucide, - a spus Golovatîi cu o altă voce... Se pare că fotocamera i-a făcut impresia cuvenită. - Voi face totul... Spune-mi ce ai nevoie. Eu sunt o persoană mică ... Ei îmi spun, eu fac... Dar, cu adevărat, nu am nici o declarație, nici o factură și nici nu am o comandă ...

       - Deci... Mâine seară, pe la ora 8, îmi vei aduce declarația la mine acasă, dar semnătura clientului anterior să fie pe foaie! Știi... Nu prea am chef să nimeresc la închisoare din pricina voastră. Acesta este primul punct.

În al doilea rând... Tu nu trebuie să-i jignești pe frații mei,  când vin la tine să scrie produse lactate... Și în ultimul rând... vreau ca mama mea să lucreze aici cu tine. Ea nu poate lucra în câmp, la soare are dureri de cap. Te-a rugat despre asta de câteva ori... Asta-i tot... Ne vedem vineri seara la ferma de păsări... - a spus Ion și a ridicat semnificativ degetul în sus.

        Am plecat. Ion s-a întors la muncă. Eu am dus dobânda acasă.

Următoarea afacere de pe ordinea de zi este porcul de la colhoz, care era ursit să-și dea viața pentru fericirea noastră. La fermă, Sașa trebuia să observe de la ora 4 și, imediat ce carnea va fi încărcată, să-l informeze pe Ion. Mama cu colectivul ei de mame eroine trebuia să fie la ora 5:30 la magazinul  de fructe și legume la Sava, eu la ora 5, să iau picioarele de porc și  să le duc acasă, apoi  să iau observație la ceainărie și să țin postul, până când va sosi Ion... Totul se desfășura conform planului, însă, ținând cont de faptul, cum  atât de misterios juncanul a dispărut cu o săptămână în urmă,  înțelegeam că ne așteaptă dificultăți și de data asta. Toată speranța era la Ion.

Era deja întuneric, când Ion s-a apropiat de mine, unde eu țineam postura, vizavi de ceainărie.    

- Ei, cum? Am întrebat.

 - Nimic ... a răspuns Ion. - Totul a fost așa cum am planificat. Și cele trei mame eroine disperate la tejgheaua goală, și o fotografie cu Sava surprins, și un scandal feminin mai natural decât pe scena unui teatru, nu este clar unde-i porcul... A fost încărcat la fermă la ora 5 în mașină zootehnicianului cu coș închis... Am verificat numai ce, mașină nu este în garaj. Cei la tine aici?

  - Tot nimic... dar „patricienii” se învârt în mod activ, mulți stau în sala de ceai, nu beau, nu mănâncă, nu vorbesc, în mod evident așteaptă ceva. Și la porțile școlii elementare, patru se zbat, probabil că așteaptă și ei porcul, - am sugerat eu.

   - Da, tata avea dreptate, - a spus Ion, - au dus porcul la bucătăria stației de tractoare de pe câmp, acolo l-au măcelărit, carnea au pus-o prin pachete, aici Pavlușa va înmâna fiecăruia un pachet, iar factura va veni mâine la Sava. Aceasta-i toată tehnologia. Fugi acasă și cheam-o pe mama cu colectivul ei. Trebuie să repetăm ​​scenariul aici, în același timp, vor comanda cocoșei pe vineri.

Atunci când mama a venit, mașina zootehnicianului se descărca...

 - Cine este ultimul pentru carne, tovarăși? – a întrebat mama cu voce tare, dar nimeni nu a răspuns. - Foarte bine, atunci eu sunt prima. Pentru mine, Pavlușa, trei kilograme, o pulpă de picior din urmă, vă rog să faceți, achitarea pe declarație...

 - Ce carne, Maria, ce declarație? - a început să bâlbâie Pavlușa.

 - Carne de porc, Pavlușa, am așteptat două ore la magazinul de fructe și legume în zadar, se dovedește, purcelul a fost descărcat la tine... Ei bine, tu știi, că eroii Uniunii Sovietice sunt serviți în primul rând, - a spus mama și a mângâiat zâmbind medalia.

 - Maria, eroii Uniunii Sovietice poartă stele de aur, iar tu ai o medalie maternă...

 - Pavlușa, imediat, ce apare un erou cu o stea aurită, îl voi lăsa imediat să înainteze. Pe medalia mea este scris în limba rusă special pentru tine  «Мать Героиня Советского Союза». Aștept... iar acasă așteaptă cinci copii flămânzi - a adăugat mama.

Între timp, Dunea și Frosia au venit tot împodobite  cu medalii.

- Aici, Frosia, tu ai zece copii - ești prima, tu Dunea cu opt copii - ești a doua, eu am cinci copii- înseamnă al treilea în rând. Vezi, Pavlușa, totul este corect. Începe să eliberezi carnea pe rând.

- Nu voi elibera nimic, eu închid, - a început să se enerveze barmanul.

- Nu, Pavlușa, - a spus mama - nu trebuie să fii obraznic cu noi. Nu vom pleca de aici fără carne.

- Oamenii mi-au făcut comandă, au plătit banii, am adus carne de la oraș, lumea așteaptă comanda, dar voi faceți aici dezordine, - a început să explice barmanul.

- Este foarte interesant, ce spui, Pavlușa, toată lumea a auzit? - Mama s-a întors către cei prezenți, care așteptau în sală. Apoi Pavlușa a început să roșească gros. - Perfect! Cât de cultural! Oamenii fac  comandă, se dovedește... Arată-mi, Pavlușa, facturile, referitor la carne, te rog.

   - Facturile, arată facturile! - Au început să-și dea avizul Frosia și Dunea.

   - Nu voi arăta nimic! Cine sunteți voi, ca să vă arăt facturile? - a început să se revolte Pavlușa. În practica lui, nu a fost încă așa ceva, ca oamenii simpli din colhoz să solicite facturi la marfa primită...

S-a apropiat Ion cu fotocameră pregătită.

-         Pavlușa, dacă există facturi, arată-le, voi face o fotografie, - a spus Ion. - Totul trebuie să fie documentat, cum un porc de la fermă colhozului și-a frânt piciorul, cum a fost înjunghiat pentru carne, cum nu a ajuns la destinație la magazinul de produce agrare, cum s-a plimbat la oraș și cum în sfârșit este onest vândut oamenilor...

 Pavlușa, văzând camera foto a amorțit cu gura deschisă, ca și cum N.S. Hrușciov a coborât la el de pe tribuna Palatului de Congrese al Kremlinului... A fost un moment de reculegere...

 - Ei bine, tovarăși, nu există facturi, așa și vom fotografia. Atenție! Zik! Gata!       - Ce..., Ce..., Fo..., Fo – to – gra – fi - ezi aici, - a bâlbâit Pavlușa lui Ion.

   - Și ce? Am dreptul. Aici este un loc public. Mă aflu în satul meu, în colhozul meu. Eu trăiesc și lucrez aici. Poate că fac o misiune importantă, care cere să-mi dau darea de samă în alt loc... Tu, Pavlușa, deservește cumpărătorii frumos, operativ și cultural. - a spus Ion - Eu știu drepturile mele, dar tu, cum se vede, habar nu ai de responsabilitatea ta.

   - Păstrați calmul, tovarăși, în curând ne vom lămuri, - a spus zootehnicianul Scurtu, care a terminat descărcarea cărnii și a văzut ce se întâmplă. Apoi l-a condus pe Pavlușa într-o parte și i-a spus la ureche – deservește cumpărătorii...

Pavlușa a mormăit ceva, a mai gesticulat cu mâinile, apoi a întrebat pe Frosia:

- Ce doriți?

- Cinci kilograme de carne de porc, un picior și o bucată de piept, - a spus Frosia.

Pavlușa a cântărit carnea și a mormăit:

- 11 ruble 85 copeici.

Frosia și-a lăsat ochii, s-a întors spre mama și a spus liniștit:

- Nu am așa bani.

- Nu ai  bani? Atunci următorul! – A spus barmanul solemn.

- Pavlușa, - a spus mama, - repet încă o dată. Noi am venit să obținem carne conform unei declarații comune. Lucrătorii colhozului primesc bani de două ori pe an pentru zilele lucrate, iar produsele naturale din colhoz - conform declarației.

  - Nu am o declarație,  eu eliberez carne pe bani, - a spus Pavlușa.

  - Acestea sunt problemele tale, - a spus mama cu calm, - noi nu cerem să ne eliberezi coniac pe declarație, pentru că nu este un produs natural al colhozului.  În ceea ce privește carnea, știm sigur, că acesta este un porc de la ferma noastră. De ce a ajuns la tine fără facturi și declarații, trecând alături de magazinul de produse agricole locale, persoanele respective se vor lămuri iar noi vom ajuta. Dacă prezența noastră nu este suficientă pentru tine, atunci copiii noștri vor veni aici, toți cei 23 de copii flămânzi și vei privi în ochii lor. Tu, Pavlușa, nu ai copii și nu știi ce-i asta. Mai mult de jumătate dintre ei studiază și lucrează în colhoz. Apoi ei vor merge la armată pentru a te proteja pe tine să trăiești liniștit, apoi ei vor construi comunismul, astfel încât tu, Pavlușa, și la bătrânețe să trăiești confortabil. Nu ți-i rușine?

        După aceste cuvinte, potrivit scenariului, ar fi trebuit să existe indignare generală. Frosia și Dunea au început să strige:

    - Ce este? Cât de mult ne puteți batjocori? Unde sunt porcii, juncanii, păsările pe care îi creștem în colhoz, care se taie de câteva ori pe săptămână? De ce nu există niciodată carne, lactate, legume în magazin? Cu ce să hrănim copiii? ...

      Zootehnicianul a luat din nou barmanul într-o parte și l-a înțepat cu iritare:

    - Deservește! Eliberează pe listă! ...

   - Corect! - a spus mama cu sarcasm, - vezi, Pavlușa, el este un adevărat comunist. Înțelege poporul, dar tu, nu!

       Barmanul a început să elibereze carnea, scriind într-un caiet. Când am obținut în sfârșit 3,5 kg de carne de porc, mama a spus:

     - Iar pe vineri, Pavlușa, eu fac comandă pentru cinci cocoși de la găinăria din colhozul nostru. Numai, te rog, cu factură, declarație și certificat sanitar, așa cum ar trebui să fie... De asemenea, pentru carnea de porc primită tot să prezentați documentele necesare. Eu voi semna ultima...

     - Și eu dau comandă pentru cinci cocoși, - a spus Frosia.

    - Și eu dau comandă pentru cinci, a adăugat Dunia.

       Concertul s-a încheiat fără aplauze, dar am fost mulțumiți.

      După cină, tatăl a spus:

-         Ei bine, a-ți funcționat eficient, acum ei vor dormi prost câteva nopți și vor veni cu următoarea mișcare. Răspunsul lor  noi îl vom simți până la sfârșitul săptămânii. Ei înțeleg, că în curând satul va bâzâi despre asta. Sașa, acum vine ieșirea ta pe podium, după cum am povestit. Dacă comanda pentru cocoșei nu va fi executată vineri, luni la ora 10, echipa Tinerii Cercetași merg la milițianul Sorbală cu o declarație, fotografie și două găleți de bunuri mirositoare. El are orele de primire a cetățenilor tocmai în acest timp. Fii gata! Ion, verifică detaliile, dar nu ei parte directă. La tine s-a început strânsul. Tu sâmbătă lucrezi toată ziua și duminică până la amiază. Mitea, până sâmbătă, trebuie să compui o scrisoare populară din numele mamei , Frosei și Dunei, pe care mama o va duce duminică la secretarul organizației de partid Petru Postovan. Este vorba, ca pentru mamele cu trei copii mici (până la 16 ani)să se reducă prețurile la produsele lactate la 50%. O altă scrisoare să intervină, pentru ai plăti mamei concediul de maternitate pentru Sașa, motivând prin faptul, că lumea în colhoz nu-și știu drepturile, deoarece nu există un statut propriu zis, iar brigadierul nu-și exercită funcțiile. De asemenea cerem pentru familiile cu mulți copii să se mărească norma de eliberare a pâinii și calitatea ei. Ar fi bine să i se prezinte o hrincă de pâine cu ingrediente de porumb, mazăre, orez prost măcinat...

       Prin urmare, ne-am convins practic, că apa nu curge sub o piatră culcată... Comanda referitor la cocoși a fost îndeplinită, au eliberat-o doar nu la bufet, ci la magazinul de fructe și legume, care se numea deja magazinul de produse agricole locale. Învățătorii și paramedicii au început, de asemenea, să plaseze comenzi. Mama a fost angajată la separator. Familiile numeroase au primit reducere la produsele lactate și au fost mărite normele de distribuire a pâinii.

Soțiile „patricienilor” au primit câte o jumătate de normă pe toate culturile. Tata a fost ales în comitetul părintesc al școlii, iar Sonia, soția lui Pavlușa, s-a aranjat dereticătoare la ceainărie și ei au făcut cu adevărat singuri reparație...

 

 

 

 12. ION

        Eram încântați de programul adoptat pentru dezvoltarea gospodăriei noastre private, care promitea o nutriție normală, dacă vom avea o atârnare rezonabilă față de sarcinile noastre, independent de salariul lui tata și de acel venit modest, pentru lucrările de câmp în gospodăria agricolă colectivă (colhoz) din sat.

        La început, ni s-a părut că acest lucru nu este prea greu. Prin urmare, am fost de acord, că principala activitate a tuturor este un studiu bun la școală. Pentru a fi pe poziții egale cu toată lumea, tata la vârsta de cincizeci de ani, fiind deja cărunt, a  urmat cursuri de pregătire avansată la Institutul de Medicină din Chișinău. Timp de trei ani, a finalizat cu succes programul și a primit certificat de medic TB, câștigând astfel respectul unei întregi generații de medici din republica noastră. Chiar și ziarele au scris despre acest lucru: „Nu este niciodată prea târziu să înveți.” O coincidență interesantă - exact la aceiași vârstă, a trebuit să repet faza tatălui meu. În timp ce eram în SUA, am participat la cincisprezece cursuri intensive la un colegiu american, am primit patru certificate necesare, mi-am confirmat masterul și doctoratul, mi-am confirmat calificările în proiectarea dispozitivelor microelectronice și am devenit inginer american. Istoria se repeta!

          În fiecare duminică aveam darea de seamă în fața lui tata pe problemele școlare. Primul care începea procedura era Ion. Cu un jurnal-zilnic, caiete și cărți, se apropia de tata, iar noi toți cu răbdare așteptam rândul nostru, ascultând notațiile la adresa lui Ion, care trebuiau să ne fie utile la vârsta lui. Tatăl meu a avut un acord cu profesorii cu privire la feedback, care au fost înregistrate în jurnal. Nu-i plăcea cu adevărat aprecierile mediocre, adică notele de „3”. Tata a a recunoscut doar note foarte bune și foarte proaste, adică. „5” sau „2”. Profesorii știau despre acest lucru și atunci când notele trebuiau să cadă pe banda de mijloc, apăreau o mulțime de întrebări și sarcini suplimentare, care au condus făptuitorul la note excelente sau nesatisfăcătoare.

Lui Ion nu-i plăcea „să zubrească”, adică să citească ceva de multe ori pentru memorizare. Adesea, în disciplinele exacte (matematică, fizică, chimie, biologie, geografie, astronomie, mecanică) el avea note de 5 rotunde, iar în limbi, istorie și literatură – nimerea deseori în mlaștină cu 3-, 3, 3+, -4, 4. Mai avea un scris de mână nu prea caligrafic și caietele păreau neîngrijite. Tata a petrecut mult timp și energie pentru a-l educa pe Ion, să-l îndrăgostească cumva în ceia ce nu suferea organic.

Pentru a evita aceste emoții negative, Ion recurgea la diverse trucuri. De exemplu, foi de raportare duble. Pentru note bune un jurnal, iar pentru cele rele- altul (secret). Dar tot secretul devenea evident. Înșelăciunea era pedepsită nemilos, inclusiv, interzicerea surselor de divertisment ca excursiile cu bicicleta, fotbal, filme, întâlniri, competiții... Acest lucru părea fără speranță, deoarece, în consecință, Ion deja ura nu numai aceste materii, ci și pe profesorii, care le-au predat. Pe măsură maturizării noastre, tata căuta  cheițe noi  pentru a ajunge cumva la conștiința lui Ion. Uneori conversația se îndrepta spre un ton ridicat, cu concluzii neașteptate. În acest timp, copiii mai mici plecau în curte și tata mă lăsa numai pe mine, în calitate de un bun exemplu pentru Ion. Nu am fost mulțumit de o asemenea onoare și în dispute încercam să țin partea lui Ion. Drept urmare, tata pe amândoi ne așeza la locul cuvenit cu argumente convingătoare.

Odată subiectul controversei a fost din nou notele slabe ale lui Ion la limba moldovenească.

       - Cum poți face atât de multe greșeli gramaticale în eseurile tale și când, Ion, vei înceta s-o faci pe prostul? De ce scrisul de mână e atât de dezgustător?  - A trecut tatăl la un ton indignat. -

Trebuie să spun că tatăl meu a avut o scriere de mână uimitor de frumoasă și a scris aproape fără greșeli gramaticale. El compunea scrisori lungi profesorilor, unde prezenta observațiile cu privire la procesul educațional, comentarii și sugestii. Profesorii îl respectau foarte mult pe tata pentru asta. Scrisorile erau întotdeauna impecabile, bine argumentate cu ghilimele și alineate...

 Eseul a fost despre acea, cum Moldova înflorește în Uniunea Sovietică alături de alte republici surori. Tata era îngrozit de faptul, că Ion a scris Republica Sovietică Socialistă Moldovenească cu litere mici și cu virgule. Adică „Republica sovietică, socialistă, moldovenească. Astfel, a făcut șase greșeli într-o singură propoziție. În conținut, au fost, de asemenea, multe semne de punctuație. Referitor la stema Uniunii Sovietice, era necesar să facă o comparație frumoasă, că toate cele cincisprezece republici sunt strâns legate frățește într-un buchet luxos de republici prospere, unde sora  mai mare  Rusia este cea mai bună, cea mai înțeleaptă, cea mai frumoasă, cea mai dreaptă. Această idee trebuia să treacă ca un fir roșu în eseu ...

Ion avea o poveste tristă în acest eseu, potrivit căreia stema este o coroană frumoasă pe mormântul a cincisprezece surori necunoscute, care și-au pierdut libertatea și numele...

- Ion, spune-mi, te rog, tu încă nu știi, că substantivele proprii se scriu cu litere mari și asta se referă la toate numele oamenilor, animalelor, orașelor, râurilor și țărilor?- A întrebat tata.

- Bineînțeles, știu foarte bine asta, - a răspuns Ion.

- Ei bine, dă un exemplu, - a insistat tata.

- Să o spunem așa, - a început Ion, în fraza „L-am chemat  pe Bobic și l-am hrănit”, cuvântul „Bobic” este scris cu majusculă. Dar în propoziția „Am chemat un câine sovietic, socialist, liber, fericit și hrănit”, toate cuvintele sunt scrise cu litere mici, iar adjectivele sunt separate prin virgule.

- Asta este perfect adevărat, am spus. Tatăl a fost de acord și el.

- Dar de ce atunci scrii numele republicii cu litere mici și separi cuvintele cu virgule?" – A ridicat glasul tata.

- Pentru că regula este regulă!- S-a indignat Ion. - Înainte de eliberare, țara noastră se numea Moldova și, desigur, era scrisă cu literă mare. Apoi a devenit o republică sovietică, socialistă, moldovenească. Ce este greșit aici? Nimic! Un alt exemplu mai simplu. Să zicem așa, eu mă numesc Ion, ce se dovedește cu documentul respectiv. Acum cu voi vorbește un băiat sovietic, socialist, moldovean, vesel și fericit. Observați, numele meu a dispărut, au rămas doar adjectivele. Desigur, sunt scrise cu litere mici și, din moment ce sunt multe, sunt separate prin virgule. Și dacă îmi vor atribui un număr, tot va fi separat cu virgulă. Dacă cunoașteți o altă regulă, arătați-mi-o... Dacă cineva a scris greșit, asta nu înseamnă că ar trebui să repet prostiile altor persoane. Nu este vina mea că nu ne învăță corect...

- Mitea, cum ai contura acest subiect? - S-a întors tata către mine. -

- Ei bine, eu aș scrie, cum poporul sovietic construiește comunismul împreună, cum explorează spațiul cosmic, și ară oceanele cu vapoarele, cum blochează râul Enisei și lansează rachete și chiar la balet suntem primii pe planetă. Bineînțeles, toate aceste realizări se explică prin unirea strânsă a celor cincisprezece republici surori, ale căror adjective, ca excepție, sunt scrise cu majusculă... Un paragraf separat, desigur, aș închina Rusiei - surorii mai mari, unde aș admira grandoarea, frumusețea și înțelepciunea ei.

- Și de ce vii cu ideea că Rusia este mai mare și mai frumoasă decât Armenia sau Moldova, de exemplu. Despre Rusia pentru prima dată a devenit cunoscută în secolul al X-lea, iar istoria Armeniei începe cu 2000 de ani înainte de nașterea lui Hristos, adică Rusia este cu 3000 de ani mai tânără decât Armenia și cu 1500 de ani mai tânără decât Moldova. Iar frumusețea și complimentele sunt o chestiune de gust, dragă. Am scris ce credeam. Acesta este un eseu pe o temă liberă. Dreptul oamenilor de a-și exprima liber gândurile este protejat de constituție, -a spus Ion.

- Ion, ce fel de mormânt ai gândit aici? Interesant, cum creierul tău ajunge la așa ceva, să identifici stema statului ca o coroană funerară? - Tata era indignat. -

- În eseu stema cu o stea roșie este un element obligatoriu... Când mă gândesc la asta, o asociez cu un mormânt în masă. Totul este frumos acolo, solemn cu coroane asemănătoare cu o stemă și stele roșii în vârf, - a explicat calm Ion. - Mai bine întrebați-mă, de ce nu vreau să scriu ca un papagal sovietic normal...

- Ion, tu vei termina rău cu așa idei. -a spus tata serios și a pus caietele deoparte.-

- Dacă ai în vedere Siberia, nu mă sperie. Acolo, densitatea populației este mai mică de o persoană pe un kilometru pătrat. Cel puțin, nu voi vedea aceste fețe urâte acolo, care tot timpul mint și vreau, ca eu să cred. - a spus Ion, ghicind ce avea în minte tata.

- Băieți, fi-ți atenți... o să vă spun ceva important acum. Nu voi mai reveni la acest subiect... Sincer, Ion, eu sunt de acord cu tine... Și mai mult, tu, Ion, ai o gândire foarte originală... Frazele tale sunt uimitor de exacte, ajung acolo unde trebuie, devin imediat fraze înaripate... Despre „patricieni”, „minunii rusești”, „unt”, vorbesc deja în satele vecine... Acum, Ion, politica s-a schimbat doar aparent în formă, dar în conținut a devenit mai insidioasă... Oamenii, care permit astfel de „glume” sunt numiți „disidenți” și sunt trimiși nu în Siberia, ci pentru tratament gratuit. În Moldova, acest lucru se face în sanatoriul „Curchi”. Acolo, Ion, aduc oameni destul de sănătoși la tratament și în două săptămâni devin idioți pentru viață... Da, da, Ion, este așa... Recent, acolo a nimerit un bun prieten de-al meu, cu care am studiat împreună la Chișinău. Cu o săptămână înainte, ne-am întâlnit la Bălți. Era o persoană perfect normală. A lucrat în biroul primului secretar al Partidului Comunist din Moldova Leonid Ilici Brejnev. A spus, că îi este frică. El este urmărit. Simte, că nu mai are mult timp să trăiască. El a spus, că Brejnev a pus întrebarea la Biroul Politic al Comitetului Central al PCUS de la Moscova pentru a schimba ușor frontierele Moldovei la sud, astfel încât Moldova să aibă acces la Marea Neagră prin Cetatea Albă (Belgorod), adică prin teritoriul nostru, care acum aparține Ucrainei.

 

Hrușciov a fost foarte jignit. El a spus, că istmul propus îi amintește de ceva. El însuși a desenat un penis cu un creion roșu pe hartă din nordul Moldovei, apoi a aruncat-o boțită în fața lui Brejnev spunând: „Iată  soluția problemei tale! Du-te la muncă, țapule! "...

        Brejnev L.I. deja lucrează în Kazahstan, harta a fost schimbată, iar prietenul meu nu mai este în viață. Nu s-a „vindecat” mult timp la Curchi. El știa, ce n-ar fi trebuit să știe... Nu vreau, ca tu, Ion, să ajungi acolo! Înțelegeți !? Eu vreau să terminați bine școala și universitățile respective! Punctum!

         Doar atunci, când fratele tău mai mic Sașa va absolvi institutul, veți fi liber să faceți tot, ce doriți! Nu-mi strica programul, Ion! Acesta este ordin și rugăminte  în același timp ...

Mulți ani mai târziu, în 1990, când am lucrat în Guvernul Republicii Moldova, l-am cunoscut pe Vasile Blaja, care a lucrat timp de treizeci și trei de ani la cancelaria organelor supreme a Moldovei și s-a pensionat. El a confirmat, că un astfel de caz în biografia lui Brejnev L.I. a fost. Acest simbol pornografic arogant al șovinismului puterii rusești se află încă pe harta Republicii Moldova...

          Atunci tata și-a asumat un risc mare. Era necesar să-l înțeleagă foarte fin pe Ion și să aibă mare încredere în noi, pentru a ne asuma astfel de riscuri.

După această conversație, Ion a dispărut pe trei zile. Mama nu-și găsea un loc să se liniștească, iar tata tăcea încăpățânat. Ion mi-a spus cu încredere, că va merge cu bicicleta la nordul Moldovei pentru a verifica, ce se află în interiorul „penisului lui Hrușciov”. S-a întors obosit și foarte supărat. El a spus, că acolo-s câmpii... Nici o instalație militară ori câmpuri aeriene... Nimic... Pur și simplu un penis geografic... A izbucnit în plâns și a lovit cu pumnul în perete atât de tare, încât a umblat cu o mână bandajată timp de două săptămâni...

Nu am văzut niciodată, ca Ion să plângă în copilărie și chiar atunci, când au murit părinții noștri... Un pic mai târziu i-am spus tatălui meu despre asta și l-am rugat să nu-l pedepsească pe Ion. Tata a spus, că și-a dat sama despre asta, dar nu a reproșat, așa că incidentul a fost epuizat în tăcere. Dar, după șapte luni, imediat după Anul Nou, a avut o discuție serioasă cu Ion în privat.

De obicei, în perioada sărbătorilor de iarnă, tata cerea copiilor mai mari (după clasa a șaptea) să scrie compoziții pe teme libere, iar copiii mai mici sumau zilnic o sută de membri ai progreselor aritmetice. El spunea, că exercițiile aritmetice și șahul dezvoltă bine abilitatea mentală. Dar, de data aceasta, eu cu Ion trebuia să scriem ceva original despre Mihai Eminescu (1850-1889). Tata  a pus pe masă vreo zece cărți despre Eminescu în limbile română și moldovenească, a interzis utilizarea manualelor de literatură și a subliniat, că pe el nu-l interesează gândurile lui Coroban (autorul manualului „Литература молдовеняскэ”), dar este foarte interesat de gândurile noastre...

Atunci eseul lui Ion l-a impresionat puternic pe tata. Din acest motiv mi-am amintit de ea cu amănunte...

Eu am expus în ordine cronologică pe de o parte poeziile și poemele, iar pe de altă parte datele biografice ale marelui clasic. Mai departe, am încercat să explic modul în care viața și retrăirile sale au influențat la activitatea poetică. Multă vreme nu  găseam firul principal al lucrării mele. Atunci când mă adânceam într-o întrebare obscură, apăreau zeci noi. Am întrebat-o pe mama:

- Mama, ajută. Îl iubești atât de mult pe Eminescu, știi pe de rost „Luceafărul”, cânți zeci de romanțe de ale lui, ce crezi, cum i-ar fi putut veni un gând  să scrie așa?

 

La steaua care-a răsărit                         
E-o cale-atât de lungă,                            
Că mii de ani i-au trebuit                       
Luminii să ne-ajungă.                            

Poate de mult s-a stins în drum             
În depărtări albastre,                              
Iar raza ei abia acum                               
Luci vederii noastre. 

-         Imaginează-ți, savanți atât de faimoși ca Kepler, Decart, Ferma, credeau, că viteza luminii este infinită, iar Eminescu scrie aici atât de simplu și de frumos, că lumina are viteză, are presiune și chiar a determinat ce ordin de mărime are această viteză! Credeam, că la acea vreme au fost câteva descoperiri științifice despre viteza luminii, care l-au făcut probabil să scrie așa... Nimic. Abia 49 de ani mai târziu, s-a dovedit, că lumina are viteză și presiune. Mai mult, se știe că Eminescu nu era puternic în științele exacte și, în timp, ce studia la Viena și Berlin, avea multe probleme cu fizica și matematica... De unde? Cum se poate ajunge la un gând atât de fenomenal? Nu înțeleg...

-         Când nu înțelegi ceva, gândește-te la Dumnezeu și atunci Duhul Sfânt îți va trimite un gând luminos în minte, - a spus mama. - Dumnezeu l-a creat pe om liber și atunci, când devine adult, el trebuie să decidă, cu cine merge în viață, cu Dumnezeu sau cu o putere necurată. Dacă o persoană îl ignoră pe Dumnezeu, atunci aceasta este alegerea lui, dar dacă o persoană a mers împotriva lui Dumnezeu, va fi sever pedepsită. Familia lui va fi exterminată. Așa este scris în Sfânta Biblie. Eminescu a fost un geniu. El a fost călăuzit de Duhul Sfânt. Dar a venit timpul să-și lămurească relația sa cu Dumnezeu. Eminescu a mers împotriva lui Dumnezeu și a devenit ateu. După fiecare lucrare lipsită de evlavie, a suferit o mare întristare personală. Eminescu avea zece frați și surori. Au murit tragic unul după altul. Un blestem a urmărit familia Eminescu. Dragostea lui pentru Veronica Micle era nefericită. Singurul lor copil s-a născut mort. Când mama sa a murit, Eminescu s-a îmbolnăvit psihic. Eminescu a murit în zorii puterilor sale creative, înainte de a împlini patruzeci de ani. Toți urmașii fraților și surorilor sale au murit în copilărie. Neamul  Eminescu s-a uscat.

       Am luat această idee la bază și am primit un eseu destul de convingător.  Hiperion din poemul „Luceafărul” era nimeni altul decât Isus Hristos. Tragedia biografiei lui Eminescu a fost rezultatul ateismului său militant în opera sa matură, iar ideile strălucitoare și frumusețea divină a versurilor sale sunt gândurile luminoase ale Duhului său Sfânt... Am selectat epigraful din „Înger și demon”:

«Am urmat pământul ista, vremea mea, viața, poporul, 

Cu gândurile-mi rebele contra cerului deschis...»                                            

       Ivan a modificat primele două rânduri din poezia „Doina” de Mihai Eminescu ca epigraf al eseului său, dar în redacția, care după părerea lui, este originală:

«De la Nistru pân la Tisa                                

Moldovanul plânsu-mi-s-a...»        

În cărțile moldovenești (cărți publicate în vremea sovietică, în chirilică și cu comentarii „aliniate”), poemul a lipsit complet. Acest lucru poate fi înțeles. Eminescu nu era entuziasmat de ocupația rusească. El a scris:

Din Hotin și pân'la Mare             
Vin Muscalii de-a cãlare                
De la Mare la Hotin                       
Calea noastrã ne-o ațin                  
Și Muscalii și Calmucii                  
Și nici Nistrul nu-i îneacã           
Sãracã țarã, săracã! 

 

Cărțile românești sunt, de asemenea, „aliniate”. Poetul moldovean Mihai Eminescu, născut cu 9 ani mai devreme decât s-a format România, este denumit „conștiința națiunii române”, „o expresie integrată a patriotismului românesc”, iar epigraful de mai sus din cărțile românești arată astfel:

 

«De la Nistru pân'la Tissa

Tot românul plânsu-mi-s-a... "

 

Această construcție lingvistică nu este corectă, iar „gândirea” este în mod clar tendențioasă și nu se potrivește cu sfârșitul poeziei:

Ștefane, Mãria Ta,                            
Lasã Putna, nu mai sta,                         
Sã se-ndure Dumnezeu                          
Ca sã-ți mântui neamul tãu...                 
Tu te-nalțã din mormânt                         
Sã te-aud din corn sunând                      
Și Moldova adunând                                
Adunându-ți flamurile                             
Sã se mire neamurile;                                    
De-i suna din corn o datã                                
Ai s-aduni Moldova toatã                                
De-i suna de douã ori                                     
Vin și codri’n ajutor;                                     
De-i suna a treia oarã                                     
Toți dușmanii or sã piarã     

Se primește, că „tot românul” plânge, iar la luptă sunt chemați moldovenii... Poeziile lui Mihai Eminescu sunt absolut perfecte la formă și conținut. Dar aici se simte o mâna străină. România a fost formată în 1859 din Țara Românească și acele bucăți din Moldova, care erau libere de ocupația rusă (Moldova în partea dreaptă a Prutului, fără Bucovina și Sudul Basarabiei, adică Buceagul). Atunci, domnitorul Moldovei fragmentate, Alexandru Ioan Cuza Vodă, a fost de acord, ca lumea din Țara Românească să-l aleagă pe el ca conducător (în termeni moderni, să fie conducătorul „interimar”). Această înșelăciune a dus apoi la răscoala separatistă la Iași, lovitura de stat din București, munca grea a moldovenilor români din Cernavodă și exterminarea în masă a moldovenilor în războiul ruso-turc în timpul capturii la Plevna în Bulgaria, sub comanda lui Carol I. În raport cu intelectualitatea, a fost folosită binecunoscuta metodă „biciul și zăhărelul”, a cărei esență este, că trebuie să scrii, să cânti și să gândești așa, cum este „necesar” și nu așa cum vrei. Mai simplu spus, a fost necesar să încetăm să fim moldoveni proști și să devenim români sau ruși progresivi, în funcție de călcâiul sub care am nimerit. Moldovenii de pe partea stângă a Prutului și Bucovinei au fost mobilizați în armata rusă și au dus greutatea principală în războiul ruso-turc în bătăliile de la Șipca. Astfel, cu cât pozițiile României și a Rusiei deveneau mai puternice în zona Moldovei, cu atât mai mult moldovenii au fost exterminați și rămășițele statului moldovenesc au fost șterse de pe pământ. Moldovenii au fost deportați din casele lor de la Nistru până la Tisa. Au încetat să mai fie stăpâni în propria lor țară, în propria casă. În Moldova, au condus atunci românii, și rușii. Prin urmare, Mihai Eminescu a scris: „De la Nistru pân la Tisa, Moldoveanul plânsu-mi-s-a”. Moldoveanul, și nu „tot românul” s-a aflat într-o situație tragică. De asemenea, cusute cu fir alb sunt expresiile din Doină:

Din Boian la Cornu Luncii               
Jidovește'nvațã pruncii
                 

Și sub mânã de jidan                      
Sunt românii lui Ștefan.
                   

Vai de biet român sãracu                  
Cã'ndãrãt tot dã ca racul
               

Fãrã tihnã-i masa lui                       
Și-i strãin în țara lui.
 

 

Ce legătură are „românii lui Stefan” aici? Pe vremea lui Ștefan cel Mare, nu a existat nimic de genul românesc în Moldova... Expresia „ românii lui Ștefan” nu este altceva decât o clopotă tendențioasă sau lucrarea brută a unui „specialist” pentru „a armoniza” poezia lui Eminescu. Aici, însă, „specialistul” a alergat în extreme, înlocuind mecanic cuvântul „moldovean” cu cuvântul „român”. Se dovedește că, dacă „săracul român este împins înapoi ca racul” și el este „un străin în țara sa”, atunci România este o formațiune artificială lipsită de sens... Mă întreb de ce Eminescu a ridicat problema evreilor aici? De dragul unui cuvânt roșu?

Nu! Eminescu a scris:

E ușor a scrie versuri,                             

 când nimic nu ai a spune,                        

Înșirând cuvinte goale,                             

ce din coadă au să sune... 

Eminescu avea ceva de spus cu privire la chestiunea evreiască, în ciuda faptului, că din partea tatălui său avea rădăcini evreiești și, după tratatul de la Berlin, evreii din România au fost oficial convertiți în români. Se pare că tragedia națională din Moldova natală a fost mult mai tragică decât motivele personale.

        În raporturile sale la Moscova, guvernatorul Basarabiei raporta, cum se desfășura procesul de „purificare” și colonizare a Basarabiei, în special în ceea ce privește organizarea coloniilor agricole evreiești. Într-adevăr, concentrația populației evreiești pe linia Varșovia, Livov, Cernăuți, Bălți, Chișinău, Tiraspol, Odessa a fost mai mare decât în ​​alte orașe din Rusia și România. Desigur, evreii de-a lungul anilor au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea civilizației acestor locuri. Au fost mereu comercianți excelenți, profesori, meșteri, muzicieni, medici, dar nu lucrau în masă, în câmp. Totuși, în aceste rapoarte, pe zeci de pagini se descriu rezultatele muncii coloniilor evreiești, ca și cum moldovenii au dispărut complet de pe acest pământ... Judecând după pogromurile evreiești din acele vremuri din Odessa, Cernăuți și Chișinău, nu se poate spune că autoritățile erau loiale față de evrei, dar aceste rapoarte sugerează că situația moldovenilor indigeni era mai rea decât cea a evreilor. Aici se simte dorința guvernatorului de a raporta că moldovenii nu mai există în provincia Basarabia. Aceste argumente sugerează indirect, că în original această parte a Doinei a avut o altă interpretare, și anume:

Din Boian la Cornu Luncii                       
Jidovește'nvațã pruncii                                
Moldovanul lui Ștefan                                     
Stă sub mânã de jidan                                     
Vai de moldovan  sãracu                                  
Cã'ndãrãt tot dã ca racul                                
Fãrã tihnã-i masa lui                                       
Și-i strãin în țara lui.                                       

Mihai Eminescu a trăit tragedia țării sale Moldova, tragedia poporului său și a scris cu durere despre aceasta în Doină. Așa se explică tragedia personală a poetului. În România trăiau și acum trăiesc români proviniți de la moldoveni, evrei, greci, germani, maghiari, polonezi, bulgari, țigani și de altă natură. Din cele mai vechi timpuri, Doina este o parte specifică a folclorului moldovenesc, unde durerea se transmite ușor, melodios și cu lacrimi din generație în generație. După lovitura de stat din 1865 în România, românizarea forțată a tuturor popoarelor, care trăiau pe teritoriul nelegitim declarat a început și se desfășoară de mai bine de o sută de ani. „Specialiștii” au mers cu mâinile murdare și pe diamantele Doinei lui Mihai Eminescu, dar nu au putut retușa ideea principală, că va veni vremea, când nimeni nu va interfera, ca moldovenii să fie împreună, în țara lor - Moldova.

Tata a citit cu atenție eseurile noastre de mai multe ori, apoi s-a retras cu Iоn în camera din spate. Au stat de vorbă calm timp de câteva ore, iar еu cu mama ne-am așezat lângă sobă și comentam eseul meu. Apoi s-au întors și s-au așezat în tăcere în fața sobei mai aproape de foc.

       - Ei, cum? - Am întrebat eu. - A fost un moment de reculegere ...

   - Eseul tău este bun… Compoziția lui Ion... este mult mai bună, decât cele  precedente... Tu scrii cum trebuie, iar Ion scrie cum vrea... a oftat tata și a aruncat ambele compoziții pe foc. Cu toate acestea, priviți, uite ce frumos ard...


-         Păcat, - am spus sincer - mi-a plăcut foarte mult compoziția lui Ion...

-         Atunci când hârtia arde, se memorizază bine, ce a fost scris pe ea, yoghinii au dovedit-o - a spus tata. - Apropo, acesta este un subiect interzis în România. Siguranța lor nu funcționează mai rău decât KGB la noi. În convingerea mea, Eminescu nu a murit de moartea sa... a fost otrăvit cu mercur. El este singurul din celebrități, care a ridicat vocea că România ar trebui să fie numită Dacia. A organizat chiar o mișcare pentru renașterea Daciei și, urmând exemplul lui Dimitrie Cantemir, și-a prezentat operele filozofice la Berlin în latină și germană. Se presupune că el a descris istoria Daciei de la Herodot (484 - 425 î.Hr.) până la vremurile noastre... Din acel moment, a început supravegherea lui. Aceste lucrări lipsesc sau sunt clasificate. A rătăcit prin satele și mănăstirile din România. Puțini știu, că la un moment dat se ascundea în Odessa. Va veni timpul și acest secret va fi dezvăluit. Adevărul cucerește întotdeauna minciuna ...

-         Acum Mitea va scrie un eseu critic pe cartea lui Alexandru Lipcani „Drumul cu plopi”, iar Ion îl va citi cu atenție pe Don Quijote din Cervantes și va scrie de ce Don Quijote s-a luptat cu morile.

        Așa și nu am aflat detaliile conversației... Aparent, Ion și-a dat cuvântul să nu se răspândească. Nu pot decât să ghicesc în termeni generali, despre ce au vorbit pe baza conținutului eseului, pe care îl știam.

       După aceea, Ion s-a schimbat brusc. El a devenit foarte serios și a început să se comporte ca un matur.  Deja îi plăcea să pună scopuri mari, să le detalizeze și primea plăcere, când pe etape le realiza. La final, a absolvit liceul cu doar trei de „4”, la rusă, moldovenească și franceză. Restul au fost „5”. A intrat imediat la Institutul Agricol la Facultatea de Mecanică.

       Eu am fost un perfecționist. Încă din clasa a cincea, am fost întotdeauna un elev excelent și am completat unsprezece clase cu onoruri și medalie. Caietele și jurnalele mele erau impecabile. Cu toate acestea, la școala a fost întotdeauna considerat, că un mare matematician este Ion, și nu eu. Ion a fost capabil să obțină rezultate strălucitoare în momentele critice, adică, la examene, teste și olimpiade. Acest lucru se datorează faptului că nu i-a fost niciodată frică de nimic și era încrezut în puterea logică a minții sale. Orice factori de frică l-au mobilizat spre rațiune și victorie, pe care o obținea. La rândul meu, acești factori de teamă îmi arătau, cum să-mi complectez golurile. Eu obținеаm victorii prin muncă sistematică și bucherie.

Tatăl meu era un mare amator de șah. Ca urmare, toți am fost buni în acest joc antic. Am studiat teoria după cărțile pentru șah-master. Ion analiza doar partide faimoase. Împreună cu Ion și Liuba am format echipa școlii la șah. O data am fost campioni pe district, dar mai sus, la zonă, eu am pierdut partida, iar Ion și Liuba au obținut victorii. Asta vine, că în situații critice, Ion a fost mai puternic. El a fost un jucător al planului de atac, iar eu al planului pozițional și în astfel de momente, atacul și încrederea lui au dus la victorie. În timp ce poziția mea diplomatică a dus la înfrângere. Ulterior, analizând multe situații din viață, am ajuns la concluzia, că Ion obținea eficacitate datorită atacului și aderenței, ceea ce dezarma interlocutorul, inamicul sau femeia, pentru care avea interes. La rândul meu, am obținut succes, arătând profunzime de cunoștințe, diplomație și răbdare.

Eu experimentam o teamă rezonabilă în fața obstacolului, dar Ion – curaj, emoții. La o afacere eu planificam, analizam, modelam și chiar aranjam rețele, dar Ion mergea drept, fără nici o analiză suplimentară. Pentru aceasta, Ion m-a numit „profesor”, iar eu l-am numit „Chiron”. Și aceste porecle din copilăriei nu erau departe de adevăr.  Am fost încântat, cât de convingător și încrezut a putut Ion să poarte conversații cu adulții în situații critice. Eu așa nu puteam. Mai mult, eu aveam ideea, cum să construiesc vorba, unde să pun accentele. Aș putea spune orice cu toate atributele unui discurs corect rostit, dar ca răspuns la discursul meu aș putea primi o varietate de răspunsuri imprevizibile, inclusiv „du-te de aici repede”, cum hoțul din sat Golovatîi a răspuns la politeța mea. De ce oare, mie pot să-mi răspundă orice, dar lui Ion - numai ce el are nevoie? Aceasta este întrebarea! Părea că Ion în astfel de momente vorbea nu numai cu cuvinte, dar și expresii faciale, ochi și gesturi care, precum o orchestră bine dirijată, îl scălda cu muzică pe ascultător, cerând în schimb doar aplauze, dar încă ceva de neînțeles, dar foarte puternic, care, într-un fel,  pornea din toată esența lui... Am ajuns la această concluzie mulți ani mai târziu, după absolvirea facultății, după ce am participat la concertul lui  Vladimir Vâsoțki în 1977. Asta a fost la Zelenograd sub Moscova, în sala de concerte MIET (Institutului de Tehnologie Electronică din Moscova). Noi îl adoram pe Vâsoțki, care era mai popular decăt toți. Ion chiar a făcut un dispozitiv pentru a copia înregistrările pe foto-peliculă de radiografie. Așteptam ca Vâsoțki să apară ca un Dumnezeu, dar pe scenă a apărut un om obișnuit, simplu și scurt, și-a scos sacoul din piele, l-a atârnat pe spatele unui scaun...

Am simțit, cum toate emoțiile mele legate de Vâsoțki, se prăbușiau în tot corpul meu, fără să vreu. Încă un pic și va veni dezamăgirea. Vâsoțki a salutat publicul și, timp de aproximativ zece minute, a vorbit despre viață, despre creativitate... A fost o senzație fenomenală... Această persoană creștea în ochii mei... Nu a spus nimic supranatural în conținut, dar cum spunea! Cum a cântat! Atunci mi-am dat seama, că există o astfel de forță internă, care îi încărcă pe ceilalți cu emoții pozitive, care radiază un fel de energie specială și induce o dorință irezistibilă de a te atinge de el. Acesta este un dar foarte rar. Dar el este...

De multe ori îmi doream, să fiu ca Ion și procedam în felul lui. Deasemenea,  Ion mă copia pe mine. Nu aș spune, că efectul așteptat a fost mai mare de 75%. Se vede, că aceste proprietăți ale caracterului nu sunt altceva decât aura naturală pe care oamenii o primesc de la naștere. Desigur, aceste transformări au fost ceva de genul unui rol de teatru, nu o manifestare a esenței noastre. Pentru asta, l-am respectat cu adevărat pe Ion, deși eram foarte diferiți. Mama mai simplu explica această filosofie. Ea  spunea, că eu sunt „Scorpion”, iar Ion „Dragon”. Asta spune totul…

Eu obținut victoria cu dificultate și primeam plăcere pe termen lung, folosind inteligent rezultatul pentru a cuceri următoarele înălțimi, acumulând astfel tot mai mult credit de fiabilitate. Ion obținea victoria ca ceva obișnuit, primia plăcere pe un termen scurt și uita curând de ea. Prin urmare, din punct de vedere profesional, eu urcam mereu în sus, iar Ion rămînea pe loc, deoarece curba lui de credibilitate era de formă sinusoidală. L-am respectat întotdeauna pe Ion și pot spune, că a fost, cu adevărat, Fratele cel Mare, dar am fost mereu indignat de atitudinea lui față de mama. Mi s-a părut întotdeauna, că pentru el, mama este ceva din categoriile: cerul, soarele, aerul și apa... Pur și simplu, există pentru el și totul... Nu a încercat niciodată să facă ceva plăcut pentru mama, să regrete sau să-și facă griji pentru ea. Mai târziu, în viața noastră de adulți, Ion își amintea adesea momentele din copilărie și spunea: „Îți amintești, atunci tata a spus...” Dar nu l-am auzit niciodată pe Ion să-și amintească ceva în legătură cu mama... Asta în ciuda faptului, că mama toată viața pentru el nu și-a cruțat sufletul, și toată viața pentru ea Ion a fost Ionel…

Odată eram în trei împreună. Eu cu Ion făceam temele iar mama desena un proiect de covor. Era deja noaptea târziu, terminasem lucrările și eu cu Ion am discutam cu voce tare pe cine va alege Maria Ciobanu dintre noi doi. Amândoi, independent unul de celălalt, am invitat-o ​​să prietenim... Am întrebat-o pe mama:

- Mama, imaginează-ți că ești o fată foarte frumoasă în clasa mea și noi amândoi, Ion și cu mine, ne-am îndrăgostit de tine, pe cine ai alege?

Mama nu s-a gândit mult timp și a răspuns:

- L-aș iubi pe Ion, dar m-aș căsători cu tine...

Această admitere m-a surprins atât de mult, încât am bombardat-o cu gelozie cu întrebări:

- Cum de înțeles? Înseamnă asta, că ai iubit pe altul și că te-ai căsătorit cu tata? Și, în general, unde este logica într-un astfel de raționament?

- Nu există nicio logică aici. - a răspuns mama - Dacă ar exista logica, atunci femeile ar fi bărbați. Sunt o femeie obișnuită, ca toată lumea, care face o mulțime de lucruri stupide și apoi își mușcă coatele, dar este prea târziu...

Dar toate explicațiile mamei nu au liniștit în niciun fel vanitatea mea rănită.

- Ascultă, fata ți-a spus, pe cine îl iubește și pe cine nu? De ce-i bați capul? - s-a arătat Ion indignat, de parcă ar fi fost o confruntare reală…

Sunt sigur, că Ion a uitat despre asta a doua zi, dar acest caz banal a pus în memoria mea pe toată viața un element esențial de neîncredere în relațiile cu femeile. Mi s-a părut că dacă o fată mă iubește, atunci se va căsători cu altul și, invers, dacă sugerează cu tot comportamentul ei că vrea să se căsătorească cu mine, asta se întâmplă pentru că iubește pe altul și vrea să se răzbune pe el. Cât despre Ion, el nu s-a gândit niciodată la ce femeile se gândesc...

  Astfel, s-a dovedit că încă din copilărie Ion a fost un model în unele probleme, iar eu - în altele. Aceasta a jucat o influență certă asupra formării caracterului fraților mai mici.

13. BORIS

Boris s-a născut la 24 august 1949 într-o căruță în timpul foametei, atunci când nu aveam propriul nostru ungher de trai. Din fericire, era vară și tata a primit nașterea  și a reușit fără probleme. Problemele au fost înainte de nașterea lui Boris și după...

Am analizat și am comparat multe fapte, pentru a înțelege modul, în care părinții mei au reușit să supraviețuiască în timpul foametei, când a murit jumătate din populație, ba chiar să salveze pe mine, pe Ion și să-l nască pe Boris.

Mama spunea, că în vara anului 1949 am rămas fără rezerve. Tată a luat vaca de la bunica Ana (din partea mamei) pentru a-și putea alimenta familia. El petrecea nopțile în hambarul punctului medical din Dominteni, înarmat cu un topor și o furcă, pentru ca nimeni să nu fure vaca, iar mama cu copiii dormeau în izolatorul punctului medical. In fiecare dimineață și seară se schimbau cu locurile...

Atunci oamenii scoteau tot ceea ce venea la îndemână, dacă era comestibil. Bunica Maria (din partea tatălui) cu bunelul Ion trăiau la Nădușita. Ei au avut un câine mare care păzea casa. Acest câine a fost ucis și mâncat de hoți. Bunica cu bunicul, ca întotdeauna, aveau rezervă de provizii pentru zile negre. Această rezervă se compunea din două putini (niște căzi de lemn de o capacitate de 50 litri): una cu slănină de porc sărată (becon), cealaltă cu brânză sărată de oaie. Bunicul a luptat la vremea respectivă și nu era dintr-o duzină timidă. De asemenea, ei petreceau noaptea ferecați cu niște lacăte solide și zăvoare pe dinăuntru. Dar hoții au reușit să sape noaptea un tunel sub fondația casei din curte în casă spre aceste căzi. Bunicul a ieșit în întuneric, desculț cu o furcă în mâni, pentru a-și păzi bunurile. Hoții aruncau spre el sticle stricate, dar bunicul a câștigat această luptă. Hoții s-au dus cu nimic.

Țiganca Dunea reușea să adune scoici mari de râu și sa aducă mamei în schimbul produselor lactate. Uneori, ea aducea „chișcari” (o specie de pești de râu ce seamănă cu niște șerpi negri). Ea a învățat-o pe mama, ce plante și scoarță de copaci sunt potrivite pentru prepararea supelor și care sunt otrăvitoare. Țiganca spunea, că dispar copiii. Ei sunt furați, duși la oraș și prefăcuți în carne. Mama nu ne lăsa să ne îndepărtăm de ea mai mult de doi pași. În timpul zilei păzea vaca, iar noaptea - tata. Deseori prin sat treceau căruțe cu speculanți – jefuitori, care făceau schimb de produse alimentare.

 Odată  mama nu a rezistat ​​și a schimbat două covoare mari (războaie 3x4 m) pe două boluri de făină. A făcut niște turte din această făină. Asta a fost puțin timp înainte de nașterea lui Boris. Oamenii înfometați simt mirosul pâinii la mare distanță. Un bărbat străin a intrat la noi. El era copleșit, murdar, zdrobit cu ochii sălbatici de foame. Tata nu era acasă. Mama s-a speriat și a îmbrățișat copiii. Acest om a luat toate prăjiturile cu farfurie și prosop și, fără să spună un cuvânt, a plecat. S-a așezat lângă fântână și a început cu nerăbdare să-și mănânce prada, ca o fiară. Atunci, când s-a sculat să bea apă, el s-a răsucit și a murit în convulsii.

Mai târziu în istoria Sovietică se va scrie câteva rânduri, că în 1947-49 a fost secetă în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, care a adus în unele locuri la foamete... Minciuni!  Atunci, când în Moldova e seceta, râul se usucă și apa dispare în fântâni. Dar apă în râuri și în fântâni a fost... Acestea sunt aluzii neserioase de tipul Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat... Răspunsul este altul. Așa cum a fost în      Primul Război Mondial și în al Doilea Război Mondial Moldova a servit  arena acțiunilor militare, inițiate de marile puteri - Rusia și Germania. Peste noi de trei ori a trecut linia frontului. De fiecare dată o parte înainta, o altă parte se retrăgea. Prin urmare, în perioada 1940-1945 populația Moldovei de șase ori la rând a retrâit procedurile de evacuare, recrutare, pedepsirea celor, care au servit pe cei, care s-au retras, luminarea minților cu confiscarea cailor, bovinelor, produselor alimentare și distrugerea drumurilor, întreprinderilor și a fondului locativ. Dar cea mai mare tragedie este migrația forțată. În această perioadă trei surori ale mamei și sora lui tata cu familiile lor au rămas după cortina de fier, în timp ce părinții părinților mei, două surori și fratele mamei cu familiile lor au rămas aici. Să presupunem, că această perioadă începe azi. Atunci tata nimerește în armata rusă, mama cu cinci copii nimerește sub ocupație. Ion și Mitea vor fi mobilizați în armata română, iar Sașa va fi mobilizat în armata rusă, independent de faptul că va fi secete ori Dumnezeu va da ploaie...

După război populația a fost jefuită de produsele alimentare și semințele, care au rămas în procesul achizițiilor forțate, impuse de guvernul sovietic. Populația aptă de muncă a fost măcelărită în război... Cei care au știut să facă ceva în agricultură au fost repatriați forțat în Siberia și Kazahstan... Colectivizarea forțată și incompetența  noilor autorități au condus oamenii la catastrofă... Acesta a fost rezultatul trist al ocupației. Nimeni nu-și amintește vreun caz să fi venit vreun ajutor alimentar din Rusia, România, Ucraina sau Germania. Prin Organizația Internațională a Crucii Roșii, mama a primit de două ori ajutor alimentar sub formă de o pungă cu făină și 10 metri de țesătură de bumbac. Asta a fost atunci, când s-a născut Boris (1949) și Liuba (1951). În ambele cazuri, originea mărfii a fost americană, ce se evidenția din marcajele pungilor și a etichetelor de pe bucățile de țesătură.


Boris se deosebea de ceilalți copii în familia noastră. El a fost unicul cu ochii albaștri. Era neobișnuit de deschis, calm, muncitor și onest. În copilărie de multe ori lumea ne întreba în glumă, dacă sunteți frați, de ce oare, unul este cu ochii căprii, iar altul este cu ochii albaștri... Noi de fiecare dată răspundeam, că unul s-a născut noaptea, când cerul era foarte întunecat, iar altul dimineață, când cerul era albastru... Deci, așa vopseală a fost atuncea... Bunica Ana (din partea mamei) spunea, că Boris seamănă cu bunelul ei Tihon, care și-a pierdut viața în Războiul Ruso-Turc la bătălia de la Pasul Șipca în august 1877. El a fost înmormântat simbolic la cimitirul de la Nădușita, atunci când a murit mama ei, adică soția lui Tihon. Cu alte cuvinte, a fost adăugat un sicriu cu niște haine de ale lui.

Tata nu a avut probleme cu Boris referitor la școala. El a fost întotdeauna atent la discuțiile pedagogice, care se petreceau la noi în fiecare duminică. A studiat bine și a terminat școala cu același rezultat, ca și Ion. Dar asta nu a fost o faptă eroică, cum a fost la Ion, dar o activitate obișnuită. Aș putea spune, curba creditului său de fiabilitate a fost întotdeauna o linie dreaptă paralelă cu axa X. Acest lucru i s-a potrivit deoarece acesta reflecta esența sa. Puteți face în mod sigur lucruri obișnuite cu el. Însă nu-i place să-și asume riscuri și nu știe, să mintă. El este întotdeauna previzibil, de aceea mulți  folosesc serviciile lui, uitând să-i spună „mulțumesc”. El face mereu multe cu mijloace mici și este mulțumit doar cu o parte din ceea ce merita.

De la o vârstă fragedă, Boris a reacționat violent la nedreptate. Îmi amintesc, că am încercat odată să-l iau sub călcâi. De câteva ori în prezența tuturor tata a declarat, că Ion este responsabil de comportamentul celor mai mici. La rândul său Ion ne-a lămurit, că el este pentru mine ultima instanță și eu port toată responsabilitatea de cei mai mici. Eu am făcut același lucru, informându-l pe Boris, că eu sunt șeful lui și acestea reguli vin de sus. Boris a avut o conversație cu Sașa, că așa este viața și de azi înainte el trebuie să-l asculte și să-l numească Badea Boris! Prin părțile noastre acest titlu exprimă un respect esențial între frați. Sașa a acceptat fără vorbă și până azi îl numește pe Boris, „Badea Boris”, măcar că amândoi sunt deja pensionari. Într-adevăr așa a fost. Tatăl meu nu m-a bătut niciodată și nu s-a atins de frații mei mai mici. Dar Ion a obținut-o de câteva ori pentru toată lumea, de fiecare dată m-a boxat pe mine, deoarece era cazul, că cineva a obijduit-o pe Liuba... Dar când eu m-am avântat să-mi descarc emoțiile negative pe capul lui Boris, el a ridicat toporul și a luat poziția unui valet de dobă... Eram înfuriat și am cerut să puie toporul la loc și să vină la mine să-l bocănesc... Dar el mi-a lămurit calm, că pentru Sașa el poartă toată responsabilitatea și, dacă va fi nevoie este gata să-și dea viața pentru fericirea lui, dar această regulă bărbătească la Liuba nu se referă. Ea este unica soră și toți frații sunt obligați s-o apere imediat... În acest caz eu am fost mai aproape de ea, trebuia să-i bocănesc pe bandiții, care au obijduit-o... Nu zăbavă, Ion și tata au declarat, că Boris are dreptate și așa va fi! Toți frații sunt obligați să-și apere unica soră! Punctum!

Cu alte cuvinte, autoritatea mea a fost ofensată și odată, când toporul era mai departe, l-am bătut un pic, (nu-mi amintesc motivul). Asta a dus la o revoltă revoluționară din partea lui Boris. El a găsit toporul și s-a avântat spre mine cu intenția să zdrobească orânduiala cea crudă și nedreaptă... Asta nu era glumă, dar un fel de dramă, care amintea de o scenă sângeroasă din filmul „Răscoala lui Spartac ”. Așa că, cu toată rușinea, m-am încuiat în casă, iar Boris m-a așteptat mult timp la ușă, până când a adormit cu toporul în brațe. După aceea, nu l-am atins niciodată, nici pe el, nici pe  Liuba nici pe Sașa.

Boris a stabilit relații respectoase cu Liuba și Sașa. Sașa l-a numit „Badea Boris” - aceasta este cea mai înaltă măsură de respect a fratelui mai mic în raport cu cel mai mare. Dar Sașa nu a numit niciodată, pe cei mari „Badea Mitea” sau „Badea Ion”, ceea ce indică evident insuficiența activității noastre educaționale cu cei mai tineri.

Întrucât am fost întotdeauna interesat doar de cei, care erau mai sus decât mine cu vârstă și poziția socială, nu știu nimic despre istoriile lui  amoroase din anii de școală. Boris m-a respectat pe mine și pe Ion, deseori se  consulta cu noi, dar nu se plângea, dacă cineva l-a jignit. Probabil, nu am fost prea bun apărător pentru el...Asta am conclus după un caz concret, când s-a adresat la mine după ajutor... Eu, am făcut contact cu acest huligan și i-am explicat foarte pedagogic, cât de rău a fost, dar nu a dat efectul dorit... În aceiași zi la obijduit nemotivat din nou. Atunci Boris s-a adresat la Ion pentru ajutor mai eficient. Ion a luat imediat măsuri. El l-a chemat cu degetul pe acest „bandit” și a ordonat fără introducere:

 „Jos pantalonii!”  El tremura înaintea lui Ion ca o frunză de aspen. Ion a scos un cuțit din buzunar... Purta întotdeauna un cuțit excepțional de ascuțit, o cheie universală pentru diferite mecanisme, o trusă de cheițe pentru tot felul de lacăte și un castet de luptă corp la corp... A deschis cuțitul, a smuls un fir de păr de pe  cap, l-a adus la cuțit și l-a suflat. Firul de păr s-a tăiat la jumătate, de parcă s-a atins de brici...

„Vezi asta?” – a întrebă Ion amenințător. „Îți tai cuculețul!”

 „Am înțeles!” - A răspuns bătăușul și a fugit din răsputeri unde l-au dus ochii... După aceea, nimeni nu l-a atins pe Boris. Le era frică de Ion...





14. LIUBA

Până la vârsta de cinci ani, Liuba a fost mereu alături de noi și a participat la toate treburile noastre copilărești. Era tunsă scurt și purta pantaloni, se urca pe garduri și copaci, cădea și se zgâria, și folosea în conversație toate cuvintele indecente, care erau în vocabularul băieților din mediul nostru.

Era foarte agilă și distractivă, știa să înoate, prindea broaște și raci și participa la campanii „partizane”, dacă era nevoie undeva de a coji un pom fructifer, să furi un pepene sau să încerci zmeura în spatele gardului altcuiva.

Când ne-am mutat în casa noastră, tata a decis că Liuba va locui cu bunica, ca să zic așa, mai departe de cazarma soldățească. De fapt, ea dormea doar la bunica, iar restul timpului a fost alături de noi, dar această separare a afectat formarea personajului ei. Acest lucru a dus la o răcire a relațiilor ei cu mama, deoarece mama și bunica nu s-au simpatizat vreodată. Liuba nu a avut niciodată acele conversații cordiale, pe care le-am avut eu cu mama și care, în esență, au transplantat filozofia mamei despre bine și rău în inima mea. Nu existau acele fapte copilărești naive în relații, care o făceau fericită pe mama, pe fundalul vieții noastre sărace și al nedreptății sociale din acele vremuri. În plus, Liuba a studiat foarte bine și a obținut porțiunea minimă de notații paterne, care, în opinia mea, au fost extrem de utile pentru orientarea și maturizarea noastră. Pe timpul acela la adresa mea creșteau cerințele  din partea lui tata, în sensul că notele mele excelente încă nu spuneau nimic. Când voi merge la facultate, voi înțelege, că copiii din oraș sunt mai bine pregătiți decât copiii din mediul rural. Că ar trebui să iau probleme de complexitate crescută în matematică și fizică, în rusă. Să citesc o mulțime de cărți suplimentare în limba rusă, în special biografii ale unor oameni faimoși pentru a înțelege, cum au reușit să ajungă la înălțimi. Ca să nu trec peste cuvinte necunoscute, pe care le aud la radio și le întâlnesc în ziare și în fiecare săptămână să explic tuturor 10 cuvinte științifice din enciclopedie, să citesc filozofia și să învăț să gândesc în rusă și altele de acest fel. Dar cel mai important subiect de familie pentru mine este să o promovez pe Liuba acum, în viitorul apropiat și în viitorul îndepărtat...

Liuba a încercat întotdeauna să ia exemplu de la mine în orice, dar din moment ce am fost mereu ocupat cu programul meu, am avut puține conversații cordiale și nu am putut îmbogăți în mod semnificativ flora ei spirituală. Liuba era o fată bună, deșteaptă și drăguță, dar din moment ce toți băieții se temeau de Ion, nimeni nu îndrăznea să se apropie de ea. Ea a absolvit liceul cu note excelente și a intrat la facultatea mea la Universitatea Tehnică a Moldovei din Chișinău, dar nu a prietenit cu nimeni în anii de școală. Nu-i plăcea să coase, să gătească, să spele, să aibă grijă de copii, deoarece nici mama, nici bunica nu i-au insuflat nici măcar cele mai de bază abilități în afacerile femeilor.

Nu îndrăznesc să-l condamn pe tatăl meu pentru că a organizat biografia lui Liuba în acest fel. Probabil el a avut propria sa viziune, despre modul în care se vor dezvolta evenimentele pe parcursul maturizării noastre, ținând cont de interferența arogantă a autorităților în viața noastră de familie. În general, pot spune că tata a finalizat întregul program. Toți am absolvit universitățile la care aspiram, iar Liuba a absolvit facultatea mea, a terminat un stagiu la Moscova, unde am făcut și eu practica. Ea nu a avut ocazia să obțină un loc de muncă în Moldova. După absolvire, a fost distribuită în Rusia. S-a căsătorit în Briansk. A rămas acolo cu copiii și nepoții ei. În acea perioadă, în Uniunea Sovietică era urmărită o politică strictă, conform căreia absolvenții universităților din Moldova erau trimiși în Rusia, iar absolvenții universităților din Rusia în Moldova. Era la fel de strict ca numirea ofițerilor în armata sovietică. Analizând soarta mamei și a Liubei, pot trage trei concluzii triste:

1) Copiii trebuie să trăiască cu părinții. Acesta este cel mai important postulat în filozofia educațională a copiilor;

2) O fată, care nu a retrăit sentimentele mamei sale la cea mai frumoasă vârsta a ei nu va putea radia la rândul său un sentiment atât de puternic, încât bărbatul, spre care are interes, să se îndrăgostească de ea.

3) Cel mai important pentru o femeie este cuibul ei.





15. ALEXANDRU

Alexandru era un reprezentant al unei generații noi, care avea să trăiască în comunism. El s-a născut în 1956 în maternitatea socialistă din satul Nădușita și a fost adus în casă noastră noua, spre deosebire de Badea Boris, care s-a născut în căruță în timpul foametei, când eram cu toții în pragul exterminării fizice.

Părinții mei și copiii până la Liuba inclusiv au fost întotdeauna orientați la supraviețuire, în timp ce Alexandru, care a crescut în era renașterii noastre și era îmbibat de agitația comunistă despre cel mai echitabil sistem socialist, a fost orientat spre un viitor mai luminos - comunismul.

Alexandru  înțelegea, că dacă azi nu mai este nimic ce mânca, atunci mâine vom sacrifica un porc sau o gâscă și totul va fi bine. Toți ceilalți credeau că, dacă astăzi este greu, mâine ar putea fi și mai rău și trebuie să îți faci rezerve pentru zile negre, care ar putea fi în continuare.

Cred că Alexandru nu știe despre greutățile, prin care au trecut părinții noștri și ce copilărie flămândă au avut frații mai mari.

Alexandru s-a născut în martie, iar în aprilie, mama deja mergea la munca în câmp cu copilul în brațe, la ferma socialistă colectivă (colhoz). Eu cu Boris și Ion o ajutam pe ​​mama să-l transporte pe Sașa și să prelucreze plantele. Munca deosebit de dificilă era prelucrarea sfeclei de zahar. Această operație se efectua în luna mai, cu mâinile goale, pe genunchi. Aveam o umbrelă , sub care îl aranjam pe Alexandru să perceapă de sine stătător lumea înconjurătoare. Dacă se plictisea, avea nevoie de servicii ori flămânzea - dădea glas și noi pe rând îl distram ori venea mama sa-l alăpteze...Atunci când era cultivată o parcelă în jurul lui, Sașa era mutat pe altă zonă necultivată, iar norma era de un hectar. Mama nu avea absolut niciun beneficiu de la colhoz înainte de naștere și după nașterea copilului. Aceste minuni au apărut mai târziu. Noi știam, că la oraș sunt grădinițe de copii iar la fabrici și uzine mamele primesc concediu plătit, două luni până la naștere si două luni după naștere și femeile muncesc nu mai mult de 8 ore pe zi. La colhoz se lucra de la răsăritul soarelui, până la asfințit, adică, 14-15 ore și asta se numea „o zi lucrătoare”. Acest lucru se lămurea, că a fost dictatura proletariatului, iar colhoznicii (fermierii colectivi) nu sunt proletari. Mai târziu, când Alexandru a mers la școală, a fost deschisă o grădiniță de copii și femeile au început să primească concedii de maternitate. Dar erau deja vremurile lui Hrușciov, când muncitorii și colhoznicii aveau drepturi egale.

Odată, un vânt a pornit în câmp. Sașa plângea și mama mi-a spus să mă duc la el cu  Boris și să-l liniștim. Am fugit spre el. Vântul a răsucit umbrela, s-au rupt câteva spițe metalice, un capăt de spiță a nimerit în ochi, curgea sânge... Am chemat-o  pe mama... Ea a scos atent acest capăt de spiță din ochi, a clătit rana cu laptele ei, apoi cu limba a presat un timp, până s-a oprit sângele... Din fericire, această spiță nu a rănit ochiul, dar cumva a intrat adânc sub globul ocular. A doua zi, rana s-a vindecat și noi am ieșit din nou în câmp.

Alexandru de la naștere, avea piciorul drept  puțin încovoiat în partea de jos.  A fost într-o distribuție pentru trei luni. Mama a avut multe probleme cu îngrijirea lui. Îl deranja tencuiala și plângea mult noaptea. Bunica era nemulțumită, că mama a născut un copil nesănătos. Mama a spus, că este un păcat mare să vorbească așa. Odată, când Sașa a plâns foarte mult, mama a luat un cuțit și a scos distribuția. Ea a spus, că îl va vindeca singură. Mama îl scălda pe Alexandru în fiecare zi, folosind tot felul de infuzii de ierburi și scoarță de stejar, și foarte des a masat și netezit acest picior. După câțiva ani, totul s-a nivelat. Sașa a jucat fotbal mai bine decât noi toți și a avut un mare succes la fete.

Atunci când Alexandru a mers la școală, mama a început să bolească des, avea dureri de cap severe. Cred că nu ar fi putut să-i spună multe. Da, și nu a fost timp. Cu toții ne roteam atât de activ, ca într-un furnicar. Mi s-a părut întotdeauna că Sașa a luat prea mult de la tata și prea puțin de la mama. Sașa a participat la toate consiliile pedagogice ale familiei, pe care tata le-a avut duminica cu cei mai mari. Înaintea lui era o paletă bogată de evenimente cu rezultate pozitive și negative. Sașa a absorbit rapid valorile pozitive de la noi și a evitat problemele, care au apărut la timpul respectiv. Întrucât trăiam într-o societate, în care erau foarte multe minciuni, fățărnicie, fraude și pretenții, Sașa nu se intimidă cu privire la mijloacele pentru atingerea obiectivului. Cu studiile, a avut cam aceeași imagine ca Boris și Ion, dar știa să zubrească, lucru pe care Ion nu l-a putut. Nu era atât de perfecționist ca mine, dar în momentele critice știa să meargă înainte fără teamă și să cucerească obiective uneori prin aroganță și viclenie. Știa să stabilească obiective, să analizeze, să planifice, să organizeze rețele pentru a mușca ca un scorpion. De la o vârstă fragedă, a știut, că va fi medic, a știut cu cine se va căsători, unde va lucra. Din prima dată, ca și Boris, nu a mers la facultate. După un an, s-a încordat și a intrat, evitând în același timp recrutarea în armata sovietică prin tot felul de trucuri. Astfel, eludase destul de flexibil ceea ce Boris la vremea lui a pierdut, lăsându-se pe tânjală și pierzând doi ani în armata sovietică și un an pe șantier ca tencuitor obișnuit.




16. PROGRAMUL ÎN  ACȚIUNE

            Am decis că mai întâi trebuie să construim o extensie pentru gâște. Bobocii lui Alexandru erau încă mici și el îi hrănea regular de patru ori pe zi și continua să le schimbe apa. El însuși le gătea mâncarea, amestecând diverse cereale cu buruieni mărunțite fin.

Era fericit că bobocii lui creșteau bine și că nu are probleme deosebite cu ei. Câteva săptămâni mai târziu, când bobocii înotau bine, a început să-i conducă spre lac („bulhac”), care nu era departe de noi, iar seara  revenea. El însuși și-a organizat teren de fotbal lângă lac, pentru a combina afacerea personală cu activitatea sportivă.

Astfel, toată vara până la sfârșitul toamnei, nu a fost nevoie să hrănească gâștele, pentru că ele singure  găseau de toate în lac. S-au obișnuit atât de bine, încât dimineața, cum numai apărea Sașa în curte, gâștele se aranjau în coloană și disciplinat mergeau spre lac. Iar seara ieșeau din apă și așteptau stăpânul. Îndată, cum Sașa revenea, frumușel făceau cale întoarsă.

La început, Liuba se descurca cu viermii de mătase foarte bine, apoi bine, mai departe așa și așa, dar peste o săptămâna la al nostru RPA (reuniune de planificare a afacerilor) ea striga „Alarma!” Acești viermi de mătase au fost inițial microscopici. Tata a ademenit-o pe Liuba în acest business cu o porțiune de viclenie... El a spus:

- Vezi, Liuba, în prima zi, adică ieri, le-ai dat o frunză de dud să mănânce. În a doua zi, adică azi - două frunze, iar mâine vei da porția de azi plus porția de ieri 2 + 1 = 3 frunze. Corect! Și așa în fiecare zi. Servirea de astăzi plus cea de ieri. Potrivit științei, Liuba, asta este seria digitală Fibonacci. Ai înțeles? 

- Înțeleg, - a fost încântată Liuba, dându-și imediat seama, că în a patra zi vor fi 3 + 2 = 5, în a cincea zi 5+3 = 8 frunze, în a șasea zi 8+5 = 13 frunze și așa mai departe! Afacerea ta, Liuba, este cel mai interesant din punct de vedere științific și se numește „Sericultură” ... Ar trebui să te interesezi la bibliotecă despre asta..

Liuba a căzut în frivolul "și așa mai departe", deoarece la sfârșitul celei de-a doua săptămâni a fost necesar să se dea 600 de frunze, iar la sfârșitul celei de-a treia săptămâni mai mult de 10.000! În plus, acești viermi creșteau prea repede. La început erau toți într-o cutie de chibrituri, câteva zile mai târziu într-o cutie de bomboane, după o săptămână și jumătate nu  încăpeau pe masă, iar la sfârșitul săptămânii a treia întregul hambar a fost construit cu zece rânduri de rafturi de la podea până la tavan, și ei mâncau, mâncau,  mâncau...Trei ani în urmă au fost sădiți treizeci de dude albi în jurul gospodăriei noastre... Așadar, copacii noștri nu ne ajungeau și era necesar să mergem la plantația colhozului și de dimineață până seara să colectăm frunze de dud alb în saci. Asta o făceam eu cu Boris, Ion aducea pungile de mai multe ori pe zi cu bicicleta. Liuba cu bunica îi hrăneau și curățau după ei. Adică, înainte de fiecare hrănire, viermii erau transferați pe rafturi curate.

O ajutam ​​pe Liuba împreună cu  Boris. Ea a depus un jurământ, că ne va ajuta și ea la rândul ei cu iepurii și purcica mea...

Boris deja îl blestema pe Fibonacci cu toți viermii din lume:

 – Ce mai vorbă, - spunea el - iepurașii mei sunt frumoși, moi, delicați... și Surcica ta e bună, fără îndoială... Dar acești viermi sunt doar creaturi... Se părea că acest coșmar nu avea sfârșit. Prietenii și rudele ne ajutau deja la colectat frunze, Ion făcea deja șase zboruri pe zi, dar ei mâncau și mâncau. Fiecare avea deja dimensiunea unei țigarete... dar tata continua să construiască rafturi noi...

Odată Liuba a venit la reuniune în lacrimi.

- Ce s-a întâmplat? - a întrebat tata.

- S-au îmbolnăvit, - a spus Liuba, plângând, - viermii nu mai sunt albi, s-au îngălbinit, sunt transparenți, nu mănâncă, se uită în sus și rotesc capul. Of, Doamne, câtă muncă și totul s-a pierdut...

Am alergat cu toții să vedem tragedia... Într-adevăr, tabloul era  ciudat,  nu mai mâncau, se uitau în sus, rotind capul. Nu știam, ce să facem și cum să-i tratăm.

- Poate că trebuie să-i pulverizăm cu apă,- a sugerat Ion.

Tata a spus:

- Băieți, dacă faceți o afacere, trebuie s-o faceți corect, științific. Trebuie să citiți cărțile corespunzătoare, cum să hrăniți, cum să tratați. Cum credeți? Poate Liuba ne spune ceva despre „Sericultură”? Acest lucru se referă nu numai la viermi, ci și la gâște, iepuri și porci. Înțelegeți? Afacerea are parte științifică!

- Deci ce-i de făcut? – Liuba-și frângea mâinile disperată. Ne părea rău pentru ea.

- Ce-i de făcut, ce-i de făcut? – a mimat tata, - mături trebuie de făcut.

- Ce? măturat totul și în iad cu câinele? Nu! - A renunțat Liuba cu lacrimi.

Tata a început să râdă.

- Ei nu vor mai mânca. Ei sunt gata să producă mătase. Se începe cel mai interesant scenariu. Trebuie să facem mături și să le punem uniform pe blat. Viermii se vor urca pe mături și vor face mătase în jurul lor până se vor acoperi complet într-o coajă de mătase. Este bine că sunt toți gata în același timp, așa că mătasea va fi de bună calitate. Totu-i perfect!

- Ura! - a strigat Liuba fericită, - deci cu frunzele s-a terminat?!

- S-a terminat! - a spus tata, dar măturile trebuie făcute repede, altfel vor urca pe acoperiș și vom pierde gogoașele.

Am lăsat totul și am început să facem mături. Ion aducea materialul necesar, tata cu toporul reteza crengile, sub formă de mătură, eu cu Boris le legam, Liuba cu bunica le instala pe blaturi. Câteva zile mai târziu am respirat cu ușurință. Viermii de  mătase își făceau treaba, iar noi priveam printr-o lupă cum mergea procesul gogoșitului. Natura este interesantă!

A doua zi, la Boris s-au început problemele cu iepurii. Noi încă nu am început construcția casei lor. Nici măcar nu aveam un proiect. În casa noastră era o cameră neterminată, destinată pentru oaspeți. Tata a spus că, vremelnic, până când casa lor nu va fi construită, acolo să trăiască prima pereche de iepuri. Dar pentru introducerea hranei și scoaterea gunoiului să fie folosită fereastra, pentru a nu răspândi mirosul prin toată casa. Iepurii se comportau destul de liniștit, mâncau bine ceea ce Boris pregătea, mai cu samă lucernă. De două ori pe zi, Boris făcea curat, le aducea apă proaspătă și-i mângâia cu drag.

Toți am mers să vedem, ce s-a întâmplat. Iepurii au făcut o vizuină adâncă sub stratul de lut a podelii. În cameră, de la intrarea în vizuină până la mijlocul camerei era un morman de pământ... Boris a lărgit vinovat ochii albaștri... Din cauza afacerii sale, mai știi, casa se va destrăma.

- Ei, ce Boris, - a spus tata. - dacă au făcut-o, înseamnă că au nevoie... Se pare, că în curând vom avea iepurași... Le aduci o găleată cu paie, astfel încât să-și facă un cuib pentru ei înșiși sub podea. Tot pământul de pe podea trebuie scos afară și măturat frumos. A venit timpul să le facem o căsuță. Pregătește cu Mitea proiectul. Dar, notează, atunci când îi vom muta la noul loc, va fi necesar să astupi vizuina cu pământ, să acoperi gaura în podeală cu lut, să speli și să vopsești fereastra și ușa și să albești pereții. În jurul camerei fundația este de piatră. Totul este în ordine.

Ne-am întors cu toți în „sala de ședințe”.

- Care este situația cu macucul? – S-a adresat tata la mine.

- Până acum am treisprezece bucăți, - am spus eu.

- Formidabil! Cum ai reușit, mergi la el numai o săptămână.

- Nenea Pavel a început să-mi dea 2 bucăți pe zi. Se colectează mult gunoi în oloiniță. Mai ales, când se lucrează pentru colhoz.

- Probabil, fiica lui, Zina, vine des în ajutor, deci, se adună. – A chicotit Ion.

- Ion, poate faci și tu o vizită la oloiniță, în ceea ce privește mecanismele. Trebuie ajutat omul. Macucul este o poziție foarte importantă pentru planul nostru de dezvoltare.

- Cu mecanismele nu-s probleme, dar cu Zinocica pot fi. - S-a  lins pe buze Ion, ca și cum ea ar fi fost unsă cu miere.

- Ion... este afacerea lui. - A zâmbit tata - Alte întrebări?

- Am o întrebare, - ca o elevă a ridicat mama mână - Vreau o capră. Deja am făcut acord cu Sava Largiri. Are o capră frumoasă. El a spus, că mai târziu pot da bani - 25 de ruble.

- Foarte bine!- A fost de acord tata. - Laptele de capră este cel mai sănătos! Sașa, capra va fi afacerea ta. Punctum.

Seara la noi a apărut capră. Avea pulpe mari și coarne uriașe. Mama a muls-o. Laptele ei a fost pe placul tuturor.

Dimineața Sașa cu capra și gâștele mergeau la lac, iar seara, întreaga procesiune se întorcea acasă.

Capra dădea câte 2 litri de lapte dimineața și seara. Toți consumau laptele proaspăt cu plăcere. În câteva zile, gâștele s-au obișnuit cu capra. Uneori, când Sașa  zăbovea undeva, gâștele ieșeau din apă și disciplinat, în morman, îl așteptau pe proprietarul principal lângă capră. S-a dovedit, că capra a venit în ajutor lui Alexandru. Ea nu numai păștea pe toloacă și producea lapte, dar și supraveghea gâștele...

- Sașa are noroc, - spunea Boris - de el fuge lucrul, cum apa de pe gâscă. Afacerea lui merge. Gâștele-s mari, toate douăzeci, iar el joacă fotbal... Bine, că bătaia de cap cu Fibonacci s-a terminat...

Între timp, Liuba a terminat de curățat gogoașele de pe mături, le-a ambalat în lăzi speciale și, împreună cu tata, a predat producția biroului de achiziții, primind încă trei grame de viermi microscopici ...

Eu cu Boris lucram din greu la un proiect de extindere pentru iepuri și altul pentru scroafă. Am luat deja o mulțime de literatură de la bibliotecă despre creșterea iepurilor și a porcilor.

Dar tata nu aproba proiectele noastre, fie din lipsă de materiale, fie din cauza, că  ocupau mult spațiu, fie, că nu se respectau regulile de securitate, sanitare, ecologie și ergonomie.

Până la urmă, faptul că iepurii au făcut o vizuină sub podea ne-a determinat să sugerăm ceva nou, încă necunoscut în știință. Esența proiectului a fost realizarea unei gropi de 1m adâncime, în partea dreaptă a ambarului la depărtarea de 1m de la fondație, înconjurată de un șanț de 0,5 m adâncime. În acest șanț, se instalează o plasă metalică pe tot perimetrului. Groapa este căptușită cu bârne de salcâm și izolată la suprafață în așa fel, ca în groapă să nu pătrundă apa. La fundul gropii sunt făcute vreo 20 de vizuini laterale de 0.5-0.7m lungime. Se avea în vedere, că iepurii vor coborî în groapă de-a lungul unei plăci înclinate și acolo vor face singuri găuri care, datorită adâncimii, nu vor ajunge la suprafață. Dacă iepurii vor să facă găuri în exterior, se vor poticni pe plasă de fier. Îi vom hrăni la suprafață. Și în groapă vom arunca rumeguș și paie. Eram îngrijorați doar de condițiile sanitare în groapa. Atunci Ion a sugerat să facă un acoperiș plat cu balamale, care se va deschide, pentru a face curățenie in groapă. Acest acoperiș va servi ca masă pentru iepuri, unde îi vom hrăni. Astfel, va fi cald în groapă iarna și va fi răcoros vara. Aceasta înseamnă că vor avea întotdeauna blană bună. Lui tata i-a plăcut proiectul.

În calitate de arhitect general, el a aprobat locul din partea dreaptă a ambarului, a deschis finanțarea pentru achiziționarea a 15 m de plasă de fier și a făcut modificările necesare în proiect. S-au început lucrările. Jumătate din groapă încă nu era săpată, când zece iepuri mici au ieșit într-o dimineață pentru a se hrăni alături de părinți. Erau neobișnuit de frumoși, albi cu ochii roșii. Ei rumegau lucerna ca cei adulții. Boris era atât de bucuros, încât ochii lui albaștri lăcrimau de fericire. Într-adevăr, era ceva prozaic... După câteva luni, când am terminat prelungirea, un alt lot de iepurași au eșit din nurcă, iar prima generație erau deja mari.

Am făcut proiectul cu bună credință. În interiorul gropii, pentru a ușura iepurii, am făcut vreo zece vizuini, de 0.5-0.7 m lungime, iar în interiorul vizuinilor am făcut extensii, astfel încât să aibă un loc unde să se întoarcă. Am pus acolo paie și rumeguș și, în cele din urmă, i-am mutat. La întâlnirile noastre, s-a decis că după recoltarea cartofilor să semănăm imediat porumb și lucernă pentru epuri. De asemenea, am semănat câteva parcele de lucerna în locurile umbrite și dea lungul drumului, ce mărginea cu podgoria noastră.

Boris era îngrijorat, că dacă toți acești douăzeci iepuri se vor reproduce ca perechea originală, atunci vom avea „Fibonacci 2” cu hrana... Tata ne-a asigurat, că vom păstra aproximativ patruzeci de epuri. Restul vor fi consumați - îi vom mânca... Deci nu va exista „Fibonacci 2”. Dar patruzeci de iepuri este o fermă serioasă. Prin urmare, pentru viitor, este necesar să se facă calcule pe baza acestei cantități. Iarna, iepurii vor mânca fân, porumb, cereale. În acest moment, vor fi mai puține decât vara, pentru că iarna, carnea este gustoasă, iar blana costă 3 ruble bucata.

 

  

 

17. FAUNA

La drept vorbind, am avut câteva retrăiri cu Surcica mea. Cert este că de la o vârstă fragedă am avut relații foarte ciudate cu fauna, adică cu lumea animalelor. Când aveam șase ani, bunicul Ion Filip a murit. El a dorit înainte de moarte să fie ca donate pentru mine și Ion câte o oaie. Ion a obținut o oaie neagră, care de-a lungul anilor a reprodus vreo zece oi. Dar pentru mine o oaie brumărie, cea mai frumoasă, care a murit patru luni mai târziu, din motive necunoscute. Niciodată în viața mea nu am văzut o oaie murind așa. Am fost șocat și am plâns mult. Mama a spus, că lui bunica i-a părut rău, de acea a murit. M-am dus la bunica Maria și i-am făcut un scandal: "De ce trebuia să-mi dai această oaie, dacă ți-a părut rău, așa că a murit, ar fi fost mai bine să nu dai nimic, ea ar fi trăit. Oaia nu era vinovată..." Bunica, pentru ași corecta cumva păcatul și, în același timp, pentru a îndeplini voința bunicului meu, ne-a dat două căprițe în primăvară, una pentru Ion, cealaltă pentru mine. Căprițele erau neobișnuit de frumoase. Ne jucam cu ele. Le făceam diferite zgărdițe colorate la gât din bucățele de cordele și împleteam din fuioare brățări pentru copite. O hrăneam cu dragoste cu diferite ierburi și frunze. O adăpam cu apă proaspătă... După câteva luni, căprița mea a murit, iar cea a lui Ion ne-a hrănit cinci ani, apoi am vândut-o. După aceea, toți au decis că, pur și simplu, eu am ghinion cu animalele și mai bine să stau departe de ele.

Când eram în clasa a doua, aveam un cocoș foarte agresiv care mă ura. Atunci, când ieșeam în curte, acest cocoș alerga la mine cu creasta roșie, foarte emoționat, sărea pe capul meu, bătea din aripi, mă ciugulea, m-a zgâriat de câteva ori. Orice rezistență din partea mea era zadarnică. Părea să fie nebun. Interesant, că pe nimeni nu a atins, dar eu eram ceva special pentru el. Boris l-a numit cu dragoste „Coco” și purta întotdeauna câteva boabe în buzunar. Era pentru el o pasăre de casă îmblânzită, dar pentru mine era formidabil, ca un vultur de stepă. Mama spunea, că acesta este

un cocoș foarte bun și trebuie păstrat. L-am urât atât de mult, încât atunci când a fost înjunghiat până la urmă, nu am vrut să-l mănânc.

Într-o vară, am păscut vaca bunicii Ana. De obicei, Ion o făcea. Seara m-am apropiat cu funia, pentru a pune pur și simplu bucla pe coarne, așa cum o face toată lumea și să mergem spre casă. Vaca m-a privit foarte ciudat cu ochii ei mari, dar când m-am apropiat să arunc frânghia pe coarnele ei, s-a înfuriat, a rupt-o din loc și a alergat sălbatic la un galop de-a lungul drumului. Erau multe vite pe drum, care se întorceau domol în sat. Îndată, cum vaca bunicii Ana (Rujana) a ieșit în fruntea lor, toate vitele, ca niște nebune, au alergat după ea la galop spre sat. Stăpânii acestor vite alergau din urma lor fără rost. Mai aproape de sat, un bărbat, care a văzut, cum acest tabun vine la vale a ieșit viteaz în fața lor și a ridică mâna în sus. Toate vitele s-au oprit, dar vaca bunicii a fugit mai departe și s-a oprit obosită în satul vecin, Baroncea. Eram speriat, plâns și abia-mi trăgeam suflare. Și vaca era obosită de atâta alergătură... Cred, că un ceas bun a ținut acest maraton...și se opri. Mi-a fost teamă să mă apropii de ea din față și o conduceam din urmă spre casă... Am ajuns acasă târziu, când era deja întuneric bine. Apoi m-am simțit rău, am avut febră. Bunica punea frunze de varză pe fruntea mea și-mi da să beau lapte acru rece. Nu puteam dormi... În fața mea apăreau acești ochi mari de vacă... După aceea, nu am mai păscut vaca din nou.

De la o vârstă fragedă, Ion era bun cu caii, și destul de prietenos și cu plăcere îi înhăma, călărea, îi scălda, îi hrănea, îngrijea de ei, chiar punea mâina în gura lor și nu l-au atins niciodată. De asemenea, îmi doream foarte mult să încerc să călăresc un cal. În sat, toți copiii pot face acest lucru. Era un cal foarte amabil și pașnic. Ion a spus că chiar și fetițele mici îl călăresc.

Ei bine, am decis să încerc. Ion m-a ajutat să mă urc călare pe el, dar de îndată ce Ion s-a dat deoparte, calul a nechezat, ca un cal sălbatic și a crescut în sus. M-am străduit să mă țin de coama lui, dar nu s-a liniștit deloc. S-a ridicat brusc pe picioarele

posterioare clătinând din cap. M-a aruncat la pământ. Am căzut dureros și am văzut de jos acest animal uriaș, care a acoperit tot cerul peste mine. După aceea, nu am încercat niciodată în viața mea să călăresc un cal.

Odată cu Boris, am vrut să încerc struguri de la vecinul nostru. Noi aveam strugurii noștri de o sută de ori mai buni, dar din anumite motive am vrut să încercăm sortul lui „ochi de pasăre”. Vecinul avea un câine negru mare înlănțuit. Câinele s-a repezit asupra noastră, a rupt lanțul și a urmat după mine. Am alergat cât am putut de repede. A fost o situație groaznică...Câinele s-a repezit după mine ca un Huind of Baskerville. Într-un masiv cu porumb, am căzut pe burtă, el m-a ajuns și a început să muște să rupă hainele de pe mine. La ambele picioare mi-a făcut mușcături adânci deasupra genunchilor. M-au băgat în spital, mi-au făcut tot felul de injecții, au suturat rănile, dar pe piciorul drept pe toată viața au rămas urme ale acestor mușcături de câine. Apoi, timp de câteva luni, am stat culcat acasă, pentru că nu mă puteam mișca, a fost foarte dureros. O întrebam pe mama, de ce oare animalele nu-s dispuse prietenos față de mine. Eu le iubesc, iar animalele mă urăsc. Mama a spus, că asta se datorează faptului că sunt un „Scorpion”, iar animalele se tem de scorpioni. Când voi crește, animalele mă vor trata normal. Deoarece există o relație normală stabilită între animale și adulți. Doar sunt copil, nu adult, animalele mă simt ca un scorpion, deci sunt agresive. Nu trebuie să fugi niciodată de animale. Dacă vedeți că ceva este neplăcut, ridicați o mână în sus și spuneți cu calm: „Șa!” Și nu te vor atinge. Chiar și cel mai înfricoșător și cel mai rău câine. Deci, „Șa!” și stai nemișcat.

I-am spus mamei, că mă simt mizerabil pentru că animalele mă tratează așa. Mama m-a liniștit că există animale, care mă tratează bine, cum ar fi porcii. Acest lucru se datorează faptului că, potrivit horoscopului chinez, sunt un mistreț. Aici porcii te consideră ai lor. Nu m-am simțit prea fericit cu așa onoruri din partea porcilor, dar,

vezi, aceasta este soarta mea. Mama mi-a șoptit la ureche, că femeile mă vor iubi foarte mult pentru asta. M-am îndoit...

Acum, soarta m-a îndreptat spre Surcica și... Zina.

Nu mă mai îndoiam, că mama mea avea dreptate în toate problemele stranii din biografia mea. Mi s-a părut întotdeauna, că tata meditează cu creierul, iar mama cu inima.

Odată, erau mulți copii la râu și ne jucam cu un câine. Copiii înotau cu el, ascundeau ceva și trimiteau câinele să aducă, îi legau ochii și se ascundeau să vadă, cum se orientează. Toți copiii îmbrățișau acest câine, îl mângâiau, îl sărutau. Era într-adevăr foarte drăguț. De asemenea, am vrut să-l netezesc pe cap și am întins mâina spre el. Cânele a făcut „Gaff!” și mâna mea în mai puțin de o secundă a nimerit cu toate degetele în gura cânelui. Colții lui, ca o capcană, s-au zdrobit de sus și jos deasupra încheieturii mâinii mele. Ochii cânelui apăreau ca de sticlă și spuneau clar, că o altă mișcare și mâna vor fi mușcată. Toți au lărgit ochii și și-au deschis gura în surprindere. Am spus: „Șa!” Capcana s-a deschis încet și mi-am scos mâina... Mama avea dreptate!

Am hrănit-o pe Surcica, ca să zic așa, soarta mea porcească. Mânca bine, rotindu-și cu plăcere codița cu fratele ei fără nume, pe care plănuiam să-l sacrificăm pentru Anul Nou. Era de trei ori mai în vârstă și în greutate de vreo cinci ori. Se înțelegeau bine. După cină, porcii dormeau liniștiți în apropiere. Animale minunate, m-am gândit, de ce oare oamenii se atârnă față de ei atât de nemilos și porcos?

Pregăteam mâncare pentru Surcica motivat științific. Pungile erau etichetate „Pentru Surcica”. Toate cum era de așteptat. Era în toi recoltarea. Ion lucra ca asistent la secerătoare, iar eu operator pe stoguri. Mai întâi am recoltat mazărea, apoi ovăsul, apoi grâul și, în sfârșit, secara. Responsabilitatea mea era, ca baloturile de paie să fie

uniform presate și aranjate corect la rând. Cu o furcă lungă băteam paiul din buncăr din mers și deschideam buncărul, când secerătoarea se apropia de rândul de stive. Deoarece tehnica nu era perfectă, uneori grăunțele cădeau pe pământ. Mai frecvent atunci, când se turnau cereale din buncăr în mașină. Amintindu-mi de Surcica mea, colectam cu atenție aceste boabe în pungi de plastic. Apoi, aceste pungi le ascundeam în fâșiile de pădure de pe marginea drumului. Când câmpul era deja recoltat și nu mai era nimeni prin apropiere, transportam cerealele acasă pe bicicletă. Totul era cinstit și corect. Cerealele s-ar fi pierdut în continuare, iar în așa fel pentru Surcica este bine și pentru noi nu rău.

 

 

  

 

18. OLOINIȚA

       După strânsul roadei, Ion m-a ajutat substanțial să colectez prunele și, în timp ce se fermentau, am început să mergem mai des la oloiniță. Într-adevăr, cantitatea de  deșeuri s-a mărit considerabil. Toate rezervele colhozului de floarea soarelui din anul trecut acum mergeau la producerea uleiului, care se transporta la oraș în butoaie de metal. Macucul, desigur, mergea la  ferma de porci, dar, deoarece lucram  conștient, Nenea Sava remunera munca mea în formă de barter cu 1-2 discuri de macuc zilnic.

       Ion era o persoană autoritară  în sat în ce privește motoarele și mecanismele. Nenea Sava a fost de acord, că rulmenții trebuie schimbați în cinci sau șase locuri, așa cum a spus Ion, cutiile pentru rulmenți să fie completate cu niele de tipul „taotniță”  (acestea sunt sfârcurile cu bilă pe arcuri care permit accesul uleiului solid într-o direcție sub presiune). Cuplatele în două sensuri sunt uzate, ce duc la vibrații și scârțâit. In patru locuri, aceste cuplaje să fie închise cu niște cutii metalice nestandarte, pe care le vom comanda la fierarul Nenea Vasile. Asta va permite, ca uleiul solid să rămână în cutii mult timp, și rulmenții vor fi lubrifiați permanent.

       Ferarul a făcut pentru noi aceste cutii complicate cu încuietori ermetice. Într-o duminică, Ion a înlocuit totul și nenea Sava a fost foarte mulțumit.

       Ion a fost de acord cu nenea Sava, că, după ce se va termina recoltarea, iar colhozul  va termina floarea-soarelui de anul trecut, vor pune motorul în reparație. Ion spunea, că supapele sunt audibile, și într-un cilindru trebuie de schimbat inelele, compresia este slabă. El a înțeles acest lucru după culoarea eșapamentului, care era de consistență neuniformă.

      Pentru Ion, demontarea motorului era cea mai mare plăcere din lume. Atunci el nu observa pe nimeni și nici nu simțea foamea. Înconjurat de o mulțime de instrumente el prelua atent golurile, calibra jeturile, ajusta duzele, schimba filtrele, potrivea cuplajele și toate astea. Dacă în acest moment, Sophia Loren dezbrăcată s-ar fi apropiat de el cu o nouă duză sau rulment, bineînțeles s-ar fi grăbit mai întâi la partea tehnică, apoi ar fi privit bustul ei...

Pe drum spre oloiniță discutam cu Ion detaliile tehnice ale acestei micro uzine.

- Nu crezi, că volana este prea mare? Am întrebat. - Vine clar, că este nevoie de echilibrare și inerție, dar nu într-o asemenea măsură. Cred că jumătate din puterea motorului este cheltuită pentru rotirea volanei.

- Nu, a spus Ion, volana este necesară și este perfect optimă. Un alt lucru este că rulmenții axiali sunt foarte vechi. Se pot sfărâma, apoi arborele axial se va rupe din cauza răsucirii neuniforme. E periculos!

Când am ajuns, micro uzina funcționa. Au rămas 30 de minute până la sfârșitul ciclului.

- Iată, uite, spuse Ion. - Acest arbore lung este nucleul a tot ceea ce se rotește aici. Arborele pornește de la motor, de unde primește rotirea, trece prin toată sala și se termină cu o volană. Datorită volanei, echilibrarea este susținută. Este dificil de pornit, așa că la început, când motorul pornește cu viteze mici, toate centurile de pe arborele de primire a puterii de rotație sunt îndepărtate, iar nenea Sava ajută motorul să rotească volana cu mâinile. Ce zici nenea Sava? E adevărat? - proprietarul s-a apropiat de noi și am continuat în trei să discutăm problema.

- Asta e sigur. - A confirmat nenea Sava.

- Acum privește, - a continuat Ion, - acest  arbore imens cu douăsprezece volane de transmiterea puterii rotitoare la 12 agregate, are patru puncte de sprijin. Adică se bazează pe patru rulmenți puternici. Ce se întâmplă, dacă un rulment începe să se sfarme? De exemplu, cel central. În primele minute, nu se va întâmpla nimic, totul se va învârti în continuare prin inerție. Dar, datorită faptului că axul nu mai alunecă în rulment, ci metalul se freacă pe metal, acest loc va deveni foarte fierbinte. Apoi totul depinde de calitatea metalului, din care este fabricat axul- arbore. Dacă este un metal foarte bun, poate rezista până când totul se va opri. Și dacă metalul este rău, atunci se va încălzi rapid până la alb și în acest loc axul-arbore se va rupe. Nimic nu se va întâmpla din partea motorului. O bucată de arbore se va roti în continuare. Dar din partea volanei - totul se va bloca. Această volană de jumătate de tonă nu este atât de ușor de oprit. Aceste două monturi se vor rupe și volana va zbura împreună cu axul, rupând și omorând tot ce-i stă în cale. E periculos. Cred că cea mai mare sarcină cade pe rulmentul final și pe cel central. Atunci când totul se va opri, vom spăla rulmenții să vedem, dacă bilele sunt intacte. Problema este că, în general, n-am văzut nici un rulment atât de mare undeva. De unde a venit tehnica nenea Sava? Motorul, mi-am dat seama deja, este de la tractorul  rusesc DT54 cu patru cilindri diesel. Dar acest arbore cu volană, de unde a venit?

- Arborele cu volană, brazierul și presa sunt toate germane, -  a spus nenea Sava.

- Metalul german este bun, - a continuat Ion, - dar chiar și un metal foarte bun poate să se rupă de-a lungul anilor.” Eu voi face toate măsurările, voi pleca la stația de tractoare și voi examina în catalog, care sunt lagărele potrivite. Dacă nu găsim în catalog, vom ruga pe învățătorul nostru de limbă rusă, Tarabanov E.I., să scrie o scrisoare deșteaptă la adresa primei uzine de rulmenți din Moscova. Deci, nenea Sava, când dezasamblăm motorul?

- Putem începe luni, - a spus nenea Sava, acesta este ultimul lot.

- Hai să vedem ce aveți, - a spus Ion, și au mers să afle ce piese de schimb sunt disponibile. Am rămas uimit, cât de subtil  înțelege Ion toate acestea. Pentru mine, totul se învârte și este în regulă. Iar Ion  privește întregul proces cu mult mai adânc, din punct de vedere inginerie funcțională... Nenea Sava era un mecanic bun și îi plăcea să lucreze cu Ion.

Zina terminase deja curățenia și m-am apropiat de ea.

- Eu văd, tu din nou lucrezi pentru mine?- am spus eu.

- Tu cu  Ion îl ajutăm pe tatăl meu, iar eu te ajut pe tine, - a răspuns ea jenată.

- Bine, bine, odihnește-te, dă-mi mătura. Trebuie și eu să fac ceva azi.

Zina mi-a întins în tăcere mătura. Am luat în glumă nu mătura, ci mâina ei, care ținea mătura. I-am strâns degetele... (pentru distracție, desigur). Dar această glumă a produs o reacție neașteptată la Zina. A început să roșească, apoi s-a uitat la mine ... nu am găsit cuvinte de spus... Mi s-a părut, că am început și eu să roșesc.

- Asta ... voi pescui mâine seară la pod ... La salcie ... Pe la 8... Vei veni?

- Voi veni, - a spus Zina în șoaptă și coborâ ochii.



  

20. CUM  MAMA  A  FOST  LA  ÎNTÂLNIRE

 

Seara, după cină, eu, ca întotdeauna, am ajutat-o ​​pe mama în bucătărie. Apoi am pus bacul să se încălzească. Sâmbătă. Toată lumea trebuie să facă bae. În ceea ce privește acest lucru, aveam regulament de armată.

- Mamă, spune-mi, la vârsta de cincisprezece ani, te duceai la întâlnire? - Am întrebat-o pe mama atunci, când toată lumea s-a îndepărtat.

- Nu, atunci a fost o altă perioadă, - a spus mama.

- Î-mi poți spune, cum ai fost pentru prima dată la întâlnire?”

 - De ce nu? O să-ți spun în timp ce bacul se încălzește ...

- Eram șapte fete în familie și toate așteptam cu nerăbdătoare, când vom ave 18 ani, să mergem și la petrecere cu băieții sau, cum zici tu, la o întâlnire. La noi în casă era  un bici în cui pe coridor. Doar tata avea dreptul să-l atingă. Cei care încălcau ordinea stabilită – o primeau bine. Înainte de pedeapsă era necesar să te dezbraci, pentru a nu strica hainele... Pe corpul gol, știi cum doare biciul?

 - Și ce, ai obținut?

- Nu, dar am văzut, cum au obținut-o surorile mai mari.

Tatăl meu mă iubea mai mult decât pe oricine. S-a simțit vinovat, că nu a avut suficienți bani pentru a mă educa. Poate că ar fi făcut-o, dar nu mi-a plăcut nimeni. La acea vreme erau niște reguli. Dacă cineva avea interes și îi plăcea o fată, atunci  venea mai întâi la tatăl ei. Vorbeau puțin despre ceva îndepărtat de țelul vizitei, ajuta cu ceva, apoi treceau la subiect și cerea permisiunea de a invita fata la o întâlnire. El garanta, că-și asumă pe deplin responsabilitatea pentru ea și o va conduce acasă cu siguranță și fără probleme. Dacă tatăl nu avea nimic împotrivă, spunea să se înțeleagă cu fata, care, la rândul, ei avea dreptul să accepte ori nu, fără explicații.

Mulți tipi au venit la noi, dar eu spuneam în prealabil tatălui meu, să nu permită. Ei bine, tata-l  trimitea sub diverse pretexte... Fie că este prea devreme pentru mine să merg la o întâlnire, fie că sunt vinovată și am fost pedepsită, sau că te-ai plimbat cu alte fete, dar acum cauți ceva aici, sau spunea ceva mai sever de tipul „du-te de aici, nespălatule” cum i-a spus lui Negri. Ai putea merge la o petrecere cu sora ta mai mare, dar atunci sora mai mare era responsabilă să te aducă acasă, altfel ea o primea. Când surorile mai mari s-au căsătorit, petrecerile au început și la noi. Soții surorilor  invitau prietenii necăsătoriți la petrecere. Acest lucru a fost, de asemenea, acceptat în mod normal. Am fost vizitați de ofițeri, tineri profesori, preoți și alt public respectat. La petreceri,  dansam, apoi ne așezam în cerc și povesteam istorii. Mi-a plăcut să dansez, dar cel mai mult mi-a plăcut atunci, când cineva povestea... Din modul, cum o persoană povestea, înțelegeam  e prost sau deștept, rău sau bun, indiferent sau inimos, fricos sau curajos, ușuratic ori serios... Eu voiam, ca El să fie inteligent, bun și serios. În general, toate fetele își doresc acest lucru, dar nu toate vor să aștepte, când, în sfârșit, El va apărea. Aveam deja 19 ani atunci, când tatăl tău a apărut în casa noastră. A fost invitat de soțul surorii mai mari Liuba. Ei au studiat odată împreună. Tatăl vostru este cu 11 ani mai în vârstă decât mine. Când aveam 10 ani, l-am văzut de mai multe ori în biserică, apoi a dispărut. A servit patru ani în armata română la Porțile de Fier ale Dunării, apoi a mers să studieze la Chișinău ca asistent medical. După absolvire, a plecat la muncă în Bălți. A apărut rar în sat. Autobuzele nu au mers atunci, iar calea ferată și gările la Chișinău, Bălți și Drochia au fost construite de prizonierii germani după război. Oamenii se deplasau problematic la depărtări mari și nu vizitau des locurile natale. Părinții lui îl așteptau cu nerăbdare și doreau, ca el să se căsătorească cu cineva  din Moară de Piatră. Tatăl ei cu bunelul vostru Ion Filip au făcut armata împreună și au avut de mult timp planuri de a căsători copiii. Era singură cu o zestre bună și mai învârstă ca mine cu 7 ani. Nu am văzut-o niciodată. Se spune, că avea ochi albaștri și că nu s-a căsătorit niciodată. Adică tatăl vostru era tot planificat. Încă nu știu de ce a venit atunci la noi. El a avut un interes specific pentru mine sau a fost ceva întâmplător. Am dansat un pic atunci. Tatăl vostru nu a dansat. A vorbit tot timpul cu soțul lui Liuba și se tot uita la mine. Dansurile s-au încheiat curând, întrucât erau doar câteva înregistrări. Ca întotdeauna, ne-am așezat într-un cerc și am început să vorbim. El a tăcut modest și, atunci când s-a format o pauză, a spus în liniște:

- Știți, am avut și eu un caz asemănător ... - Și a început să povestească. Doar cazul lui s-a dovedit a fi de o sută de ori mai interesant. A vorbit atât de frumos, cu o descriere a locurilor, oamenilor, naturii, evenimentelor istorice, experiențelor umane, momentele tragice și festive. Când era înfricoșător, vocea îi vuia de ură, când era bine, devenea atât de amabil și zâmbea ca un copil. A terminat povestirea, la fel de modest și de liniștit cum a început. - ... Iată așa întâmplare... A fost un moment de reculegere ...

   - Dar de ce acest loc se numește „Porțile de Fier a Dunării?” Ce, într-adevăr, sunt de fier? - Am întrebat eu.

  - Și eu, multă vreme, nu am putut înțelege de ce, a răspuns tatăl vostru. - Acolo Dunărea separă Carpații și Munții Balcanici. Dunărea este un râu imens. Acesta este cel mai important râu din Europa. În acel loc granitul apare monolit peste tot, ceva foarte puternic. Sus la munte, este o mănăstire. Am fost acolo. Am întâlnit un călugăr bătrân. În fiecare dimineață, înainte de răsărit, se ducea la marginea prăpastiei, de unde puteți vedea clar marele fluviu Dunărea. Se ruga acolo. Când soarele a răsărit și a luminat Dunărea, de la înălțimea munților părea o sabie uriașă de 15 kilometri lungime, al cărui mâner este insula Moldova Veche. Aici Dunărea se îngustează la 200 de metri, iar adâncimea atinge 50 de metri. Din mișcarea turbulentă  apa  devine albă, şi scânteie în razele soarelui ca un damasc de argint. Dar, la apus, razele roșii ale soarelui  se reflectă în granitul roșu subacvatic transformă pe scurt timp apele Dunării într-o culoare roșie strălucitoare, amintind de sângele vărsat aici cu mulți ani în urmă. L-am întrebat: „De ce acest loc se numește Porțile de Fier ale Dunării?”

El a spus:

- Atunci, când Iisus Hristos s-a născut pe acest pământ, trăiau în pace strămoșii noștri străvechi - dacii. Era un stat imens și foarte puternic, al cărui teritoriu se marginea cu Dunărea la sud, cu Tisa în vest și cu Nistrul la est. Atunci, întreaga lume a fost sub călcarea Imperiului Roman, doar Dacia era o țară liberă, prosperă, cu un nivel ridicat de civilizație. Acest lucru nu a putut continua mult timp. Imperiul Roman a vrut să cucerească întreaga lume. Atunci, când Isus a fost condus la calvar, legionarii romani, sub comanda lui Sabinus, au atacat Dacia. A fost o bătălie cumplită în acest loc. Armata romană a fost învinsă. Sabinus a fost capturat, ucis, iar capul și mâna dreaptă au fost trimise la Roma într-un butoi cu miere. Aceasta a fost prima înfrângere a armatei romane. Aceasta a fost o mare rușine pentru conducătorul lumii. Ei au numit acest loc Porțile de Fier. Patruzeci de ani mai târziu, legionarii romani au atacat din nou Dacia. De data aceasta armata lor a fost de cinci ori mai mare la număr, sub comanda lui Cornelius Fuscus. Regele Dacilor Duras le-a propus pace romanilor. Dar Fuscus a refuzat. El urma să se întoarcă la Roma doar cu victorie. Armata romanilor a fost complet învinsă. Apele Dunării erau roșii cu sânge. Capul lui Fuscus și mâna dreaptă într-un butoi cu miere au fost trimise la Senatul Roman.

Aceasta a fost cea mai mare înfrângere din istoria Imperiului Roman. Zece ani mai târziu, împăratul Imperiului Roman, Domițian, a condus personal campania împotriva dacilor. La Porțile de Fier, bătălia a început din nou. Regele dacilor, Decebal, le-a oferit din nou pacea romanilor. Domițian și-a dat seama că zeii îi ajută pe daci să-și apere patria. A fost de acord și s-a întors la Roma cu un tratat de pace rușinos.

           Domițian a fost ucis de Senatul Roman, la fel ca marele Cezar. Senatul a decis, că împăratul va fi acel, care va cuceri Dacia. Douăzeci de ani s-au pregătit pentru un război total cu dacii. În fruntea legionarilor romani a devenit cel mai priceput comandant din toate timpurile - Traian, care, în general, nu era de origine romană, ci de origine spaniolă. Traian a condus armata sa în număr de o sută mii de legionari la malul Dunării, a construit poduri și a atacat Dacia în trei locuri simultan. Războiul a durat cinci ani. Traian a capturat-o pe sora lui Decebal. Apoi, Decebal însuși a mers personal la Traian și a oferit pace pentru sora sa. În armata legionarilor au început boli teribile. Traian și-a dat seama, că se apropie sfârșitul și a fost de acord. Dar acesta a fost un truc militar. El s-a întors la Roma și a început să se pregătească din nou pentru un război total.  




 Din toate teritoriile ocupate, Traian a adunat legiuni proaspete, gladiatori profesioniști, pe care vasalii urmau să le aprovizioneze la prima cerere a Romei. De această dată, dacii nu au mai suportat atacul. Decebal a mers cu armata sa la Poarta de Fier, unde zeii îi ajutau mereu. Dar aici, la Poarta de Fier, Decebal a fost învins. Apoi, dacii s-au mutat în partea capitalei Daciei, Sarmizegetusa. S-au încăierat de mai multe ori, apărându-și capitala. Dar, după câteva luni, au dat foc orașului și l-au părăsit. Dacii s-au retras spre nord-est, lăsând în urma lor orașe și sate arzând. Decebal știa că sfârșitul războiului se va întâmpla doar atunci, când Traian va lua capul lui. Cu un grup de ostași fideli lui, s-a întors în fața legionarilor, care-i urmăreau. Atunci, când legionarii s-au apropiat, Decebal a îngenuncheat, s-a rugat lui Dumnezeu, apoi a spus: „Dacii nu se dau!” El a  înfipt sabia în sine și s-a sinucis. Soldații săi credincioși au procedat la fel...

Capul lui Decebal și mâna dreaptă într-un butoi cu miere au fost trimise la Senatul Roman. Aceasta a însemnat victoria asupra dacilor. La Roma, ei au sărbătorit victoria asupra dacilor timp de 123 de zile. Exact atâția ani a fost nevoie de atotputernicul Imperiu Roman pentru a cuceri Dacia. 200 de tone de aur și 400 de tone de argint au fost aduse la Roma din Dacia ca trofeu. În centrul Romei și în Dobrogea, monumente grandioase au fost ridicate împăratului Traian, biruitorul, pe stâlpi uriași de marmură. Acești stâlpi de marmură, înălțime de patruzeci de metri și diametru de patru metri, se păstrează și azi. Pe stâlpi sunt sculptate  trei mii de scene de luptă despre modul, cum romanii au învins pe cel mai puternic inamic - dacii. Dar întreaga lume, privind aceste sculpturi, făurite de dacii luați în plen, este uimită de eroismul fără precedent al dacilor...

Dacii și-au apărat patria!


                               Coloana lui Traian din Roma.

Dar romanii nu au cucerit toată Dacia. Au luat mai puțin de jumătate. Acest teritoriu a fost numit Dacia romană. Mai târziu aceste locuri vor fi numite Țara Românească și Dobrogea.

Apoi dacii au traversat munții și s-au compactat pe teritoriul lor de la munții Carpați la Nistru și la Marea Neagră. Acest teritoriu se va numi Dacia Liberă, iar apoi Moldova. Și acolo, la Poarta de Fier a Dunării, a rămas o insulă, care se mai numește Moldova Veche ... Acolo rădăcinile noastre conduc, și nu spre Roma, așa cum cred românii ...


Dacii au pierdut războiul Imperiului Roman, iar Decebal și-a pus capul pentru a salva cel mai valoros lucru - bazinul cu gena dacică pură. Timp de aproape o sută de ani, legionarii romani au exterminat fără milă întreaga populație masculină pe teritoriul ocupat al Daciei. Astfel, bazinul genic al dacilor a fost înlocuit cu bazinul genic al legionarilor, care de fapt era un amestec dintre bazinele de gene ale tuturor popoarelor lumii. Descendenții legionarilor din Țara Românească vor fi mândri că au coborât de la romani. Dar legionarii nu sunt romani, ci sunt vasalii lor de origine spaniolă, franceză, egipteană, greacă, maghiară, austriacă și de altă natură. Întrucât femeile nu au fost exterminate, noua generație și-a păstrat limbajul și credința. Copiii proveniți de la dușmanii dacilor s-au numit ei înșiși români (români). Moldovenii au fost întotdeauna, sunt și vor fi urmași direcți ai dacilor.

         Deci la Porțile de Fier ale Dunării nu a fost metal. Acolo a fost spiritul de fier al dacilor!

          Mi-a fost plăcut, că am pus o întrebare atât de inteligentă, iar el a răspuns atât de frumos și de interesant. Apoi au fost multe alte întrebări, și el a răspuns până dimineața, iar eu ascultam...  ascultam... Mi s-a părut, că este de o sută de ori mai bun, mai deștept și mai serios decât îmi doream, ca prințul meu să fie.

Atunci, când lumea a început să-și ea rămas bun, el a spus politicos la revedere tuturor, și de mine s-a apropiat ultimul... Î-mi mușcam buzele și am vrut cu adevărat, ca el să spună ceva foarte, foarte important, numai pentru mine ... El a spus calm:

- Te aștept la pod in seara asta... Vei veni?

- Da... Voi veni, -  am răspuns.

Am dormit jumătate de zi și atunci, când m-am trezit, tatăl meu mă aștepta pentru o conversație serioasă. Părinții înțeleg întotdeauna, ce se întâmplă în sufletele copiilor lor. Vouă vă pare așa, că părinții nu înțeleg și au vederi demodate...

- Vezi asta? Tatăl meu m-a întrebat, arătându-mi biciul în cui.

- O să văd, când mă voi întoarce, - am spus calm. După ce Decebal s-a sinucis, acest bici mi s-a părut amuzant copilăresc. - Încă nu am făcut nimic...

- Mania! Nu vei merge nicăieri! El a venit să se căsătorească cu Lisa Curoș din Moară de Piatră. Tot satul vorbește despre asta.

- Eu nu-l voi da nimănui! El este al meu! - Am spus ferm.

- Mania! Vrei să îngenunchez  în fața ta? Nu face asta!

- Asta nu va ajuta! – Am răspuns.

- Mania! Din câte îmi amintesc, familia noastră și familia lor s-au urât reciproc de secole! Înțelegi? Te vor mânca! Vei fi nefericită pentru o viață! Ea cuțitul! Mai bine să mă omori acum, decât să mă înrudesc cu ei!

 - Noi nu suntem de vină! Deci asta este crucea noastră! Gata! ... Dacă toate surorile mele vor fi fericite și numai eu una voi fi nefericită, nu va fi prea puțin pentru tine... Astăzi eu aleg!

Tata a început să plângă ...

Eu am mers la întâlnire ...

- Vav! Ai dat puternic, mamă! Iată fenomenul! Ce, te-ai îndrăgostit atât de mult? - Am fost surprins.

- Da ... povestește bine ... Dar femeile iubesc cu urechile... Nu ai știut? Dar tu, ce, mergi la întâlnire?

- Aha!

- Cu cine?

- Cu Zina.

- Și cum i-ai spus despre asta?

- Ei, că voi prinde pește mâine seară la pod, vei veni?

- Și ea?

 - A spus că va veni.

- Ei, dar cum, s-a înroșit sau nu?

- Da puternic ...

 - O, bine, îi place de tine, - a început să râdă mama, - tot la pod... Mărul nu cade departe de copac.

- Mamă, cum te-ai sărutat, la prima întâlnire?

- Păi cum? Atât ne-am sărutat, încât mă durea limba... Vezi tu, am avut o situație complet diferită. Părinții plănuiau să-l căsătorească. Tatăl a refuzat. Nu o văzuse încă și nu avea obligații față de ea. Părinții au făcut scandal. Mai rău decât al meu acasă. Părinții lui au decis apoi să-i invite cu fiica lor în vizită. Au crezut că tatăl tău, așa cum o va vedea, va accepta imediat ... Tatăl a plecat de acasă, iar seara ne-am întâlnit... După întâlnire a plecat la Bălți... S-a primit o confuzie... După asta tatăl vostru venea doar la mine și nu întra acasă. Așa 3 ani. 40 km încolo și 40 înapoi. Tu ce crezi? De ce bunica „m-ă iubește atât de mult”? Din cauza asta.




21. PRIMA  ÎNTÂLNIRE

A doua zi, seara, m-am spălat bine, mi-am curățat dinții cu sare, mi-am pus o cămașă curată, am luat o baghetă de pescuit și o bucată de pâine și am plecat.

-         Deci, mergi la pescuit sau la o întâlnire? - A întrebat tata.

     -   Păi, dacă prind un pește, înseamnă că va fi pescuit, dar dacă o sărut, atunci va fi o întâlnire, - am explicat eu cumva.

     -  Și dacă o săruți și peștele s-a prins? – a concretizat tata.

     -  Dar, oare așa  se întâmplă?

     -  Se întâmplă. Multe se întâmplă în viață.

     -  Păi, atunci va fi, să zicem așa, o vânătoare.

    - Trebuie să presupunem că dacă nu se întâmplă nimic, atunci, pur și simplu, respiri doar aer proaspăt?

    - Absolut! -  Am fost eu de acord.

   - Ei bine, vânătorule, drum bun, - a spus tata.

Și m-am dus. Mi s-a părut că tatăl meu a ghicit, că am înțeles, ce a avut în vedere ...

Locul pe care l-am ales pentru o întâlnire și pentru pescuit era foarte frumos la acea vreme. Râul Cubolta, care curge prin satul nostru, era atunci un râu mare, iar la pod se îngusta și era destul de adânc. În aval de pod, râul s-a bifurcat, formând o insulă imensă, cu o suprafață de aproximativ o sută de hectare. Această insulă era plată, ca un stadion bun. Primăvara și vara, în timpul ploilor abundente, insula uneori era acoperită cu apă la 5-20 cm, timp de câteva săptămâni, prin urmare iarba de pe insulă a fost întotdeauna foarte bună. Manșonul drept al râului nu era adânc, dar destul de lat, cam o jumătate de kilometru. Aceste locuri erau des acoperite cu stuf și papură, din care sătenii făceau acoperișuri pentru case și șoproane. În plus, în aceste trestii mișunau diferite vietăți: rațe sălbatice, heroni, mușchi, anghile, raci. Am numit acest loc „Băhni”. Mâneca stângă era adâncă și nu atât de lată, aproximativ 50 de metri. Aici stuful și feriga creșteau în locuri. Erau locuri bune de pescuit și de scăldat. În amonte, era un loc, unde se scăldau copiii. Aici  fundul era nisipos, nu prea adânc, dar destul de larg. Bărbații înotau în aval, iar femeile mai jos după cotitură. Mai departe scăldau caii. Mai era un loc, unde femeile puneau la îmbibat cânepă, din care făceau fuioare, pe care le cizelau, torceau și țeseau pânză in serele lungi de iarnă în timpul șezătorilor. Cu râul săteni trăiau o bună parte din viața lor. Bovine, capre, oi și gâște domestice pășteau aici, se recolta fân, se prindea pește și raci. Era deosebit de frumos la râul Cubolta dimineața și seara. Toată copilăria noastră cu numeroase aventuri este legată de râu. Mai pe urmă, s-a întâmplat să vizitez diferite locuri din Rusia, Ucraina, Armenia, Uzbekistan, România, Bulgaria, Franța, SUA, Canada, Brazilia, Africa, dar nu am văzut niciodată astfel de locuri paradisiace...

Aici, în partea dreaptă a podului, se ridicat un deal înalt pe creasta căruia era o movilă. Astfel de movile erau în toate satele de pe vârfurile dealurilor la orizont. În vechime, când turcii atacau țara noastră, santinelele aprindeau focuri pe baraje, care avertizau oamenii despre pericol. Astfel de ordine a fost stabilită încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Satul nostru era destul de mare, aproximativ o mie de gospodării. A fost format în urmă cu mulți ani și a fost numit la început Boianca, după numele unui boier, care a deținut cândva aceste pământuri. Apoi, de mai multe ori s-a întâmplat, că în aceste locuri, iarna, țiganii nomazi, înnoptau sub deal, nu departe de pod. Au fost drifturi abundente de ninsoare, care i-au acoperit pe acești nefericiți cu un strat gros de zăpadă. Se spune, că  zăpada năvălea din partea de nord, umplând repede golul, dar din moment ce era mai cald jos, se forma o coajă de gheață. Au găsit oameni și cai morți. Oamenii nu au murit de frig, ci de lipsa de aer, se înădușeau. Din acest motiv, satul nostru a început să se numească Nădușita. Acest loc a fost o ocazie pentru diverse povești populare mistice despre manifestarea spiritelor rele, care îi speriau pe copii, astfel încât să nu meargă acolo noaptea.

Tinerii aranjau acolo întâlniri. Băieții arătau curaj, că nu le este frică de duhurile rele, iar fetele se lipeau de ei mai strâns (de frică, desigur).

Mai târziu, în conformitate cu Programul de stat sovietic de ameliorație, râul Cubolta a fost transformat într-un jgheab și toată această frumusețe de rai a dispărut. Au fost cultivate sute hectare de pământ, după care colhozul nostru a început să doneze mai mult porumb și mazăre statului, dar, de vreme ce nu au mai rămas pășuni, numărul de bovine s-a redus de zeci de ori. Oamenii, dacă doreau cu adevărat, cumpărau lapte în sticle de la oraș, iar valenții noștri scriitori și poeți constatau:

« Се апропие сатул де ораш ку драгосте   

Ли-й бине ын приетения Советикэ»... 

                               „Se apropie satul de oraș cu dragoste

                               Li-i bine în prietenia Sovietică " (Emilian Bucov)    

Desigur, scriitorii și poeții nu au cântat în operele lor cum țăranii merg în oraș pentru a cumpăra mâncare și că ferma colectivă nu are o baie elementară, ca să nu mai vorbim de gaz, de apă și de alte atribute urbane. Poeții sunt și ei oameni, au familii. Pentru a primi un ban, trebuie să scrie, ce se cere. Ei tot vor să mănânce. Dar pentru a se alimenta mai binișor, literatura trebuie să fie socialistă la formă și realistă la conținut. Nu a fost atât de ușor să găsești un motiv în tragedia lucrurilor reale pentru a admira farmecele unei formațiuni socialiste. De ce să ascundem păcatul, a fost necesar să se închidă ochii uneori și, pur si simplu, să mintă...

Îmi amintesc, la școală, am galopat în clasa a cincea toată literatura noastră clasică (Eminescu, Alexandrii, Donici, Stamati, Creangă, Mateevici), iar apoi șase ani am studiat literatura moldovenească sovietică (Bucov, Lupan, Lipcani, Cruceniuc, Adam, Cutcovețchi, Ciobanu). Creațiile lor literare nu conțineau un singur cuvânt despre Decebal, Ștefan cel Mare, exterminarea tragică a poporului moldovean la sfârșitul războaielor Ruso-Turc, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, deportarea oamenilor în Siberia și Kazahstan și Foamea cea Mare.  Aceste lucrări, ca o selecție, se începeau cu descrierea, cât de neconfortabil au trăit oameni pe teritoriul Moldovei, urmărind cum frații fericiți și liberi construiesc socialismul după Nistru. Și trăiesc atât de bine încât chiar și saliva curgea („Se uitau cu jind”). Oamenii din partea dreaptă a Nistrului visau zi și noapte, să înceapă și ei să construiască socialismul, cu tot farmecul și frumusețea lui, cum a fost în stânga Nistrului. Și în sfârșit, a venit o astfel de zi însorită, fericită și am fost eliberați...

Acest moment trebuia descris pe mai multe pagini, ca ceva ca o renaștere completă, cu expresii speciale puternice, pompoase, precum:

« … Вине вестя ку норок       

Ка о пажурэ де фок                  

Прин кэсуциле сэраче             

Вине вестя аста’н коаче          

 

Яр мошнягул                           

Дуче стягул»                            

                        (Анрей Лупан)

„ Vine vestea cu noroc,

   Ca o pajură de foc

   Prin căsuțele sărace

   Vine vestea astă-n coace

...

   Iar moșneagul

   Duce steagul "                        (Andrei Lupan)

Aceste creații se încheiau la fel. Cum în Moldova noastră întunecată, lampa lui Lenin se aprinde. Ce-i drept, în satul nostru, energia electrică a apărut după 15 ani de ocupație, iar gazul după 25 de ani. Dar asta nu-i important...  Contează, ideea!

La drept vorbind, trebuie spus, că poporul moldovenesc a primit în întregime tot de la Puterea Sovietică, ce a fost dincolo de Nistru. Singura diferență este, că livrările „voluntare-obligatorii”, deportările în masă ale oamenilor, colectivizarea forțată și foametea teribilă în stânga Nistrului au fost în 1923-1926, iar la noi în 1946-1949. Pentru a evita deportarea, oamenii din stânga Nistrului încercau să vină la noi și au fost împușcați în spate de grănicerii armatei sovietice. Opinia mondială a aflat, cum în iarna anului 1932, la încercarea să traverseze Nistrul, 56 de persoane din satul Olănești au fost ucise, inclusiv oameni bătrâni, femei, copii. Cadavrele lor însângerate au rămas pe gheață atâta timp, până când a venit ordinul de la Moscova pentru a bombarda gheața și a ascunde urmele crimei. Lumea știa acest lucru, așa că, după război, o mare parte din populația Moldovei s-a evacuat peste Prut, inclusiv trei surori ale mamei și sora lui tata cu familiile lor. Ocupația este un lucru strict și granițele sunt ferecate nu pentru a protecția populația de spionii din țările capitaliste, care râvnesc să pătrundă la noi și să fure secretele noastre, cum explicau noii guvernanți, dar pentru a nu permite populației ocupate să fugă spre libertate...

Tata spunea, că literatura moldovenească sovietică este „gunoi”. Acesta este un model despre cum nu trebuie să scrim. Dacă doriți să citiți literatura națională, citiți Eminescu, Alexandrii, Sadoveanu, Kogălniceanu, Caragiali, Iorga, Coșbuc. Acolo veți găsi frumusețea și adâncimea utilă. Literatura moldovenească sovietică este scrisă pentru o nouă generație de tipul lui Pavlic Morozov.

Transformarea Cubolta într-un jgheab o lungă perioadă de timp a lăsat o rană adâncă în inima mea. Mai târziu, când am vizitat Volga în regiunea deltei din Rusia, apoi sub stația hidroelectrică Nipru din Ucraina și pe Lacul Sevan din Armenia, am văzut dezastre enorme de mediu, care au avut loc ca urmare a unor proiecte sovietice grandioase dar prost motivate din punct de vedere ecologic. Prietenul meu din Zelenograd, Serghei Nazarov, cu care am vizitat Volga, a spus, că toată lumea suferă de un regim totalitar: națiunile mari – în mai mare măsură, națiunile mici - mai puțin, dar toate acestea luate împreună nu sunt altceva decât o crimă împotriva umanității.

       Când a venit Zina, începuse deja să se întunece.

    - Ei, ai prins ceva, - a întrebat ea.

    - Nu încă, am venit recent, așază-te lângă mine, poate că în doi vom avea mai mult noroc,- am răspuns eu, de parcă ne întâlneam de câțiva ani. Zina s-a așezat alături de mine.

      - Părinții tăi nu vor face grivi, că ai dispărut, - am întrebat.

      - Tata mi-a permis. El a spus, că este posibil cu tine, dar cu Ion - nu.

      - De ce oare, m-am mirat eu. - Ca să fiu sincer, Ion îl ajută mai mult. Se înțeleg atât de bine.

      - Nu știu, - a răspuns Zina.

      - Și cu cine ai vrea să te întâlnești mai mult? Cu mine sau cu Ion?

      - Ce are de-a face Ion cu asta? Îmi place de tine și am venit la tine, - a spus Zina și s-a înroșit.

       - Da? Și de cât timp?

       - Încă din clasa I, - a recunoscut ea sincer.

       - Și ai tăcut timp de șapte ani și ai suferit? Vav! Dar eu abia tocmai de curând am observat că ești atât de frumoasă... și chiar este ceva special la tine... nu ca la alte fete ... Ar trebui să-mi controlez vederea... se spune, că în regiunea noastră bântue un virus, ce orbește găinile! - Aparent, această recunoaștere a fost plăcută pentru Zina. S-a apropiat de mine și a pus mâna în a mea.

- Dar, cum așa... de ce eu sunt specială, - a întrebat ea.

- Păi, poate doar pentru mine ... mi se pare, că ești atât de sinceră... In general, aș merge cu tine într-o cercetare misterioasă... Dar, de ce eu î-ți sunt pe plac?

 - Nu știu... Poate că semeni cu tatăl tău... Tatăl tău este Dumnezeu pentru mine... El mi-a salvat viața... Dacă nu era tatăl tău, aș fi murit cu mult timp în urmă.

 - Vav! Nu știu nimic despre asta. Părinții nu mi-a spus nimic, - am fost eu surprins, - spune-mi cum a fost.

 - Era iarnă, pe atunci aveam șase ani. M-ă jucam la fereastră. Pictam iepurași pe geamul înghețat. Între sticlă și cadrul superior era un ac. Nu i-am observat. Când am lustruit gheața cu palma, s-a întâmplat așa că acest ac mi-a intrat în mână. M-am speriat de durere și am ridicat brusc mâna în sus. Acul s-a rupt la jumătate și o parte a acului a rămas în mână. Sângele curgea și părinții nu au putut să-l scoată. A intrat de-a lungul brațului, în venă și se mișca în interiorul venei spre inimă. Când a venit tatăl tău, acul a ajuns la mijlocul brațului. Mi-a legat mâna cu o bandă de cauciuc, a apăsat capătul superior al acului cu spatele scalpelului și l-a apăsat cu degetele, astfel încât acul să iasă la capătul inferior. Apoi l-a apucat cu pensete și l-a scos ... Dacă nu venea tatăl tău, acul ar fi ajuns la inimă. Aici! Tatăl tău mi-a făcut o injecție și mi-a lăsat pastile să beau la fiecare 6 ore. Dacă temperatura ar fi crescut în 24 de ore, ar fi însemnat, că am o intoxicație sanguină și trebuia dusă la spital. Dar tatăl tău a făcut totul atât de bine, încât nu s-a întâmplat nimic. Deci, tatăl tău este Dumnezeu pentru mine.

 - Tu ești un fenomen, - m-am mirat eu, - arată-mi unde a intrat acul.

 - Iată aici, - a arătat Zina, - și aici l-a scos.

- Și dacă sărut acest loc,  temperatura nu se va ridica? - Am întrebat grijuliu.

- Nu știu ... – s-a sfiit Zina. I-am sărutat mâna ...

- Știi, temperatura crește ... Buzele tale sunt roșii, roșii... Trebuie să opresc temperatura ... Ei bine, am sărutat-o ​​pe buze. Putin…

- Tu cum crezi? Dumnezeu există? – A întrebat Zina, când a scăzut temperatura.

- Vezi, - am început eu, exact așa cum tatăl meu a răspuns odată la această întrebare. - Acest lucru este foarte serios și toată lumea înțelege altfel. Există patru miliarde de oameni pe Pământ și toată lumea se gândește la Dumnezeu în felul lor și nimeni nu va înțelege niciodată până la sfârșit. Dar ceea ce oamenii cred în Dumnezeu este bine. Privește aici în acest mușuroi traiste o familie de furnicari. Asta-i casa lor. Aceasta este o altă lume. Furnicile comunică cumva, își coordonează acțiunile, se înțeleg reciproc și lucrează tot timpul. Dacă ai lua o furnică și ai colora-o pentru a o distinge mai bine, apoi o păstrezi timp de câteva zile într-o cutie, apoi o eliberezi pe cealaltă parte a podului, peste un timp vei observa printr-o lupă, că s-a întors acasă. Mai mult, calea va fi cea mai scurtă. Aceasta indică raționalitatea acestor creaturi. Acum, să presupunem, că ai turnat o găleată cu apă pe acest mușuroi. Vor avea o inundație. Vei fi ca o Zeiță atotputernică pentru ei. Poți turna benzină peste ei și lumea lor va pieri, pentru că Zeița așa a dorit. Acum, imaginează-ți,  că în acestă lume un cuplu îndrăgostit comunică, la fel ca noi. Iar furnica îi spune furnicii sale, ținând în mână o fărmătură de prăjitură: „Uite, dragă, aceste bacterii se dovedesc a avea și creier. Ele știu, ce fac. Vezi, cum  ne atacă prada ”. Și furnica va pune această fărmătură de tort în gura furnicii sale. Furnica va înghiți donația cu milioane de bacterii, care este în esență o altă lume întreagă de bacterii. Furnica a acționat ca Dumnezeu. Ar fi putut să nu atingă lumea lor, dar a distrus-o. Și acum, să luăm un exemplu mai complicat. Ce crezi că asta este? - I-am arătat lui Zina un cârlig de fier pentru pescuit. - Așa este, pentru noi, este un cârlig. Și dacă te uiți în interiorul acestui cârlig, vei vedea miliarde și miliarde de atomi de fier. Fiecare atom are un nucleu și electronii se rotesc în jurul nucleului. La fel cum planetele se învârt în jurul Soarelui, pe una dintre ele, care se numește Pământ, vorbim cu tine. Acum iată întrebarea. Există viață pe acest electron? Și cum este viața asta? Să presupunem că există. De ce nu? Sau poate un cuplu îndrăgostit stă pe unul dintre acești electroni și vorbește despre cum funcționează lumea. Și acum voi lua și voi rupe acest cârlig în două părți și voi arunca o parte în râu. Cârligul va începe să ruginească, vor începe reacțiile chimice. Atomii de fier vor forma molecule cu hidrogenul și oxigenul, iar acei doi îndrăgostiți, care trăiesc pe acel electron vor vedea în locul unui cer înstelat normal, un alt atom enorm de oxigen cu burta și mici atomi de hidrogen. Întreaga lor lume se va schimba. Așa că am acționat ca Dumnezeu. Aș putea să sfarm lumea lor ori nu. Pur și simplu ți-o donez ție, pentru a face ceea ce doriți cu ea. Spune-mi ce să fac cu lumea asta, - am întrebat-o pe Zina.

- Dă-mi-o, - spuse ea.

Și eu cu atenție, pentru a nu-i deteriora „Taotniță”, (așa cum a spus Ion), am agățat cârligul pe pieptul ei. Un astfel de dar divin merită un sărut ... și nu unul ...

A fost o noapte liniștită, înstelată. Pe atunci nu exista încă luminarea electrică a străzii și cerul înstelat era misterios și frumos.

-         Și de ce am decis, că suntem în vârful piramidei tuturor lumilor? Poate suntem încă foarte, foarte departe de mijloc. Privește cerul. Vedem mii de stele. Dacă te uiți foarte atent, vei vedea un alt set de stele mici și foarte mici. Sunt doar foarte departe. Deci suntem înconjurați de miliarde și miliarde de stele. Fiecare stea, acesta este un soare separat, în jurul căruia rotesc planetele, multe dintre ele au viață, poate asemănătoare cu a noastră. Poate că toate aceste stele combinate formează același cârlig pe pieptul unei zeițe. Da, atât de departe. Uite aici. Vezi o stea strălucitoare, frumoasă. Această este planetă Venus. Planeta iubirii. Ea este mai aproape de Soare decât Pământul. Temperatura este ridicată pentru viața normală, dar poate peste câteva milioane de ani, temperatura va scădea și viața va începe acolo. Adevărat, este frumoasă. Venus a fost cântat de toți poeții lumii. Mihai Eminescu i-a dedicat cel mai strălucit poem, „Luceafărul”. Amintește-ți, cât de frumos a spus:

                   „Coboară-n jos Luceafăr blând,

                     Alunecând pe-o rază,

                    Pătrunde-n suflet și în gând

                    Și viața-mi luminează.”

Când poezia „Luceafărul” a fost tradusă reginei austriece, ea a dorit să studieze limba noastră, doar pentru al citi pe Eminescu în original. Și a făcut-o. Și l-a citit pe Eminescu din copertă în copertă. Apoi a spus că este un geniu. Acesta este un poet la nivelul universului.

Iți poți imagina? Iar scriitorii noștri sovietici ne oferă să  studiem „gunoiul” lor și tind să se numească poeți... Aceasta este o blasfemie! Poet, este ceva sacru, înțelegeți?

Știi, când Galileo a inventat telescopul și s-a uitat prima dată la Venus, a fost foarte surprins. Se dovedește că Venus are aceleași faze ca Luna. Poate fi o seceră, pe jumătate și întreagă. El a chemat-o pe mama sa să o surprindă cu asta. Și mama lui a spus că știe despre asta, ea vede fără telescop, cum se schimbă fazele lui Venus și a fost surprinsă de faptul, că fiul ei are o vedere atât de slabă. Poți să-ți imaginezi, ce ochioasă a fost mama lui?

Dar această stea roșie este planeta Mars. Acesta este zeul războiului. Este mai departe de Soare decât Pământul și este foarte frig acolo. Și este puțin oxigen. Cu telescoape foarte puternice, oamenii de știință văd canale interesante pe Mars. Se presupune că există viață, iar ființele umane nu trăiesc la suprafață, ci în interior. Dar aceasta este o presupunere. Dar dacă civilizația lor este cu zeci de milioane de ani mai veche, atunci acești marțieni în relație cu noi, apar ca zei, înțelegi? Poate la fel cum putem dezvolta bacterii din drojdia uscată și să facă ca aluatul să se rumenească, ei sunt capabili să dezvolte noi civilizații. Nu cred că oamenii proveneau din maimuțe. Oamenii și tot ceea ce ne înconjoară provin din faptul că cineva de pe pământ în diferite locuri a semănat embrionii civilizației. Prin urmare, au apărut oameni de diferite culori: alb, galben, negru; au apărut diverse animale și plante. Și toate aceste tipuri de viață sunt strict separate. Nu va funcționa niciodată dacă traversați, de exemplu, un șobolan și un cal, sau o balenă și un bărbat. Toate viețuitoarele nu pot trece de la o specie la alta. Aceasta este legea naturii. Și dacă da, atunci viața pe pământ a venit de la Dumnezeul nostru relativ. În comparație cu noi, el este de milioane de ori mai inteligent și deține o putere uriașă, dar acest lucru este doar pentru că a fost înaintea noastră în dezvoltare de zeci de milioane de ani. În esență, acesta nu este un Dumnezeu adevărat. Și atunci care este adevăratul Dumnezeu?

Albert Einstein a fost cel mai mare om de știință din toate timpurile. Dar tot ce a motivat celebritatea lui a fost doar 20% din munca sa. A lucrat la problema gravitației aproape toată viața sa. Era îngrijorat de problemele spațiului și timpului. Apoi a decis că spațiul și timpul sunt pentru a separa lumile. Fiecare lume are propriile sale limitări de spațiu și timp. El a spus că este prea simplu pentru a înțelege. Și și-a îndreptat toată activitatea pentru a explica natura gravitației, adică, atracției. De ce există această putere? De unde vine? Și poate fi creat artificial?

Nu a putut dovedi nimic. La sfârșitul vieții, a pus pe foc toate lucrările cu cercetări neterminate, spunând, că omenirea nu trebuie să știe asta ... Universitatea Princeton nu-l va ierta niciodată pentru asta. A lucrat acolo în ultimii 23 de ani ai vieții sale ... Secretul naturii este energia. Știința cunoaște multe tipuri de energii: mecanică, termică, electrică, magnetică, atomica, cuantică. Dar există tipuri de energie, pe care nimeni nu le poate explica încă. Această energie este gravitațională, mentală, inter nucleară și mai pot exista și alte tipuri. Dumnezeu este cel, care știe să controleze această energie. Poate există un astfel de tip de energie, încât toate celelalte tipuri de energii se supun, atunci această energie este Dumnezeu! Înțelegi?

Dar vecinul nostru, nenea Volodea, se roagă lui Dumnezeu pentru ploaie. El își imaginează, că undeva pe un nor stă un bătrânel cu barba și, ca un instalator, pornește sau oprește robinetul, în funcție de cât de mult se roagă oamenii. Și mulți cred așa.

Am citit cartea lui Stanislav Lem „Solaris”. Acolo e descrisă o idee interesantă despre Dumnezeu. El crede că undeva în spațiul Cosmic există o planetă atât de particulară, care constă din energie mentală. La fel ca munca creierelor noastre, oceanele gânditoare fac ravagii acolo. Iar această energie mentală guvernează întreaga lume, tot felul de energie. Imaginează-ți, nu un kilogram de creier, ca cel al lui Einstein, ci oceane întregi de miliarde de ori mai mari ca număr și grad de evoluție. Puternic! Adevărat? El s-a desprins de ideea obișnuită despre Dumnezeu, care, în esență, îi umilește demnitatea și a ajuns la o astfel de idee ...

- Știi, atunci când tu mă săruți, am atâta energie încât vreau să zbor, - a spus Zina.

- Deci, ce vrei mai mult, să zbori sau să asculți? - Am râs eu.

- Să zbor și să ascult, să zbor și să ascult, să ...

Ion are dreptate... Lui Zina i-a plăcut să fie sărutată și strânsă...

Apoi am escortat-o ​​acasă. Nu ne-am înțeles, când ne întâlnim din nou. M-am gândit, că, dacă vreau cu adevărat să o văd, voi merge în același loc. Este important ca energia mea mentală să ajungă la ea și că ea tot vrea să mă vadă. Atunci va veni ...

       A doua zi, Ion a început să lucreze la reparația motorului. Nu aveam nimic de făcut acolo. Micro-uzina nu a funcționat o săptămână. Trebuie să spun, că atunci am înțeles prima dată diferența dintre munca calificată, pe care a făcut-o Ion și munca necalificată, pe care am făcut-o eu. Nenea Sava, a completat o ținută specială pentru reparația motorului și a altor mecanisme pentru Ion si mi-a eliberat o partidă de macucă, care ne-a acoperit cerințele noastre pe doi ani... Am început să lucrez la producția de țuică. Pruna era deja fermentată. Al doilea lot de viermi de mătase era  în faza inițială și Liuba însăși gestiona lucrările. Dar, după două săptămâni, trebuia să eliberez hambarului pentru programul ei. Până la acest moment, trebuia să termin lucrările cu prelucrarea prunelor, Ion cu reparația motorului, de oarece se aștepta  Fibonacci 2”. Boris avea să fie scutit de programul viermilor de mătase, de oarece abia reușea să hrănească iepurii, care deja prea s-au înmulțit și mâncau foarte mult.

În încheierea acestui capitol, aș dori să aduc o conversație interesantă, după părerea mea, cu tatăl meu.

Într-o seară, l-am întrebat:

- Tată, atunci când te-ai căsătorit cu mama, aveai deja 30 de ani. Probabil, că ai avut și alte femei, spune-mi despre asta.

- Vezi tu, - a spus tata, - un bărbat nu ar trebui să pună niciodată astfel de întrebări. Și un bărbat nu ar trebui să răspundă niciodată la astfel de întrebări! Asta este serios! Te sfătuiesc să reții asta pentru viață! Sunt niște reguli nescrise, care se referă la onoarea omului.

- Bine, am înțeles, îmi pare rău, - am spus.

- Nimic în neregulă. Mai bine eu să-ți spun despre asta, decât altcineva. Nu-ți fă  griji. În acest sens, biografia mea este curată. Aceste reguli / legi se aplică tuturor națiunilor în lume. La acest capitol vin multe concluzii și norme suplimentare. Dar cele mai importante dintre ele sunt următoarele zece:

1) Să nu te întâlniți niciodată cu două femei în același timp. Termină relațiile cu una, apoi puteți începe o relație nouă cu altcineva.

2) Nu vorbi niciodată fără respect de o femeie, cu care te-ai întâlnit sau ai fost într-o relație. Mai bine să păstrezi prietenia.

3) Nu învinovăți niciodată o femeie pentru relația, pe care a avut-o înainte de tine și despre care ea ți-a spus, că le-a avut.

4) Nu trebuie niciodată să utilizați terțe pentru a afla mai multe despre o femeie, cu care te afli într-o relație. De asemenea, nu puteți comenta relațiile voastre cu nimeni.

5) Un bărbat care se laudă cu succesele sale la femei poate fi un ticălos, un necinstit, un prost și nimic mai mult.

6) Nu intra niciodată în relații cu o femeie în baza unui argument.

7) Niciodată nu ar trebui să ai o relație intimă cu o femeie la serviciu sau la rude.

8) Nu lăsați niciodată pe cineva să insulte femeia, cu care sunteți într-o relație. Este vorba în primul rând de onoarea ta.

9) Dacă s-a întâmplat așa, că ați încheiat relația cu o femeie, e bine să vă întoarceți reciproc toate elementele, care indică relația  anterioară: scrisori, poze, inele ...

10) Nu întra  într-o relație intimă cu o femeie, dacă nu-ți place ceva la ea.

Cu relațiile potrivite, o femeie stimulează mai mult succesul, respectul și bogăția bărbatului decât educația, averea, munca grea și talentul. Și invers, cu o relație greșită, o femeie poate anula toate realizările unui bărbat. Dacă vă imaginați că toți oamenii merg undeva în viață spre obiectivul lor și privim această imagine de sus, vom vedea ceva similar cu mișcarea lui Brown. Cineva merge înainte, alții se întorc, cineva nu știu unde să meargă, iar unii chiar preferă șanțurile și gropile ... Este bine când drumurile, direcția și viteza coincid ... A avea un însoțitor plăcut și obiective comune e minunat. Dar, trebuie să ai în vedere întotdeauna un punct important - vârsta. La douăzeci de ani de viață, fata este deja adultă, o persoană formată, capabilă să ia decizii serioase. Are o imaginație bogată și, când se apropie de tine, modelează întreaga paletă a vieții sociale, familiale și intime, făcând corecțiile necesare pentru rolul rudelor și prietenilor de ambele părți. La vârsta de douăzeci de ani, un tânăr este încă un copil, care vrea să se afirme, că este deja adult. Jucătorii de cărți, care au inventat teoria probabilității și bazele psihologiei, spun, că la această vârstă fata este deja Damă, iar băiatul nu este încă Valet ... Așa funcționează natura... E bine, când diferența de vârstă este de 5-7 ani.






22. DACII

      Cea mai puternică impresie, care mi-a rămas în inimă încă din copilărie, sau mai bine zis de la părinții mei, este tot ce are legătură cu dacii, cu strămoșii noștri vechi. Acest subiect a determinat la un moment dat soarta mamei mele, ceea ce înseamnă că eu, frații și sora mea ne-am născut datorită dacilor. Mihai Eminescu, care era venerat în familia noastră ca un sfânt, a plătit la un moment dat cu viața sa pentru dorința de a reînvia Dacia. Tata căuta în permanență informații suplimentare referitor la civilizația dacică. Era prieten cu oameni, care aveau cărți vechi, analizau, comparau fapte istorice și raționamente filosofice de E. Gibon, E. Kant, K. Marx, F. Engels, D. Cantemir, N. Jorge, N. Karamzin, F. Nietzsche. Acesta a fost un subiect preferat pentru conversațiile cu Nanu Senea și părintele Armaș, care m-a botezat pe mine, frații mei și copiii mei. Când aceste informații se apropiau de concluzii interesante, tata ne povestea... El ce pregătea atât de serios, de parcă ar urma să apere o disertație de doctorat în fața noastră... Tata motiva acesta prin faptul, că trebuie să învățăm să vorbim corect, să gesticulăm, să manipulăm intonația vocală și expresia feții, pentru a argumenta și a convinge ușor publicul. Într-adevăr, în școala sovietică nu există un subiect atât de important ca „retorica”, dar arta de a vorbi foarte mult în viață înseamnă... De fapt, mi se pare, că tata a avut și alte obiective în detrimentul nostru și al dacilor...

           Îmi amintesc bine concluziile lui. De exemplu, că cuvintele lui Herodot (484-425 î.Hr.)  „Ei, dacii, erau cei mai drepți dintre schiţi” și „Ei tracii erau daci”, precum și faptul că, în timpul războaielor persiana de la Sirius cel Mare și Darius al II-lea, regii Schției au fost de acord cu ajutorul reciproc, se poate înțelege că în acel timp, Dacia o fost centrul civilizației între schiţi și acest lucru nu a fost realizat în baza războaielor și nici măcar în detrimentul geografic avantajos, dar  pe baza unor relații îndelungate și corecte cu vecinii. Puterea acestor relații a fost determinată în primul rând de superioritatea Daciei în aspecte economice, militare, culturale și de altă natură. Tracia făcea parte din Dacia, vorbind în limbi moderne, ca confederație. Tracia este cunoscută încă din secolul al X-lea î.Hr. și a ocupat teritorii vaste la dreapta Bosforului (Tracia) și la stânga, adică. partea de vest a Asiei Mici, care pe atunci se numea Fricia. Acest lucru sugerează că civilizația dacică în secolul al XV-lea î.Hr. a ajuns la prosperare și a ocupat teritorial spațiul de vest al Turciei moderne, Bulgariei, României, Moldovei, Ucrainei occidentale și de sud, teritoriile Krasnodar și Stavropol din Rusia. Războaiele din Troia (secolul al XIII-lea î.Hr.), Iliada și Odiseea lui Homer (secolul VIII î.Hr.), legende despre amazoane sunt nu altceva, decât o descriere a campaniilor „eroice” din Grecia antică împotriva Daciei. În acest context, insula Rodos, unde începe Asia Mică, a reprezentat poarta de vest a civilizației dacice, este o punte între est și vest, iar ridicarea unei statui uriașe a Colosului din Rodos, una dintre cele șapte minuni ale lumii, este opera mâniilor și a inteligenței dacilor! Desigur, o astfel de civilizație avea o limbă colocvială dezvoltată și o limbă scrisă, ce a migrat ca urmare a războaielor și a migrației populației în Grecia, Italia, Turcia și partea de sud a Germaniei moderne, sub forma așa-numitei limbi vulgare latine... Civilizația dacică a făcut progrese datorită unității popoarelor în credința. Aceasta a fost, este și va fi credința ortodoxă! Asta explică, de ce în țările ce din timpuri străvechi aparțineau civilizației dacice sau au fost apropiate de Dacia, majoritatea populației sunt ortodoxe: Bulgaria, Grecia, Macedonia, Serbia, Muntenegru, România, Moldova, Ucraina, Belarus, Rusia, Georgia, Cipru. Faptul, că Rusia, după 2000 de ani, în mod simbolic, sub forma de Botezul Rusiei în 988, a adoptat și a răspândit Credința Ortodoxă ca religie de stat, sugerează că această religie exista deja în partea europeană a Rusiei. A fost nevoie de un precedent pentru centralizarea religiei, așa că a fost inventat... Ei bine, slavă Domnului, dar asta nu înseamnă, că datorită Rusiei, moldovenii păcătoși au devenit ortodocși. Noi vedem originile credinței ortodoxe în civilizația dacică antică. Și acesta nu este doar punctul nostru de vedere. De exemplu, în cartea „Rusia și Roma. Înțelegem corect istoria Europei și a Asiei? ” G.V. Nosovsky, A.T. Fomenko, cartea a 4-a, autorii argumentează destul de profesional, că există o altă Biblie în limba latină, din care, începând din secolul al XIV-lea d.Hr., au fost traduse și scrise Talmudul, Coranul, Vechiul Testament și Noul Testament. Desigur, aceste biblii nu au fost numai rescrise, ci și modificate în interesul acelor state și a conducătorilor, care doreau să se înfățișeze, ca națiune aleasă de Dumnezeu. Acest lucru nu este greu de ghicit. Dacă acordați atenție faptului, că toate cărțile religioase au același cod spiritual și moral. Numai circumstanțele și numele geografice sunt schimbate. Este interesant faptul că autorii concluzionează, că evenimentele descrise în Biblie s-au referit la râul Iordan și alte circumstanțe geografice, de fapt, sunt fluviul Dunărea și locurile geografice din Bulgaria de astăzi, sudul Germaniei, România, Ucraina și Rusia de sud-vest. Este binevenit să cităm aici mai multe concluzii și citate ale unor istorici și arheologi români și americani celebri pe această temă:

CINE SUNTEM NOI? "

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizația umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari națiuni, cu aspirații înalte la titlul de popor ales.    

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani înainte de Hristos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnăcop de miner descoperit vreo dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Hristos), cea mai veche scriere din lume (tăblițele de la Tărtăria, județul Alba 5-6.000 înainte de Hristos). Tot aici s-a inventat arcul, au apărut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carnienii, italicii, frigienii, schiţi, cimerienii, triburile iberice, bascii, sarmații, elenii(ahei şi dorieni), fenicienii ...etc.                                                                                     

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizației Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiți în întreaga Europa (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franța, Spania, Turcia europeană, Asia Mica, Africa. Chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuși Burebista.                                                                                                                        

   Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spațiul tracic şi abia mai târziu in spațiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

    Începând cu anul 1995, după studii îndelungate, însă intenționat ținute la subsol, o serie de savanți americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populație neașteptat de dezvoltată (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (OLIMP- Lumină sau Splendoare, în limba Traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii știau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Hristos.                                                                                                                                        

     Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârșita, toate convențiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfințenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băț lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.                                                                                                                           

     Traco-dacii erau singura civilizație din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

       În jurul anului 1400 Î.Hr., se construiește în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi școală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoții Zamoloxiană predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi a celor 12 constelații).                                               

     Conform mărturiilor rămase posterității ale lui Platon şi Socrate, însuși Pitagora şi-a completat studiile la școala Zamoloxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

  Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaților (Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuți ca cimili migrați ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuți sub denumirea de celți.  

 Zona Nord -Dunăreană (Dacia), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogățiile pământului, cu terenuri agricole(Grânarul Europei de mai târziu), pășuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorității dezastrelor naturale etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungați din vatra strămoșească și nici deznaționalizați.

             Bibliografie:                      

Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric

 P.L.Tonciulescu - Rămânea, paradisul regăsit

Nicolae Densușianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5

 Cornel Bârsan - Revanșa Daciei»            

Aici ar trebui să reflectăm asupra sorții oamenilor mari, care au studiat profund istoria dacilor. Analiza arată prea multe coincidențe tragice. 

Nikolai Densușianu (1846-1911) a fost un avocat de seamă, istoric, membru corespondent al Academiei Române de Științe, autorul a numeroase lucrări istorice, inclusiv istoria limbii latine (în franceză), istoria românilor (6 volume), istoria Transilvaniei (38 volume), Istoria militară românească (2 volume) - a fost găsit mort în casa sa, tocmai în momentul, în care a început negocierile privind publicarea cărții sale monumentale „Dacia Preistorică”. La numai șapte zile de la moartea sa, în ziarul. „Căminul nostru” a apărut un scurt mesaj despre moartea sa misterioasă.

Cu toate acestea, câțiva ani mai târziu, prin eforturile prietenilor, cartea a fost tipărită și a ajuns sub un puternic baraj de critică tendenționată, care a condus la acuzațiile declarative de incompetență completă a lui Densușianu în istoria românilor și a limbii române.

El „a greșit” a crezut, că limba latină este limba dacilor și că Dacia era centrul civilizației încă din secolul al X-lea î.Hr...

 

Autoritățile au cerut reeditarea urgentă a cărții și de „a aduce totul la coadă”. Cea de-a doua ediție s-a transformat într-un singur volum, (de tot de 1.200 de pagini). Mulți ani mai târziu, lucrarea a fost reeditată integral în 5 volume. Problema complicității este destul de controversată, dar, cu toate acestea, "opinia publică s-a liniștit"...

Se știe puțin despre soarta ultimelor manuscrise ale lui Nicolai Iorga (1874-1940), peste 200 din lucrările sale au fost interzise pentru publicare în timpul vieții sale și după tragicul său omor. Versiunea oficială a crimei nu pare foarte convingătoare. N. Iorga a fost arestat la cabana sa din Sinaia la 27 noiembrie 1940 și a fost împușcat în spate câteva ore mai târziu. 


Ancheta a arătat, că cinci legionari, membri ai organizației fasciste române „Garda de Fier”, au făcut acest lucru în modul de soluționare a unor motive personale. Comandamentul organizației „Garda de Fier” a confirmat, că nu au existăt comenzi sau instrucțiuni de sus, într-adevăr, ucigașii au avut niște scopuri personale. Ucigașii au fost arestați, anchetați și pedepsiți, adică au fost împușcați... Deci, toate urmele duc în apă ...

Ce conturi personale ar putea avea șoferul Ștefan Jacobete și un informator de poliție Tudor Dacu cu Nicolai Iorga, un om de știință de calibrul Voltaire și Cantemir, care a scris 1003 cărți, 12755 articole științifice, 4963 recenzii în viața sa? Cu siguranță ei nu știau că N. Iorga este autorul Istoriei românilor (în 10 volume), Istoria Imperiului Otoman (în 5 volume), o colecție de articole științifice în 25 de volume despre istoria românilor și arheologie... Apoi, 47 de universități și Academii Europene de Științe erau în doliu și, în semn de întristare, au ridicat steaguri împăturite... Vom lăsa fără răspuns această întrebare... Se știe căci, cu câteva luni înainte de moartea sa, N. Iorga și-a evacuat familia și o parte din arhive la Odessa. S-a sugerat, că în ultimii ani, N. Iorga a lucrat la un subiect legat de etnogeneza românilor. Acest lucru rezultă din discuții științifice, controverse și urme de lucru cu documente de arhivă. N. Iorga neagă rolul istoric al lui Mihai Viteazu în formarea României și a numit această falsificare „blasfemie”. N. Iorga credea, că istoriile Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei trebuie să existe separat și numai după consimțământul popular în formarea României și adoptarea Constituției se poate începe istoria României.

   N. Iorga a susținut, că ipoteza despre originea Moldovei din Țara Românească ca urmare a călătoriei lui Dragoș Vodă (~ 1359) din Țara Românească prin Transilvania în Moldova nu este viabilă științific. Desigur, cunoscând soarta lui N. Densușianu, N. Iorga ar fi putut dezvolta foarte atent interpretarea sa despre istoria Daciei. Ținând cont de faptul, că Iorga, în calitate de senator, și-a exprimat brusc opoziția față de retragerea trupelor române fără luptă din Basarabia (vara, 1940) și că după aceea a fost forțat să demisioneze din toate posturile, se poate ghici, care sunt „motivele personale” la șoferul Ștefan Jacobete și al informatorului de poliție Tudor Dacu, pentru al ucide  pe Voltairul moldovean...

          Există o opinie, că Dimitrii Cantemir a scris în timpul său Istoria Daciei, dar această lucrare rămâne de găsit ...

         Se știe, că Mihai Eminescu s-a întâlnit cu Densușianu în 1867 și 1872, precum și în timpul rătăcirii sale din cauza persecuției (1884-1889). A organizat o mișcare pentru renașterea Daciei. A fost urmărit de agenți secreți ai poliției austro-ungare și române. Eminescu a fost redactorul-șef al influentului ziar Timpul, ideologul principal al Partidului Conservator din România, precum și organizația politică subterană „Societatea Carpați”, a cărei activitate avea drept scop dacizarea României. Activitatea politică și influența sa asupra maselor largi ale populației din 1880-1883 au fost irezistibile. Pe lângă organizația „Societatea Carpați”, care avea filiale la Paris, Budapesta și Viena, s-au format organizații subsidiare „Moldova” la Iași și „Bucovina” la Cernăuți, „Dacia” în București, „Astra” în Transilvania. Aceste organizații aveau o rețea vastă între studenți, intelectuali și oameni de afaceri. Agitația a început în armată și în rândul țărănimii. A fost o cale democratică pentru a deveni o Dacia independentă și nu a coincis cu politica colonială a liderilor de stat din Germania, Rusia, Austro-Ungaria și România. Eminescu a fost listat negru pentru lichidare. S-a dovedit că lichidarea poetului național este mult mai dificilă decât a unui rege. De exemplu, regele Bavariei, Ludovic al II-lea (1845-1886), a fost arestat pur și simplu în dormitorul său albastru din Palatul Neuschwanstein, iar în a doua zi s-a înecat „în mod misterios” împreună cu medicul său în Lacul Sternberg. Acest lucru pare încă ciudat, pentru că amândoi erau înotători de primă clasă ...Cu Ludovic al II-lea, Bismarck a avut o serie de probleme. În timp ce lupta pentru unificarea Germaniei, Ludovic al II-lea a încercat să unească Bavaria cu Austria ...

       La 28 iunie 1883, Mihai Eminescu a fost arestat. În aceeași zi, Astro-Ungaria a întrerupt relațiile diplomatice cu România, iar Carol I a primit o scrisoare de la Bismarck cu propunerea de a semna un proiect secret de aderare a României la Tripla Alianță, care includea Germania, Astro-Ungaria și Italia. Ardealul trebuia să facă parte din Austro-Ungaria. Acest lucru nu ar fi putut mulțumi Imperiul Rus, pentru care a fost benefic din punct de vedere strategic ca Transilvania să devină o parte din România, ca să fie înconjurată de țări slave (Slovacia, Cehia, Serbia, Bulgaria). Judecând după contactele guvernatorului Basarabiei, prințul Urusov S.D. (1863-1937) cu regele României în 1904, agenți secreți ai „Gărzii” ("Охранки")  timp de mai mulți ani au lucrat cu succes peste Prut. Carol I s-a confruntat cu o dilemă: să fie în alianță cu Germania și Austria fără Transilvania sau să continue prietenia cu Rusia, care a ajutat la anexarea Transilvaniei. Carol I a semnat un pact secret privind aderarea la Tripla Alianță (Germania, Austria și Italia), a luat o poziție neutră referitor la orice operațiune militară, a continuat prietenia cu Rusia și a ridicat  puterea armatei române până la jumătate de milion...

     Astfel, activitatea politică a lui Mihai Eminescu a fost sub controlul agenților secreți nu numai din România și Austria-Ungaria, ci și din Germania și Imperiul Rus... Dar, logic, doar agenții ruși nu au fost interesați să elimine mișcarea pentru dacificarea României și însuși pe Mihai Eminescu... Nu există nici o îndoială, că în arhivele secrete ale acestor state sunt dosare groase cu rapoarte către Mihai Eminescu și materiale despre activitățile politice ale organizațiilor, pe care le conducea. Eminescu a fost arestat apoi încă de șase ori și de fiecare dată sub pretextul „grijii” statului pentru sănătatea sa. Sindromul „disidenței” lui Mihai Eminescu a  îngrijorat statul român mai mult de o sută de ani mai târziu.  

     Acest lucru poate fi văzut din publicațiile din 2002 și, în special, din 2006, în periodica oficială a României pe tema „Inactualitatea lui Eminescu”, în lumina  „ideilor progresiste”  semnate de directorul Institutului de Cultură al României H. R. Patapievici:

 

             

    “Ca poet național Eminescu nu mai poate supraviețui, deoarece noi azi ieșim din zodia naționalului”

“Azi, Eminescu a devenit suspect”

“Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”

“Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit

  “Cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”                  

Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara

         Să încercăm să înțelegem, de ce Eminescu nu a fost pe placul principalului oficial în ceea ce privește cultura în guvernul României, domnul H.R. Patapievici. La urma urmei, problema nu privește simpatiile sale personale. El face o anumită slujbă, pentru ce primește un salariu bun de la stat... Adică cuvintele mârșave la adresa lui Eminescu scrise mai sus este poziția oficială a României…

          Pentru completitate, imaginați-vă, că ședem în fotoliul lui Patapievici la serviciu și știm, ce știe el despre Mihai Eminescu.

            În primul rând, știm, că în ziua arestării (28 iunie 1883), arhivele personale, scrisorile, manuscrisele, notele lui Mihai Eminescu au fost confiscate și nu au fost niciodată returnate. Știm, de asemenea, că toți angajații, prietenii și tovarășii politici din lupta pentru renașterea Daciei au fost arestați, apoi au fost eliberați doar cei, care au depus mărturii dictate împotriva lui Mihai Eminescu. Nu este atât de important modul, în care Eminescu a fost trădat, voluntar sau obligatoriu, ceea ce contează este rezultatul discreditării sale complete în ochii publicului. Metoda este simplă, se răspândește un zvon despre o boală mentală bruscă (aceasta este pentru anihilarea politică), apoi un zvon despre instabilitate morală, debacipare, o boală cu transmitere sexuală (aceasta este pentru anihilarea civilă), un tratament obligatoriu, care se termină cu otrăvirea sau sinucidere (aceasta este pentru anihilarea fizică, astfel încât nimeni să nu rămână surprins). Rețineți, că există materialele anchetării lui Mihai Eminescu, potrivit cărora este posibil de restabilit pas cu pas activitatea lui politică. Mai mult, acest lucru poate fi comentat din punctul de vedere al lui Mihai Eminescu însuși, precum și asupra materialelor serviciilor secrete germane, austro-ungare, române și ruse care au fost implicate în proces ...

           În al doilea rând, știm că arhivele confiscate, articolele politice și lucrările nepublicate ale lui Mihai Eminescu au fost transferate spre revizuire lui Titu Maiorescu (1840-1917). El le-a sortat, le-a corectat și, în proces, a scris prima lucrare dedicată poeziei lui Mihai Eminescu, care a fost publicată în 1889, în ziua morții lui. Apoi, în 1903, Titu Maiorescu a transferat la Academia Română de Științe arhivele lui Mihai Eminescu, la care a lucrat 20 de ani ... În total 14.000 de pagini, sistematizate în 46 de volume. Din acest moment, omenirea vorbește doar despre poezia lui Mihai Eminescu și nu spune nimic despre activitățile politice și jurnalistice, despre soarta lucrărilor sale din ultimii ani, despre lucrările sale despre Istoria Daciei, despre lucrările filozofice despre renașterea Daciei și originea limbii române ... Figurativ spunând, dacă vă imaginați moștenirea lui Mihai Eminescu ca un aisberg, atunci de mai bine de o sută de ani, cea mai importantă lucrare a vieții sale a fost acoperită în întunericul misterios ... Este greu de imaginat că Eminescu a condus mișcarea pentru renașterea Daciei și nu a scris nimic despre asta ... Este greu de crezut că Eminescu nu a comentat tragedia poporului moldovenesc în războiul ruso-turc (1877-1878) și că nu avea nimic de spus despre Acordul de la Berlin pentru despărțirea Moldovei ...

            În al treilea rând, știm că mitul bolii lui Mihai Eminescu este o falsificare josnică. Cercetările recente ale oamenilor de știință de la Institutul Român de Medicină Legală, semnate de directorul Institutului Vladimir Beliș și dr. Ovidiu Vuia, au demonstrat acest lucru. În special, dr. Ovidiu Vuja a scris: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică" În plus, știm, că la autopsie la 16 iunie 1889 s-a cântărit creierul lui Mihai Eminescu și s-a constatat greutatea de 1.495 grame. Aceasta elimină și sifilisul, deoarece această boală corodează creierul.

Desigur, toate aceste materiale sunt în arhivele secrete și domnul H.R. Patapievici nu știe, ce să facă cu ele... Oare România are nevoie de scandal atunci, când se integrează în Uniunea Europrană? (Acum așa se numește procesul de colonizare a României prin cumpărarea celor mai înalte persoane guvernamentale și lideri din mass-media). Ei bine, s-au folosit de Mihai Eminescu, când a fost necesar să  anexeze Moldova și Transilvania, acum îl puteți anatema. S-a fabricat așa, de parcă Eminescu ar fi spus „Suntem români și punctum…” De parcă ar fi scris „De la Nistru pân la Tisa moldovanul tot românul plânsu-mi-sa”. Iată ce minciună a fost cârpită de autoritoțile de tipul lui Titu Maiorescu și Patapievici sub tăcerea rușinoasă a Academiei de Științe Române. Aici a activat și a presat Vasile Alecsandri, cu mânuțele murdare ale lui Titu Maiorescu, care a scris la moment cu dulceață.

„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“.

Asta a observat Vasile Alecsandri. S-a găsit persoana de încredere. Șase ani de zile a fost prigonit Mihai Eminescu. Tot timpul arhivele lui au fost la dispoziția lui Titu Maiorescu și Vasile Alecsandri. Avea dreptate Bismarck, când a spus, că românii nu sunt o naționalitate, ci o profesie? Până la urmă, când Imperiul Roman a ocupat o parte a Daciei, s-au găsiț oportuniști - mancurți, care s-au redenumit în români, pentru ei Ovidiu, Horațiu, Virgil erau la modă atunci. Apoi au fost ocupați de Imperiul Otoman. A trebuit să se deprindă cu cultura și manerele lor, să-și schimbe credința, foștii poeți nu au mai fost la modă. Au trecut sute de ani și această populație a rămas pusteită. Desigur, Mihai Eminescu nu mai este la modă în România și nu a fost niciodată român. Mihai Eminescu a fost, este și va fi un poet moldovean! Faptul că Titu Maiorescu a sortat și a dat „aspectul dorit” lucrării lui Mihai Eminescu (fără consimțământul lui), iar Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu nu au tăcut  despre acest lucru, introduce un element de neîncredere față de ei și față de structurile de stat ale României.

          Se crede că Mihai Eminescu a scris Istoria Daciei, dar l-a costat viața. A fost otrăvit. A murit în agonie în 1889. Au fost otrăviți și prietenii săi Ion Creangă (1837-1889), Veronica Micle (1850-1889), care știau probabil unde sunt manuscrisele lui.

         Vor trece anii și soarta tragică a lui Mihail Eminescu va fi repetată de marele poet rus Serghei Esenin (1895-1925). De asemenea, a avut un subiect interzis legat de reprimarea răscoalelor anticomuniste din Rusia. Femeile sale iubite, Isidora Duncan (1877-1927), Zinaida Reich (1894-1939), care ar fi păstrat manuscrisele, au fost ucise, în mod misterios... Din asemenea coincidențe ciudate îmi amintesc involuntar versetele amare ale lui Plisetski B.N. (1906-1991) „În memoria lui Pasternak”, care s-au dovedit a fi relevante nu numai pentru Rusia, dar și pentru România:

"Поэты побочные дети России!

Вас с черного хода всегда выносили.

Я плачу, я слез не стыжусь и не прячу,

Хотя от стыда за страну свою плачу. "

 

                                      (Poeții sunt copiii laterali ai Rusiei!

                                        Întotdeauna au fost scoși pe ușa din spate.

                                        Plâng, nu mă simt jenat și nu ascund lacrimile

                                        Deși de rușine pentru țara mea plâng.")

 

            Se pare, că acesta este rezultatul bătăliei titanilor, unde, pe de o parte avem, Brutalitatea, Minciuna și Temporalitatea în persoana statului, iar pe de altă parte - Frumusețea, Adevărul și Eternitatea în persoana Poetului ...

          Ciudat este că, până acum, lingviștii, istoricii, literarii și oamenii de stat din România și Moldova continuă să pretindă, că totul este corect aici și, după ridicarea cortinei de fier, au răspândit metodic vechile elemente ale dulcei romanizări în Moldova.  


Așa că în fața Muzeului Istoric de Stat al Moldovei se afla un monument-simbol al Romei (o lupoaică, care alaptează doi bebeluși - Romulus și Remus) cu o inscripție pentru cei, care nu știu, cine sunt strămoșii noștri „De la Roma noi venit-am, din Dacia trăiană”. Trebuie să înțelegem, că rădăcinile noastre duc în Țara Românească, care la rândul lor proveneau de la romanii nobili, care au înrobit pe strămoșii noștri - dacii ...Minciuni! Noi suntem moldoveni! Strămoșii noștri sunt dacii! Dușmanii strămoșilor noștri - sunt dușmanii noștri. Punctum!

        Un monument al lui Vasile Alecsandri, principalul ideolog al românizării Moldovei, a fost amplasat în fața Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova. Protest! Vasile Alecsandri, originar din Moldova, și-a trădat patria, a activat sub dictatul agenției germane, conduse de Otto von Bismarck, a inițiat, așa zisa „revoluție a scriitorilor”, ce a adus la devierea Moldovei lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Asta a condus la următoarele tragedii sociale:

1)    Nimicirea poporului moldovenesc din Basarabia și Bucovina, ocupată de Rusia în Războiul Ruso-Turca (1876-1878) la Pasul Șipca (circa 150 mii de moldoveni);

2)    Nimicirea poporului moldovenesc din partea dreaptă a Prutului in Războiul de Eliberare al României în Bătăliile de la Plevna (1878) sub comanda lui Carol I-i (circsa 200 mii de moldoveni) ;

3)    Suprimarea scriitorilor și poeților progresiști din Moldova: Mihai Eminescu, Aleco Ruso, Ion Creangă,

4)    Negarea Istoriei Moldovei și meritele istorice ale lui Ștefan cel Mare și Sfânt, a cronicarilor Moldovei Grigorii Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691), Ion Neculce (1672-1745), Dimitrie Cantemir (1673-1723).

5)    Falsificarea Istoriei Moldovei cu personalități neîntemeiate de tipul lui Mihai Viteazu, Vlad Țepeș și Dragoș Vodă, care, chipurile au avut atribuție la careva evenimente istorice pozitive în Moldova. Personalitățile istorice, care au contribuit la suprimarea în masă a strămoșilor noștri și dezintegrarea țării: Trăian, Suvorov, Kutuzov, Potiomkin, Rumianțev, Lenin, Hitler, Antonescu, Stalin, Kotovski, Hruușciov, Brejnev nu pot fi folosite în sens pozitiv pentru denumirea localităților, străzilor, întreprinderilor și a monumentelor în Moldova.

6) Interpretarea grafică a Imnului Moldovei - compoziția „Limba noastră” este tendenționat și brutal explicată cu „ Română”.

     Poezia lui Alexei Mateevici (1888-1917) „Limba noastră” include 12 strofe, dintre care doar cinci au fost incluse în imn. Pentru prima dată, poeziea „Limba noastră” a fost publicat în ziarul „Cuvântul moldovenesc” la 21 iunie 1917. Trebuie menționat că în poezie nu se spune direct sau indirect că limba noastră-i cea română sau că limba noastră ne-a venit din Italia sau din Valahia.


Dimpotrivă, spune foarte clar, că limba noastră este limba strămoșilor noștri, profund ascunsă în țara noastră natală, ca o comoară prețioasă, este limba gloriei, spiritualității și adevărului nostru:

Limba noastră-i o comoară          

În adâncuri înfundată                     

Un şirag de piatră rară                  

Pe moşie revărsată.                      

          Limba noastră-i graiul pâinii,       

          Când de vânt se mişcă vara;            

          În rostirea ei bătrânii                      

         Cu sudori sfinţit-au ţara                

Limba noastră îi aleasă                 

Să ridice slava-n ceruri,                 

Să ne spuie-n hram şi-acasă         

Veşnicele adevăruri.        

             

În zona noastră, toată lumea cunoaște această frază:

«Că nu e om să nu fi scris o poezie,                        

Măcar odată, doar o dată-n viața lui...»

Tatăl meu credea, că aceasta se referă la poeziile nepublicate ale lui Mihai Eminescu, care a fost un adevărat dac... Poate... și eu cred în asta... Sunt de asemenea convins că părinții mei, Nicolai și Maria Leșenco, au fost și ei adevărați daci ...

         Într-un fel sau altul, primele mele poezii sunt dedicate Moldovei și strămoșilor mei vechi - dacii ...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

23. Legenda Dacilor

                           

Tu vrei să știi, de ce mărețul Decebal

La Porțile de Fier stă încleștat în piatră?

Cât sânge a spălat al Dunării năprasnic val,

Atunci, când dacii apărau a noastră vatră?

                                  

Da! A fost pe vremuri un popor, demult pân- la Hristos.

Era de pace iubitor, înaintat, gospodăros.

Vorbea o limbă clară, ce cu latina se scria.

Cu Nistru, Tisa, Dunărea hotarul mărginea.

 

Și mulți vecini priveau cu gând la țara lor bogată.

Râvneau cu forța, cu rău gând s-o înrobească toată.

Pe lumea asta sunt ș-au fost hoți, ucigași, păgâni.

Erau mai mârșavi de cât toți ai Persiei stăpâni…

 

În Dacia au năvălit prin anii șase sute

Și groaznic jaf au început cu Cirus cel Mare-n frunte.

Regina Daciei a spus în fața oastei tare:

„Pe Soare eu, Tomiras, jur, să-i pun capu-n picioare!”

 

 

Au fost respinși și măturați spre Dunărea bătrână,

Aici uciși și înecați, s-a stins oastea păgână.

Iar Sirius, care a stat mic, urât de tot poporul

Adus la Ea, pentru a pune pe capul lui piciorul…

 

Și capul lui tăiat, spurcat, într-un butoi cu sânge

A fost trimis la persieni, pentru a gândi și a plânge...

Regina dacă a hotărât, că-n partea de la mare

Să fie întărite mult slăbitele hotare...

 

„Spargatis! Fiul meu iubit, de astăzi înainte

Vei fi al meu principe pe aceste locuri sfinte!”

„Măria ta, - a spus Amazia cea frumoasă, - te rog blagoslovește,

Eu plec cu el... În doi puterea crește și dușmanul nu sporește!”

                                ******

Ajunși cu capul la palat, sleiți, de scârbă înnebunind

Bătuta oaste a îngenunchiat în fața tronului plângând...

”Trădare! – A strigat regina persiană. – Toți cei întorși căzniți să fie!                                   

Cu Dacia nu a fost război! Așa –n istorie să se scrie!

 

Darius! Feciorul meu! Acum ești rege! Ține minte! Să fii gata

În zece ani să-i înrobești pe daci și să-l răzbuni pe tata!”

Atât a spus... A coborât din tron și capul mort a ridicat cu toată grava

Apoi spre cer privirea a înălțat și a băut otrava...

 

 

Trecut au cincisprezece ani de treburi încordate

La Istru și la mare s-au ridicat cetăți fortificate.

Și oastea dacilor era, ca niciodată tare

Femeile tot purtau răspunderi militare.

 

Și nimeni încă nu știa de oastea amazoană,

Că râurile controla și a mării zonă…

Pluteau rapid cu luntre mici pe râuri și pe mare,

Ținteau din mers în ochi cu săgeți otrăvitoare…

 

Purtau un nume pașnic de mamă și soție

Și altul bărbătesc, pentru război să fie…

Amazia în luptă Constanța se numea, de la Constantin,

Cristina – Mihaela, Lenuța – Nicodina de la Nicodin…

                                ******

Și iată oastea persiană din nou pătrunde – n țară.

Pe la strâmtoare au trecut din partea apuseană.

Cu șase sute mii de săbii Darius furios

A vrut rușinea să și-o spele, să-i dea pe daci jos.

 

Ajunși în țara dacilor, spre răsărit mergeau,

Dar multe zile-n șir în față dacii nu veneau.

Se părea, că dacii au plecat din țară

Sau poate au murit toți de o cumplită boală.

 

Sate pustiite, fără semn de viață,

Nici un pumn de grâne, nici un ghem de ață.

Din șoproane-nchise, cu miros de vite,

S-aruncau să-i muște fiare îmbolnăvite...

 

 

Oboazele încărcate cu orez și sare

S-au stopat de altă parte a munților strâmtoare.

Oastea molipsită de a lupilor turbare

Își mânca cămilele, boii și măgarii...

 

La Porțile de Fier, unde-i Moldova Veche, Darius făcea „Fadjar”.

Se ruga cu disperare: „Unde-s dacii? Allahu! Akbar!”

Soarele a răsărit și zeii lor s-au dus în umbra norilor pe punte...

„Aici sunt dacii!”- Au tunat Carpații și un torent de călăreți s-a rupt din munte...

 

Era unitatea condusă de Tomiras, armata cea mai mare

Cu regia la Cuptoare și cu o dublă frontieră la Băile Herculane.

Drumul spre capitală era închis și cu baraj ferecat,

Dușmanul putea fi aici numai ucis ori în Istru înecat…

 

“Aici sunt dacii!” - Au răsunat câmpiile Craiovei de la Ostrov pân la Jiu,

Era armata lui Spargatis, al reginei viteaz fiu.

Ținea poziția pe unde-i Orșova, cu regia la Turnul Severin.

Aici se aștepta întâlnirea principală a oaspeților nepoftiți, ce vin…

 

“Aici sunt dacii!”- Vuia vâltoarea Dunării cu glas de amazoane.

Acolo Constanța cu oastea sa femină circula între Cazane…

Le trimitea din mers săgeți mortale în ochi și-n bot,

Apoi făceau cale întoarsă pe malul drept la cot.

 

Darius cu groază a înțeles, că oastea în capcană a adus,

Ieșirea putea  fi numai, dacă Spargatis va fi răpus...

“La luptă, corbii mei!” – A strigat păgânul. –

“Şi cine adduce capu lui, va fi aici stăpânul!”


 Știa el Darius, că dacii primii caii-n luptă au pus

Și încă nimeni nu a ridicat ca ei cetăți atât de sus,

Oțelul armei lor era în lume cel mai tare,

Dar... Nimeni n-a avut ca Darius o oaste atât de mare...

 

El mai știa, că dacii cred în Dumnezeu și nemurire,

Atunci, când pentru țară mor, ei râd de fericire...

Dar... Cu femeile să lupte? O, Allah! Ce rușine!

Și să trateze bolile cumplite, nu avea cu cine...

 

 

(Va urma....)

 

 

 

 

 

 

 

24. Limba noastră           

 

Limba noastră, limbă Dacă,                         

Care mama m-a’nvațat,                               

Toată viața o să-mi placă,                            

Limba mea de neuitat!                                 

 

Cât am tot îmblat prin lume,                          

Alte limbi am practicat                                 

Și Engleza, și Franceza,                                 

Și chiar Rusa-m învățat.                               

 

Dar atunci, când vreau să spun,                    

Ce mă doare, cum iubesc,                               

Ori vreau sensul să-l adun -                           

Eu în Dacă mă gândesc.

 

Are limba mea un farmec,                              

Cum începi  să o vorbești,                               

Simți alături omul darnic –                             

Făt Frumos cel din povești.                           

 

Simți alături glia-n struguri,                        

Neamul scump, icoana-n cui,                         

Și Luciafărul din ceruri                                 

Și pe mama, care nu-i...  

                               

 

25. Dor de țară

 

Aș vrea să vin din nou în țară,

S-o iau pe jos la Dominteni,

Să mă cobor din deal la moară,

Să trec Cubolta la Petreni.

 

Aș vrea să vin la casa noastră,

Pe unde am copilărit,

Să văd dacă mai este plasa

Și pomii, care am răsădit.

 

Aș vrea să stau și eu ca tata,

La umbra vagului nucar,

Să gust plăcinte din covată,

Și vin din cada de stejar.

 

Aș vrea s–alerg la sălcioară,

Unde întâi ne -am sărutat

Și s-o cuprind, c-adinioară,

Să-i spun, ce mult te-am adorat.

 

 

Aș vrea s-ascult, cum ciocârlia

Își cântă cântecul duios,

Cum proslăvește-n nalturi glia

Și hoaldele de grâu mănos.

 

Aș vrea să simt suflarea verii

Cu zâmbet umed, fericit,

Din flori să cadă roua merii

Pe sânul gingaș dezgolit…

 

 

 

 

 

    

26. Globul                   

 

Stau din nou cu globu-n față,                         

Tot însemn pe unde am fost…                        

Unde-i cea mai buna viață?                          

Unde viața are rost?                                         

 

Poate-n Statele Unite?                                    

Mulți visează zi și noapte                                

Cincizeci state diferite...                                  

Însemnate-s numai șapte…                           

 

În California nu e rău,                                     

Dacă ești milionar...                                        

Cei modești, ca mine, zău,                            

Cată loc pe buzunar...                                      

 

Mult mai simplu pentru viață                           

Este-n Texas, Arizona și Nevada,                    

Dacă nu iubești verdeață                                  

Și nu dorești de loc sa vezi zăpada...                

 

Cei săraci se îmbulzesc                                      

La New-York și Washington,                          

Pe contul statului trăiesc,                                  

Dar... Nu-i de mine un Babilon...                    

 

În Carolina la Triunghi,                                  

Pe doi ani m-am contractat.                            

Aici sunt lacuri, munți, păduri,                       

Ca prin Carpați… Exzact…

                           

Aș sta, de fapt, mai mult la ei                         

Căci viața e frumoasă,                                      

La drept vorbind, plătesc bani grei,                 

Dar… Îmi este dor de casă…                         

 

În Canada-s mulți de-ai noștri...                      

Muncesc vârtos, dar... nu prea bani.               

Ei se văd în case proprii                                   

Cel puțin în zece ani…                                     

 

Ei, da-n Ontaria, draguță,                                 

Cu jumere și mujdei                                          

Am servit mămăliguță,                                        

Cum ar fi pe la Orhei!                                        

 

În Mexica am fost a doua oară,                             

În Hoatemala, Honduras, Beliz –mai multe ori,   

Dar... m-am simțit o albă cioară                             

Printre alte negre ciori...                                        

 

În Brazilia, când am fost,                                        

M-au ținut in vamă...                                             

Ei nu văzuseră un pașaport                                       

De origine moldavă…                                            

 

La Izrael e bine de turizm,                                     

Dar... pâinica lor e cam amară...                           

Ei o înghit cu optimism,                                          

Tot gândind la cea americană...                            

 

În Egipt și Algir,                                                   

La români și la magheari,                                    

N-am găsit un elixir,                                               

Cum e “Negru de Purcari”...                                 

 

A fost bine la Paris                                                 

Și vesel la Tuluza!                                                   

Dar... Cu serviciul m-am convins,                        

Că nu-i pe acolo muza...                                       

 

În Germania pentru cine                                      

Nu vorbește limba lor                                             

Se simțe ca un câine,                                          

Ce se poartă binișor...                                            

 

Mai rotesc globul odată                                         

Și-n Moldova mă opresc...                                     

Țărișoara mea lăsată!                                           

Iar la tine mă gândesc...                                       

 

Mitifica, adorată,                                                   

Ce mai faci?... Cum mai trăiești?...                        

Știi tu oare-n lumea toată                                     

Nu-s ca tine, nu găsești...                                       


 

27. Frunza

 

Frunză îngălbenită

Te-am oprit din zbor,

Stă la mine-n palmă,

Să vorbim de dor

 

Unde-ți sunt surorile,

Care le-ai avut?

Unde stă copacul,

Care te-a ținut?

 

Unde prima dată

Soarele ai văzut?

Și ce fel de fructe

Ți-au fost drag mai mult?

 

Ce-ți șoptea pârâul

Atunci, când se-insera?

Și cu ce cântare

În zori te deștepta?

 

Roua dimineții

De ce gust a fost?

Gândurile vieții

Ți-au adus vre-un rost?

 

Te-ai lipit de mine,

Ca un înger blând…

Știi tu, eu, ca tine,

Tot m-am rupt din crâng…

 

 

Neamurile, frații

Au rămas departe,

Când aici e ziuă

La ei este noapte...

 

Vânturile vieții

Tot i-au scuturat

Și i-au dus prin lume,

Ne-am înstrăinat...

 

Alte frunzulițe

În pomul meu foșnesc,

De cele căzute

Nu-și prea amintesc...

 

Toamna rece vine

Trist, încetișor...

Stă aici la mine

Ne-a fi mai ușor...

 

 

 

28. OCEANUL PACIFIC   

 

Atât de mult am vrut s-ajung la malul tău           

Mărețe, Oceane Pacific!                                      

Am vrut s-aduc cuvânt de la poporul meu          

Îndepărtat, modest şi mic.                                  

 

Tu ești în lumea asta pe toate apele stăpân.        

Tu ții viața, liniștea şi pacea adorată!                 

Tu speli păcatele de pe acest pământ                  

Şi dai în schimb la toți apă curată...                    

 

O lume-întreagă varsă-n tine zoi,                          

Râvnind să ia perle, hrană, naftă, patimi             

De atâta timp vărsăm şi noi                                  

Doar sânge nevinovat şi lacrimi...                        

 

 Din ce ai mai mult doresc, ca vântul să aducă   

Pentru Moldova mea atât de regretată -               

Doar ploaie atunci, când câmpul se usucă           

Şi pace, când vecinii o vreau "eliberată"...          

 

 

 

            Sfârșitul primei cărți